ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2731/2022

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2731/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 15 decembrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 3 iunie 2013 sub nr. x/2013, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 1.090.856 RON reprezentând garanția de bună-execuție, actualizată la data plății efective și a penalităților de întârziere datorate până la data plății efective, care la data formulării cererii sunt în sumă de 134.175 RON.

Prin sentința civilă nr. 6368 din 28 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. - prin administrator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L..

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 1010 din 12 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2013 a fost respins apelul reclamantei A. S.R.L. declarat împotriva sentinței civile nr. 6368 din 28 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1920 din 15 noiembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost admis recursul reclamantei A. S.R.L. declarat împotriva deciziei civile nr. 1010 din 12 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, fiind trimisă cauza spre rejudecare instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 1989 din 20 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în rejudecare (dosarul nr. x/2013) a fost respins apelul reclamantei A. S.R.L. declarat împotriva sentinței civile nr. 6368 din 28 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, iar prin decizia civilă nr. 5140 din 23 noiembrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost admis recursul reclamantei A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1989 din 20 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, fiind trimisă cauza spre rejudecare instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 2182 din 16 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în rejudecare (dosarul nr. x/2013) a fost respins apelul reclamantei A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 1095 din 20 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost admis recursul reclamantei A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2182 din 16 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, fiind trimisă cauza spre rejudecare instanței de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă la data de 28 septembrie 2021 sub nr. x/2013***.

Prin decizia civilă nr. 2231/A din 16 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. împotriva sentinței civile nr. 6368 din 28 octombrie 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, pe care a schimbat-o, în sensul că:

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L..

Obligă pârâta la restituirea garanției de bună execuție în cuantum de 1.090.856 RON.

Respinge cererea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere, ca neîntemeiată.

Respinge cererea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Ia act că apelanta-reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 406/A din 7 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca tardivă cererea de completare a deciziei civile nr. 2231/A din 16 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/2013.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L..

Prin cererea de recurs, pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata debitului principal în cuantum de 1.090.865 RON și trimiterea cauzei la instanța de apel în vederea rejudecării procesului, cu menținerea soluției instanței de apel în ceea ce privește respingerea capătului de cerere privind solicitarea penalităților de întârziere de către reclamantă.

În argumentarea motivului de recurs ce vizează art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 501 alin. (1), (3) și 4 C. proc. civ., context în care apreciază că prin hotărârea atacată, instanța în rejudecare a ignorat recomandările și dezlegări Înaltei Curți prin decizia de trimitere, încălcând astfel normele de procedură prevăzute de art. 501 C. proc. civ. a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în sensul în care instanța a lăsat complet neanalizată principala apărare a pârâtei, prin care se arăta că dacă se va constata că într-adevăr, decizia nr. 495 a Curții de Apel Timișoara va avea autoritate de lucru judecat în cauza de față, aceasta nu poate fi decât parțială, în sensul că instanța de insolvență a fost învestită să judece și a judecat, exclusiv situația existentă avută în vedere prin declarația de creanță, respectiv cele două notificări atașate.

Tocmai de aceea, Înalta Curte a pus în vedere instanței de rejudecare să analizeze apărările pârâtei cu privire la această chestiune invocată, însă această instanța nu a analizat în niciun fel aceste apărări.

În acest sens, se arată că în declarația de creanța analizată de Tribunalul Timiș în fond și ulterior de Curtea de Apel Timișoara în recurs, este menționată doar notificarea din 13 aprilie 2012 și 27 aprilie 2012, pe când lucrările neefectuate au fost notificate și prin alte notificări, pe care le menționează în continuare.

In plus, față de notificările evocate, se arată că pârâta a invocat în fața Inaltei Curți faptul că o serie de lucrări nefinalizate au fost constatate prin procesul-verbal de recepție finală, document care nu era întocmit la momentul depunerii declarației de creanța (Anexa 8), iar în procesul-verbal de recepție finală a lucrărilor din 19 aprilie 2013 s-a menționat că B. va contacta o alta firmă specializată pentru remedierea viciilor ascunse și deficientelor cauzate de execuția necorespunzătoare a lucrărilor în perioada de garanție, ca urmare a nerespectării de către executantul A. a termenelor de remediere notificate prin adresele menționate.

Recurenta susține că acestea sunt apărările la care face referire Înalta Curte, în decizia de trimitere și pe care le-a pus în vedere instanței de rejudecare să le analizeze, însă aceste aspecte nu au fost avute în vedere de instanța de trimitere.

