ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 417/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 417/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față :

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :

Prin

sentința comercială nr. 11046 din 8 oct 2009 pronunțată în dosarul nr. 20167/3/2009

al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a respins excepția

inadmisibilității ca neîntemeiată și s-a respins acțiunea formulată de

reclamantul P.R. împotriva pârâtei SC E. SA București, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a

reținut în esență că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de

764.705 lei cu titlu de daune-interese reprezentând contravaloarea tuturor

drepturilor bănești cuvenite în temeiul contractului de mandat nr. 17/2008,

calculate de la data încetării acestuia și până la împlinirea duratei de 4 ani

a contractului, respectiv 16 octombrie 2012.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că între

pârâtă în calitate de mandant și reclamant în calitate de mandatar s-a încheiat

în temeiul Legii nr. 31/1990, a O.U.G. nr. 79/2008 și a art. 1532 și urm. C.

civ., contractul de mandat având ca obiect delegarea conducerii societății în

domeniul marketing și comunicare, convenția părților fiind modificată prin

actul adițional din 12 ianuarie 2009.

Invocând neîndeplinirea corespunzătoare a

obligațiilor contractuale prevăzute la art. 4 pct. 4.2.8, la data de 18 februarie

2009 reclamantul a fost înștiințat că prin Hotărârea consiliului de

administrație nr. 6 din 17 februarie 2009 s-a decis încetarea contractului de

mandat prin revocarea mandatarului din calitatea încredințată.

Reclamantul a menționat faptul că revocarea

mandatului este abuzivă, fiind efectuată în lipsa vreunui temei în condițiile

în care prin hotărârea nr. 4 din 9 februarie 2009 consiliului de administrație al

societății a constatat în legătură cu îndeplinirea obligațiilor asumate până la

acea dată că nu există motive de revocare din funcție din culpa mandatarului.

Tribunalul analizând cererea reclamantului în acest

context a reținut că măsura a fost dispusă de consiliului de administrație în

noua sa componență stabilită prin hotărârea nr. 5 din 10 februarie 2009 în urma

schimbării structurii acționariatului societății conform O.U.G. nr. 101 din 6

decembrie 2006 prin care au fost mandatați reprezentanții statului în adunarea

generată a SC E. SA să dispună consiliului de administrație să analizeze modul

în care directorii societății și-au executat obligațiile asumate prin contract.

De asemenea s-a avut în vedere că prin probatoriul

administrat nu s-a confirmat susținerea reclamantului cu privire la inexistența

culpei sale, în condițiile în care acesta nu și-a îndeplinit obligația de a

prezenta lunar un raport privind executarea contractului, nefiind suficientă

prezentarea unor analize săptămânale.

Prin urmare, reținându-se corect culpa mandatarului,

justificat s-a dat eficiență prevederilor art. 9 pct. 9.1 lit. b) din

contractul de mandat, din probatoriul administrat neputându-se stabili cu

certitudine că reorganizarea societății, astfel cum a susținut reclamantul, a

determinat adoptarea măsurii de revocare a mandatului.

Pe de altă parte, reclamantul nu a contestat hotărârea

consiliului de administrație nr. 6/2009, ceea ce confirmă o dată în plus că

pârâta a procedat corect.

Apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat

prin decizia comercială nr. 245 din 19 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Instanța de apel a reținut în plus față de

considerentele avute în vedere de tribunal faptul că revocarea din funcție a

mandatarului poate interveni oricând și în lipsa vreunei culpe contractuale,

potrivit art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, dar în situația

în care revocarea s-a făcut fără justă cauză, adică fără just temei mandantul

poate fi obligat la plata daunelor-interese. Această ipoteză nu este însă

îndeplinită în speță deoarece reclamantul nu a contestat caracterul injust al

revocării și nu a cerut anularea hotărârii nr. 6 a consiliului de administrație

prin care s-a adoptat această măsură.

Pe cale de consecință, arată instanța de apel, actul

administrativ prin care s-a dispus revocarea din funcție a reclamantului este

în vigoare nefiind posibilă o cenzurare a efectelor sale în condițiile în care,

de altfel, reclamantul nu a investit instanța și cu privire la examinarea

legalității acestui act.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul

P.R. criticând-o pentru motive de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor recurentul arată faptul că

statuarea instanței de apel în sensul că hotărârea consiliului de administrație

al pârâtei este un act administrativ nu are suport legal deoarece raporturile

juridice dintre cele două părți au o natură eminamente comercială, contractul

de mandat încheiat fiind guvernat de legea comercială și civilă.

Această calificare greșită a naturii juridice a hotărârii

anterior enunțată a avut drept consecință respingerea pretențiilor formulate,

în baza unor motive străine de natura pricinii.

Pe de altă parte, argumentele avute în vedere de

instanța de apel sunt și contradictorii în considerarea faptului că cenzurarea

valabilității unui act administrativ excede competenței materiale a instanței

comercială, situație în care era inutilă motivarea potrivit căreia instanței nu

a fost investită cu verificarea legalității acestui act.

O altă critică de nelegalitate vizează aplicarea

greșită a prevederilor art. 143

1

din Legea nr. 31/1990 cât și a

cadrului legal general aplicabil contractelor de mandat, în sensul că deși

reține, în mod corect prerogativa discreționară a mandantului de a pune capăt

raporturilor contractuale, totuși concluzionează eronat că ar fi fost necesară

anularea, cel puțin în parte a deciziei de revocare odată cu solicitarea

daunelor-interese.

