ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2887/2018

Ședința publică din data de 14 iunie 2018

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 7 martie 2016, reclamanta A. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâta B. S.A. ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună: stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate la cursul de schimb CHF - RON valabil la data încheierii Contractului de credit bancar nr. x/24.12.2007, începând cu data scadenței primei rate și până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părți; denominarea în moneda națională a plăților, în sensul obligării pârâtei să convertească în RON creditul acordat, la cursul CHF - RON (stabilizat conform solicitării de la primul capăt de cerere), de la data acordării creditului, curs majorat cu nu mai mult de 10%; obligarea pârâtei să recalculeze dobânda percepută în temeiul Contractului de credit nr. x/24.12.2007, conform dobânzii inițiale de 8, 50%/an, prevăzută de art. 4 pct. 1 din contract, pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului - la zi; obligarea pârâtei la restituirea sumelor reprezentând diferența dintre valoarea ratei inițiale, obținută în urma recalculării în modalitatea solicitată la capătul 3 de cerere, și cea efectiv plătită, pentru perioada 19.01.2009 - la zi, precum și la plata dobânzii legale calculată la această sumă de la data achitării fiecărei rate și până la data restituirii efective; să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prev. la art. 4.3 din contractul de credit referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânzile, comisioanele și taxele bancare, art. 4.1 referitor la comisionul de administrare a creditului de 0,40% și obligarea pârâtei să restituie sumele plătite în baza acestei clauze contractuale nula absolut și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii, art. 4.1 referitor la comisionul de acordare credit de 2,50% și obligarea pârâtei să restituie sumele plătite în baza acestei clauze contractuale nule absolut și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii, să se dispună înlăturarea tuturor clauzelor sau părților de clauze constatate abuzive din Contractul de credit bancar nr. x/24.12.2007; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 9941 din 30 august 2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. x/2016 s-a admis în parte cererea astfel cum a fost formulată și modificată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., fiind constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzută în art. 4.3 din Contractul de credit de consum nr. x încheiat la 24.12.2007 și s-a dispus nulitatea absolută a acesteia.

Respinge în rest cererea, ca neîntemeiată și obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial parțial.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta A. și pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 3323 din 2 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 9941 din 30 august 2016 pronunțate de către Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. și pârâta B. S.A..

Prin adresa emisă la 26 martie 2018, Tribunalul București a înaintat dosarul având ca obiect recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 3323 din 2 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 26 martie 2018.

La termenul de judecată din 14 iunie 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel București.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel București, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul București.

Astfel, în aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul București, revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență.

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 3323 din 2 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2018.