Nu în ultimul rând, pentru a da eficiență dezlegărilor Înaltei Curți, instanța de apel avea la dispoziție inclusiv dispozițiile art. 501 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care prevăd că în rejudecare sunt admisibile orice probe, însă a refuzat administrarea unei expertize care urma să analizeze toate sumele cheltuite de pârâtă pentru remedierea deficiențelor.

Într-o altă critică, se susține încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 430 alin. (1) și (2), precum și art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în sensul în care Înalta Curte a impus atât analiza efectului pozitiv al deciziei nr. 495 din 25 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, cât și analiza fondului litigiului.

In opinia recurentei, instanța de rejudecare a făcut o gravă eroare, atunci când a analizat incidența acestei hotărâri cu autoritate de lucru judecat, care în speță era numai parțială, întrucât această decizie nu a făcut decât să analizeze hotărârea judecătorului sindic din fond, toate raportările fiind făcute la ce anume s-a solicitat prin declarația de creanță.

In acest context, se arată că ne aflăm în prezența unei hotărâri care, chiar și în ipoteza în care ar fi incidentă cu autoritate de lucru judecat, în cauză nu a tranșat decât în parte fondul procesului, în schimb, instanța de rejudecare, în pofida recomandărilor Inaltei Curți dă putere totală deciziei nr. 495/2014 și o invocă în cadrul considerentelor ca și cum aceasta ar fi tranșat întreaga situație litigioasă.

Astfel, cum se poate observa din decizia nr. 495/2014, instanța nu a avut niciun moment o astfel de teorie care este proprie instanței de rejudecare, ci a reținut în mod eronat "lipsa notificărilor" și nu lipsa probelor care să probeze prejudiciul suferit de B., acest aspect nefiind niciodată pus în discuție, deoarece judecata era limitată strict la declarația de creanță.

Mai mult decât atât, instanța de rejudecare a susținut prin hotărârea recurată faptul că pârâta a fost înregistrată la masa credală sub condiție și că nu a contestat acest aspect, adăugând din nou la decizia nr. 495/2014.

În acest sens, recurenta a depus la dosar înscrisuri - Anexa 9 tabelul preliminar de creanțe din care se poate observa că B. nu a fost înscrisă sub condiție, la poziția 17, figurând cu creanța chirografară fără condiție, context în care se susține eroarea de judecată făcută de instanța de rejudecare care a condus la un raționament incorect, reținând și o recunoaștere a pârâtei, care în realitate nu a existat.

Pe de altă parte, deși nu a analizat nicio proba de la dosar cu privire la prejudiciul suferit și dovedit de B., deși existau probe consistente în acest sens și îi revenea această obligație, instanța de rejudecare dă în continuare putere deplină deciziei evocate.

Astfel, instanța de rejudecare a aplicat autoritatea de lucru judecat în mod eronat la întreaga garanție de bună execuție, deși hotărârea opusă nu a analizat decât lucrări de 200.000 Euro, practic instanța de rejudecare a extins aplicarea autorității de lucru judecat la întreg litigiul de față, încălcând așadar normele de procedură prevăzute de art. 430 și 431 C. proc. civ.

O altă critică vizează încălcarea normelor de drept material prevăzute de C. civ. de la 1864, respectiv art. 969 - 970 privind obligativitatea convențiilor încheiate între părți, aspect ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanța a încălcat normele de drept material cu privire la obligativitatea contractelor încheiate între părți, contract care reprezintă legea părților și a căror dispoziții nu pot fi interpretate după buna-cuviință a instanței.

O primă eroare a instanței, este aceea că într-o abordare simplistă, propusă chiar de apelantă, argumentează că perioada de garanție a început la 26 octombrie 2011 și s-a terminat la 26 octombrie 2012, astfel că, indiferent dacă a depus sau nu constructorul polița de tip D. la 26 octombrie 2012, B. trebuia să elibereze garanția, deși aceasta a fost semnată cu obiecțiuni.

Astfel, odată asumată nefinalizarea lucrărilor prin semnătură, apelanta trebuia să depună la dosar un proces-verbal sau o situație de lucrări care să ateste efectuarea lor, ceea ce nu s-a întâmplat, așa încât nefiind finalizate lucrările, nici polița de Tip D. nu a fost depusă, deoarece A. cunoștea faptul că B. avea la dispoziție garanția de bună-execuție să-și acopere cel puțin parțial prejudiciul, practic prin nedepunerea poliței și-a dat acceptul pentru folosirea garanției de bună execuție.

