ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 416/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 416/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra
recursului de față :
Din
examinarea lucrărilor de față constată următoarele :
Prin
acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul I.D.B. a
solicitat instanței obligarea pârâtei SC E. SA la plata sumei de 750.957 lei,
cu titlu de daune interese, reprezentând contravaloarea drepturilor bănești
cuvenite potrivit contractului de mandat nr. 10 din 15 septembrie 2008, de la
data denunțării abuzive a acestuia și până la împlinirea termenului de 4 ani,
cu cheltuieli de judecată.
În
motivarea cererii, reclamantul a arătat că părțile au încheiat contractul de
mandat sus menționat pentru o perioadă de 4 ani, prin care i s-a delegat
conducerea societății în domeniul resurselor umane. La data de 6 februarie
2009, reclamantul a adresat Consiliului de Administrație al societății o cerere
de aprobare a suspendării contractului de mandat pentru creșterea copilului în
vârstă de până la doi ani, dar, la data de 17 februarie 2009, a primit înștiințarea nr. 9900/2238 prin care i s-a comunicat încetarea contractului de mandat,
ca urmare a renunțării sale la mandatul încredințat, conform art. 9 pct. 9.1
lit. c) din contract.
Reclamantul a susținut că decizia Consiliului de
Administrație privind încetarea contractului de mandat este nelegală și
abuzivă, revocarea sa survenind fără justă cauză, deoarece societatea s-a
substituit voinței sale și a interpretat cererea sa de suspendare a
contractului de mandat, drept renunțare la mandatul încredințat. În realitate,
reclamantul a susținut că societatea urmare reorganizării direcției pe care o
conducea, a dorit îndepărtarea sa de la conducerea societății. În aceste
condiții, a apreciat întemeiată cererea sa de solicitare a daunelor interese,
cuantificate la nivelul drepturilor cuvenite prin contract pentru perioada
rămasă până la împlinirea duratei acesteia, reținând diminuarea acesteia pentru
anul 2009, conform O.U.G. nr. 79/2008, modificată prin O.U.G. nr. 222/2008.
Acțiunea
a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 969 și urm. C. civ., art. 1532
și urm. C. civ., art. 5 din O.U.G. nr. 79/2008, O.U.G. nr. 222/2008, art. 142, art.
143
1
din Legea nr. 31/1990, republicată.
Tribunalul
București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 12989 din 12
noiembrie 2009 a admis acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâta SC E.
SA BUCUREȘTI să achite reclamantului suma de 750.957 lei, cu titlu de daune
interese și cheltuieli de judecată în valoare de 11.892 lei.
Pentru
a dispune astfel, tribunalul a reținut că părțile au încheiat contractul de
mandat nr. 10 din 15 septembrie 2008, în baza art. 1532 C. civ., dispozițiilor
Legii nr. 31/1990 și O.U.G. nr. 79/2008, prin care a fost delegată
reclamantului conducerea societății în domeniul resurse umane pentru o perioadă
de 4 ani, în schimbul unei remunerații de 21.133 lei. La data de 6 februarie
2009, reclamantul a înregistrat o cerere de aprobare a suspendării contractului
de mandat pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, în temeiul
art. 1 din O.U.G. nr. 148/2005, art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 19/2000,
art. 123 pct. 3 din O.U.G. nr. 82/2007 și art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr.
226/2008, propunând delegarea altei persoane în această funcție. Prin Hotărârea
Consiliului de Administrație nr. 6 din 17 februarie 2009 s-a decis încetarea
contractului de mandat și s-a acordat mandat pentru înștiințarea reclamantului
cu privire la acest aspect și eliberarea documentelor necesare pentru
efectuarea concediului de creștere a copilului, în temeiul art. 9 pct. 9.1 lit.
c) din contract, care prevede renunțarea reclamantului la mandatul încredințat.
În
legătură cu acest aspect, tribunalul a apreciat că nu a existat o astfel de
manifestare din partea reclamantului, pârâta a realizat în realitate o
denunțare unilaterală a mandatului în mod nejustificat. Din acest punct de
vedere, contractul a încetat din motive neimputabile mandatarului, devenind
incidente dispozițiile art. 9 pct. 9.1 lit. i) din contract, reclamantul fiind
îndreptățit să primească toate drepturile cuvenite prin contract, până la
expirarea duratei acestuia.
Reține
tribunalul că această clauză reprezintă o formă de evaluare convențională
anticipată a daunelor interese cuvenite unui director în cazul revocării fără
justă cauză de către Consiliul de Administrație, potrivit art. 143
1
alin.
(4) din Legea nr. 31/1990.