În această privință, susține recurentul fiind

investită cu o cerere de acordare a daunelor-interese pentru revocarea

mandatului, motivată exclusiv în sensul inexistenței justei cauze instanța era

datorare să verifice temeinicia pretențiilor, cu atât mai mult cu cât

mandatarului nu i se poate imputa neîndeplinirea obligațiilor contractuale, cum

s-a stabilit de altfel prin hotărârea nr. 4 din 9 februarie 2009 a consiliului de administrație care a analizat activitatea și rapoartele depuse în acest scop.

Totodată, pretinsa neexecutare a obligațiilor

contractuale nu este una esențială pentru a putea avea drept efect revocarea

culpabilă a mandatului, obligația fundamentală fiind aceea de îndeplinire a

unor obiective și criterii de performanță prevăzut în anexa 1 la contract.

Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor

invocate și dispozițiilor legale anterior menționate Înalta Curte constată că

este fondat.

Astfel, contractul de mandat încheiat între părți,

fiind în materie comercială are un caracter oneros, fiind încredințat pentru tratarea

unor afaceri comerciale, iar principiul certitudinii juridice sau al securității

tranzacțiilor impune ca raporturile de mandat să aibă o anumită stabilitate și

să nu fie întrerupte fără o justă reparație a prejudiciului adus prin renunțare

sau revocare intempestivă.

În acest sens prevederile art. 143

1

alin.

(4) consacră dreptul consiliului de administrație de a revoca oricând

directorii, dar în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul

în cauză este îndreptățit la plata daunelor interese. Totodată, potrivit art. 391

C. com. mandantul care fără justă cauză întrerupe executarea mandatului

răspunde pentru daune-interese.

Cu alte cuvinte, esențial în cauză era stabilirea

caracterului just sau abuziv al măsurii revocării mandatului pentru că, fără a

nega dreptul mandantului de a revoca oricând mandatul, totuși trebuie observat

că mandantul va răspunde pentru plata unor daune-interese atunci când revocarea

s-a făcut în mod neîntemeiat, fără justă cauză.

În speță, reclamantul a contestat tocmai existența

unei cauze care să justifice măsura revocării, aspect cu privire la care

instanțele au concluzionat eronat că există o neîndeplinire culpabilă a

obligațiilor contractuale de către mandatar justificată prin lipsa prezentării

rapoartelor lunare de activitate referitoare la stadiul aplicării hotărârii

consiliului de administrație.

O atare concluzie, este însă eronată pentru că

analizând stadiul îndeplinirii obligațiilor asumate prin contractele de mandat

de către directorii din cadrul SC E. SA, consiliul de administrație prin hotărârea

nr. 4 din 9 februarie 2009 a constatat că aceștia nu pot fi revocați din

funcție din culpa lor.

Și, în plus, denunțarea unilaterală a contractelor de

mandat ar putea avea drept consecință obligarea societății la plata unor

despăgubiri. De asemenea, reclamantul nu a fost notificat în legătură cu o

nerespectare a obligațiilor sale contractuale dar printr-o hotărâre ulterioară consiliul

de administrație în noua componență a decis la data de 17 februarie 2009

revocarea contractului de mandat încheiat cu reclamantul din motive imputabile

acestuia.

Deși, așa cum s-a menționat, mandantul este în drept

să revoce oricând contractul de mandat, ceea ce în speță s-a și întâmplat,

totuși în lipsa unei juste cauze de încetarea a raporturilor contractuale mandatarul

este îndreptățit să obțină repararea prejudiciului cauzat prin ac revocare.

În acest context, referitor la perioada cuprinsă între

9-17 februarie 2009 această critică este fondată, nu se poate reține

neîndeplinirea de către reclamant a obligațiilor asumate potrivit art. 4 pct. 4.2.8;în

lipsa unui termen până la care trebuiau depuse documentele anterior menționate,

ceea ce are semnificația faptului că în realitate a intervenit o revocare a mandatului

din cauze neimputabile mandatarului.

În această ipoteză devin incidente prevederile art. 9.1

lit. i) prin care părțile au convenit cu privire la acordarea de către

societate a tuturor drepturilor cuvenite prin contractul de mandat pentru perioada

rămasă până la expirarea acestuia.

Prin urmare, se constată, contrar celor reținute prin

decizia recurată, lipsa justei cauze în revocarea mandatului, cu consecință că

este fondată critica recurentului sub acest aspect.

De precizat totodată că este eronată concluzia

instanței de apel referitoare la natura administrativă a hotărârii consiliului

de administrație, raporturile dintre părți fiind circumscrise sferei contractului

de mandat astfel cum este reglementat de art. 391 C. com. și respectiv art. 143

1

din Legea nr. 31/1990.

În altă ordine de idei, deși revocarea mandatului

este neîntemeiată nu se impunea anularea hotărârii consiliului de administrație

pentru că o atare soluție ar veni în contradicție cu dreptul societății de a

revoca oricând mandatarul,

Cu toate acestea, mandatarul este îndreptățit să

solicite repararea prejudiciului pe care această revocare l-a produs, în

condițiile în care existența și întinderea acestuia va fi dovedită. Sub acest

aspect prin decizia recurată, ca urmare a soluției pronunțate, cauza nu a fost

însă examinată, motiv pentru care soluția ce se impune, fiind incidente și dispozițiile

art. 312 alin. (3) C. proc. civ. este aceea de admitere a recursului, casarea

deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. La stabilirea

sumei cuvenite cu acest titlu urmând a fi avută în vedere remunerația stabilită

inițial prin contractul părților, modificat prin actul adițional nr. 1/2009,

precum și actele normative care au reglementat această materie, respectiv O.U.G.

nr. 79/2008 cu modificările ulterioare, prin care s-a stabilit limita maximă a

remunerației lunare acordată directorilor prin contractul de mandat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de

reclamantul

P.R. împotriva deciziei nr. 245 din 19 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a V-a comercială, pe care o casează și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie

2011.