In realitate, lucrările menționate în procesul-verbal, la momentul terminării acestora nu au fost niciodată finalizate de apelantă, aspect care a dat pârâtei dreptul de a reține garanția de bună-execuție, conform art. 13 din contract.

Deși s-a încercat minimizarea importantei poliței de tip D., în realitate, aceasta avea o importanță deosebită, deoarece dacă era emisă și predată beneficiarului, se elibera garanția de bună-execuție.

Dar cea mai importantă în economia cauzei este acțiunea nedepunerii acesteia, deoarece nedepunerea poliței echivalează cu acceptul executării garanției pentru lucrările nefinalizate pe care A. și le-a asumat prin procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, cu un an înainte ca aceasta să intre în insolvență.

Având în vedere că apelanta, căreia îi incumba sarcina probei, nu a făcut dovada predării poliței de asigurare, instanțele anterioare au reținut în mod justificat că aceasta nu și-a îndeplinit propriile obligații contractuale corelative, astfel încât nu îi poate solicita pârâtei să-i restituie sumele, reținute cu titlu de garanție.

Așadar, eroarea făcută instanță a fost aceea că nu a reținut că prin procesul-verbal de recepție, la terminarea lucrărilor din 26 octombrie 2011, A. și-a asumat lucrări nefinalizate și implicit consumarea garanției.

Obligația corelativă de restituire a garanției de bună-execuție era în sarcina pârâtei, doar dacă apelanta își îndeplinea obligațiile amintite evocate, iar până la respectarea acestora orice solicitare de restituire a garanției este contrară dispozițiilor contractuale, așa cum în mod corect au reținut patru instanțe.

O a doua eroare a instanței de rejudecare constă în faptul că îmbrățișează argumentele pur teoretice ale intimatei, în detrimentul prevederilor contractuale clare stabilite între părți, atunci când instanța confundă perioada de garanție cu perioada de emitere a poliței de tip D., în condițiile în care perioada de garanție nu se termina la expirarea poliței respective, ci aceasta continua până la data semnării procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

Așadar, la 26 octombrie 2012 obligația de garanție nu era stinsă, ci doar expira polița de asigurare dacă ar fi existat. Cu atât mai mult, procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, fiind semnat cu obiecțiuni, perioada de garanție se extinde. Astfel, perioada de garanție ar fi început să curgă de la acest termen numai dacă procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor ar fi fost semnat fără lucrări nefinalizate și toate părțile și-ar fi asumat executarea lor în totalitate.

In temeiul art. 14.2 din contract, apelanta era obligată să execute remedierile solicitate de beneficiar pe parcursul perioadei de garanție pe proprie cheltuială. Deși i-au fost solicitate aceste remedieri în timpul perioadei de garanție, A. a refuzat executarea lucrărilor, astfel că nu are niciun drept să solicite restituirea garanției de bună-execuție.

În acest sens, se arată că apelanta nu a dat curs niciunei notificări, ignorând obligațiile ce îi reveneau în calitate de executant al lucrărilor, precum și solicitările pârâtei de remediere a lucrărilor, iar acest aspect nu putea fi ignorat de instanță.

Așadar, trebuie observat că pe parcursul procesului, intimata nu a depus în susținere, la dosarul cauzei, niciun document justificativ care să demonstreze realizarea efectivă a lucrărilor de construire pentru care pretinde de la recurentă restituirea garanției de bună-execuție, în schimb aceasta este "iertată" de nerespectarea obligațiilor contractuale de către instanța.

Contrar celor susținute de instanța de rejudecare, admiterea recepției cu obiecțiuni nu dă executantului dreptul să primească înapoi garanția de bună-execuție.

Astfel, interpretarea făcută de instanța de rejudecare în acord cu interpretarea în aceeași notă făcută de intimată, lasă fără drepturi contractuale B., care, deși a avut încheiat un procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, parțial finalizat, pentru care nu a primit niciodată polița de asigurare de tip D., iar lucrările nu au fost niciodată finalizate, cu concursul instanței, trebuie să restituie garanția de bună-execuție, deși prejudiciile suferite depășesc această sumă.

Așadar, contrar interpretării instanței de rejudecare, perioada de garanție de bună-execuție a subzistat de la data încheierii procesului-verbal de recepție pe toată perioada nefinalizării lucrărilor reținute în acesta și până la încheierea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, la 19 aprilie 2013, dată la care lucrările din procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor erau în continuare nefinalizate.

