ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2697/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 21 februarie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței obligarea acesteia la restituirea în CHF a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare a Contractului de Credit nr. x din 18 iunie 2007, calculate de la data de 20 iulie 2007 și până la data 27 iulie 2011 inclusiv, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei contractuale de la art. 6.1 în dosarul Judecătoriei Timișoara nr. x/2015, prin Sentința civilă nr. 13598/2015 din 19 noiembrie 2015, definitivă prin Decizia civilă nr. 709 din 22 iunie 2016.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea băncii la plata dobânzii legale, aferentă sumei încasate abuziv cu titlu de comision de administrare în perioada 20 iulie 2007 - 27 iulie 2011, de la momentul fiecărei plăți și până la data restituirii efective, valoarea estimativă fiind de 3.512,81 RON, calculată anterior introducerii acțiunii, până la data de 20 februarie 2017.

A mai solicitat să se constate că banca a majorat unilateral dobânda din Contractul de Credit nr. x din 18 iunie 2007 (așa cum rezultă din litigiul ce s-a finalizat definitiv prin Decizia Tribunalului Timiș nr. 709 din 22 iunie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Timișoara), peste dobânda stabilită inițial de 4,90% și să fie obligată pârâta la restituirea în CHF a sumelor încasate cu titlu de dobândă percepută în plus peste valoarea dobânzii inițiale de 4,90% de la momentul primei majorări și până la data implementării hotărârii Tribunalului menționata anterior și a revenirii la dobânda menționată și la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate cu depășirea valorii inițiale de 4,90%, calculate din data de 20 iulie 2007.

Prin Sentința civilă nr. 11340 din 22 septembrie 2017 pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosar nr. x/2017 a fost admisă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a fost obligată pârâta să restituie reclamantei comisionul de administrare și dobânda legală aferentă din Contractul de credit din 18 iunie 2007 pentru perioada 20 iulie 2007 - 27 iulie 2011; să restituie reclamantei sumele încasate cu titlu de dobândă percepută în plus peste valoarea inițială de 4,90% din același contract de credit, de la momentul primei majorări și până la data implementării Deciziei civile nr. 709 din 22 iunie 2016 a Tribunalului Timiș, precum și la plata unei dobânzi legale aferente; a dispus revenirea la dobânda inițială de 4,90% în același contract de credit până la o "eventuală modificare consensuală" a acesteia între părțile contractante și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2285 RON cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 176/A din 19 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, s-a respins apelul formulat de pârâta apelantă B. S.A. împotriva sentinței primei instanțe și a fost obligată pârâta apelantă la plata către reclamanta intimată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1785 RON.

Împotriva deciziei menționate anterior, a declarat recurs recurenta-pârâtă B. S.A.

Prin adresa din 20 aprilie 2018, Tribunalul Timiș a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea recursului.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate în apel de Tribunalul Timiș, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată prin care reclamanta a precizat că valoarea pretențiilor se ridică la suma de 10.798,26 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, privind soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 176/A din 19 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Timișoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2018.

Procesat de GGC - MM