Mai susține recurenta, că instanța ignoră ea însăși mecanismul în care operează reținerea garanției de bună-execuție și susține că nu era de ajuns ca pârâta să rețină și să cheltuiască sumele reținute pentru acoperirea lucrărilor nefinalizate, ci trebuia să înainteze o acțiune în pretenții, ceea ce este total eronat și contrar dispozițiilor contractuale - art. 13.2 din Contract.

Mai susține recurenta, că instanța de rejudecare a reținut că nu exista nicio statuare privind existența prejudiciului, deși ea însăși a fost chemată să analizeze acest aspect, fiind obligată inclusiv prin dezlegările succesive ale Înaltei Curți din fazele de recurs.

In continuare, instanța adaugă la contract și susține că notificările transmise, determina obligația de a face, deși art. 13.2 nu precizează acest aspect și nici o altă dispoziție contractuală nu face o astfel de precizare, adăugând astfel la ceea ce părțile au convenit prin contract.

In opinia recurentei, instanța de rejudecare a intervenit în contract și a dat un sens propriu mecanismului de constituire și executare a garanției, altul decât cel avut în vedere de părți la semnarea contractului.

În acest sens, recurenta arată că instanța de recurs trebuie să rețină că niciuna dintre notificările transmise de B. către A. nu au fost contestate, iar lucrările nefinalizate prin procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, act încheiat înainte ca executantul să-și deschidă insolvența, au fost asumate de către acesta prin reprezentant, prin semnătură și ștampilă.

Astfel, ignorarea notificărilor pârâtei, urmată de lipsa remedierii lucrărilor notificate, dar și cele asumate inițial de executant a dat dreptul recurentei de executare a garanției în baza art. 13.2. din contract, astfel că instanța nu poate interveni în convenția părților și să schimbe mecanismul de reținere și executare a garanției de bună-execuție.

Așadar, A. trebuia să dovedească faptul că a dat curs notificărilor pârâtei și că a executat lucrările în totalitate sau să aducă dovezi care să contrazică existența prejudiciului.

In acest context, recurenta consideră că în lipsa finalizării lucrărilor din contract, A. nu avea dreptul să înainteze o astfel de acțiune, revenind instanței de rejudecare rolul să analizeze cauza din toate punctele de vedere, așa cum a recomandat Inalta Curte, prin hotărârile de trimitere.

In concluzie, recurenta susține că instanța trebuia să analizeze cauza din toate punctele de vedere, astfel încât să dea curs, în primul rând dezlegărilor și recomandărilor Inaltei Curți, care sunt obligatorii, dar mai ales să dezbată fondul cauzei și fără raportarea la decizia nr. 495/2014 a Curții de Apel Timișoara.

Pentru aceste motive, recurenta se consideră îndreptățită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă la 22 iunie 2022, intimata A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca legală și temeinică, cheltuieli de judecată urmând a fi solicitate pe cale separată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 8 iulie 2022, recurenta a solicitat respingerea apărărilor intimatei ca fiind nefondate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 22 septembrie 2022, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin încheierea pronunțată la 10 noiembrie 2022, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2231/A din 16 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 15 decembrie 2022, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În acest sens, recurenta susține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 501 alin. (1), (3) și 4 C. proc. civ., întrucât aceasta nu a ținut cont de îndrumările cuprinse în decizia de casare, în sensul că nu a verificat temeinicia apărărilor pârâtei, cu referire la decizia nr. 495 a Curții de Apel Timișoara.

In acest context, se reține că instanța de apel a respectat dezlegările date de către instanța supremă prin hotărârea de casare, contrar celor susținute fără temei de către recurentă, ținând cont că în faza rejudecării s-au analizat toate apărările recurentei, precum și aspectele invocate de către reclamantă, pronunțându-se o hotărâre legală.

Astfel, instanța de apel reanalizând apelul reclamantei a constatat că, la momentul examinării cererii executantului de restituire a sumelor reținute de beneficiar cu titlul de garanție de bună execuție, obligația de garanție era stinsă.

Tot în acest context, instanța de apel a analizat apărările recurentei, concluzionând că acestea sunt nefondate, reținând că recurenta, în calitate de beneficiar nu a înțeles să își valorifice eventualele pretenții în fata instanțelor competente printr-o acțiune însoțită de dovezi, că notificările evocate nu valorează demonstrarea prejudiciului, care nici măcar nu a fost cuantificat de către recurentă la momentul invocării.

Prin decizia nr. 495/25.09.2014 a Curții de Apel Timișoara s-a apreciat că recurenta nu este îndreptățită de a reține vreo sumă de bani cu titlu de garanție de bună-execuție, constatând și lipsa notificărilor contractuale relative la deficientele de execuție pe durata contractului urmate de neexecutarea/remedierea acestora, precum și faptul că pârâta nu a dovedit, conform contractului, prejudiciul creat de executanta debitoare.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta susține încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 430 alin. (1) și (2), art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Aceste critici sunt nefondate, având în vedere că instanța de apel a analizat atât efectul pozitiv al deciziei nr. 495/25.09.2014 pronunțate de către Curtea de Apel Timișoara, cât și fondul cauzei, context în care a apreciat în ce măsură decizia evocată poate fi reținută ca efect pozitiv al autorității de lucru judecat.

În acest context, se reține că analiza instanței de apel viza aspectele privitoare la faptul că pretențiile recurentei referitoare la solicitarea de reținere a garanției de bună-execuție au fost analizate și prin prisma acestei decizii anterioare, în condițiile în care, recurenta nu a efectuat niciun demers pentru valorificarea dreptului material la acțiune împotriva reclamantei, până în momentul constatării împlinirii termenului de prescripție a acestui drept, potrivit normelor aplicabile, față de momentul scadentei obligației de garanție.

Mai susține recurenta, că potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care prevăd că în rejudecare sunt admisibile orice probe, instanța de apel a refuzat administrarea unei expertize care urma să analizeze toate sumele cheltuite de pârâtă pentru remedierea deficiențelor.

Această susținere este nefondată, întrucât prin încheierea din 13 decembrie 2021, instanța de apel a respins ca neutilă soluționării cauzei proba cu expertiză tehnică specialitatea construcții civile și industriale, raportat la îndrumările deciziei de casare.

Din criticile invocate pe aceste aspecte, Înalta Curte constată că recurenta nu arată în ce măsură instanța de apel s-ar fi îndepărtat de la direcțiile trasate de instanța de control judiciar, prin decizia de îndrumare, astfel că, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se apreciază că recurentul nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentă are în vedere situația în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, context în care aceasta consideră că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material cu referire la garanția de bună-execuție.

În ceea ce privește contravaloarea garanției de bună-execuție se constată că aceasta a fost constituită prin reținerea unui procent de 5 %, cu titlu de garanție contractuală din contravaloarea facturilor emise de reclamantă, consfințită prin contractul încheiat, fiind instituită pe durata de 1 an de zile de la data încheierii procesului-verbal la terminarea lucrărilor, respectiv de la 26.10.2011 până la 26.10.2012, astfel că, după această dată reclamanta nu mai datora această garanție față de recurentă, context în care se reține că în această perioadă recurenta nu a fost în măsură să dovedească vreo deficiență a lucrărilor supuse astfel garanției, aceasta fiind obligată să restituie garanția la sfârșitul acestei perioade de 1 an de zile.

Din această perspectivă, înlocuirea cu o poliță de asigurare, a garanției deja instituite în favoarea recurentei, prin reținerea unui procent din prețul lucrării, reprezenta o opțiune a societății reclamante, care putea fi exprimată pe durata garanției de 1 an de zile, context în care se reține că numai în această ipoteză reclamanta era datoare să prezinte o asigurare încheiată pentru aceeași sumă și care urma să acopere aceeași perioadă, în cazul deficienței lucrărilor prestate de executanta intimat.

În acest context, se reține că reclamanta nu a optat pentru înlocuirea garanției reținută în numerar, cu o asigurare, pe durata perioadei de garanției, sens în care se constată și că aceasta nu avea nicio obligație de a prezenta vreo polită pârâtei.

Mai mult decât atât, chiar recurenta susține în cuprinsul memoriului de recurs că la 26 octombrie 2012 obligația de garanție nu era stinsă, ci doar expira polița de asigurare dacă ar fi existat.

Cu referire la neconformitățile și deficiențele lucrării, evocate de recurentă după expirarea perioadei de garanție de 1 an, se constată că aceasta nu a dovedit niciunul dintre elementele necesare atragerii răspunderii contractuale în sarcina reclamantei și nici presupusul prejudiciu, care să decurgă din nerespectarea de către reclamantă a obligației asumate față de pârâtă.

Pe de altă parte, pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție situația de fapt existență între părți solicitându-se instanței de recurs să reconsidere și concludența probelor administrate, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2231/A din 16 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2231/A din 16 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2022.