La stabilirea sumei totale datorate cu titlu de daune
interese, instanța a avut în vedere valoarea remunerației cuvenită până la
expirarea duratei contractului, suma totală cuvenită fiind de 750.957 lei.
Împotriva acestei sentințe a declarat în termen legal
apel pârâta SC D.F.E.E.E. SA, criticile vizând incidența art. 9 pct. 9.1. lit.
c) din contract, impunându-se încetarea contractului în alte situații
întemeiate, întrucât formularea unei cereri de suspendare din partea
mandatarului, nu este enumerată printre cauzele de încetare a contractului,
însă produce aceleași efecte, contractul neputând fi derulat din voința
mandatarului, în lipsa vreunei culpe a mandantei.
Curtea
de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 191 din
18 martie 2010 a respins ca nefondat apelul pârâtei și a obligat pârâta la
plata cheltuielilor de judecată de 8.330 lei, în favoarea reclamantului.
Considerentele
instanței de apel au plecat de la stabilirea caracterului just sau abuziv al
măsurii revocării mandatului. Curtea a reținut că deși dispozițiile art. 1553 C.
civ. conferă mandantului prerogativa de a revoca oricând mandatul, această
regulă trebuie raportată la particularitatea speței. Prin art. 9 pct. 9.1 lit.
i) din contract părțile au determinat anticipat reparația cuvenită mandatarului
în cazul în care contractul este revocat înainte de termen și din cauze
neimputable mandatarului. Curtea a confirmat lipsa oricărei culpe a
mandatarului și caracterul abuziv al acestei măsuri. În consecință, Curtea a
constatat că măsura revocării mandatului apare ca imputabilă exclusiv
mandantului, reclamantul fiind îndrituit la plata daunelor interese .
Curtea
a constatat că pârâta nu a contestat în nici un fel cuantumul sumei stabilite,
astfel cum a fost argumentat de instanța de fond.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs SC E. SA, în cadrul termenului procedural
prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Cererea
de recurs a fost întemeiată în drept pe motivul de nelegalitate prevăzut de
art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În
dezvoltarea criticilor, recurenta pârâtă a invocat dispozițiile art. 9 pct. 9.1
lit. c) din contractul de mandat, potrivit cărora SC E. SA a luat măsura
încetării contractului. Susține că formularea unei cereri de suspendare a
contractului din partea mandatarului nu este enumerată printre cauzele de încetare
a contractului de mandat, însă produce în fapt aceleași consecințe. Arată că
singura situație în care părțile au convenit suspendarea contractului este cea
inserată în art. 7.3 din contract, în cazul în care sunt indicii privind
săvârșirea vreunei infracțiuni.
În
mod greșit instanța de apel a reținut culpa SC E. SA privind revocarea abuzivă
a contractului de mandat. Nașterea unui copil și îngrijirea acestuia de către
tată nu reprezintă cauze imputabile mandantului. Prin suspendarea contractului
de mandat, reclamantul nu mai avea posibilitatea executării contractului,
neputând aduce la îndeplinire obligațiile asumate.
În
realitate, recurenta susține că cererea de suspendare nu putea produce efecte
luată ca atare, dar mandatarul și-a exprimat astfel voința de a nu continua
exercitarea mandatului.
În
consecință, recurenta a arătat că greșit instanța de apel a constatat că măsura
revocării mandatului nu cade sub incidența art. 9 pct. 9.1 lit. c) din contract
nici în ipoteza renunțării la mandat din partea mandatarului, nici în ipoteza
altor situații întemeiate. În cazul dat suspendarea nu era aplicabilă
contractului de mandat.
Al
doilea punct al cererii de recurs, vizează limita maximă a indemnizației ce poate
fi primită de reclamant. Criticile recurentei au vizat încălcarea dispozițiilor
O.U.G. nr. 79/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 114/2009 și O.U.G.
nr. 27/2010.
În
concluzie, recurenta a apreciat că suma reprezentând daune interese nu poate
depăși suma de 569.625 lei, sumă rezultată din calcularea indemnizației
aferente perioadei 1 ianuarie 2010 – 31 decembrie 2010 la nivelul impus de
actele normative sus menționate.
Examinând
recursul prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată
că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Din
examinarea actelor și lucrărilor dosarului, se constată că reclamantul a
investit instanța de judecată cu o cerere în care s-a cerut obligarea pârâtei
recurente la plata drepturilor bănești cuvenite potrivit contractului de mandat
încheiat între părți, nr. 10 din 15 septembrie 2008, începând de la data
denunțării abuzive a acestuia și până la împlinirea termenului de 4 ani.
Contractul de mandat încheiat între părți, conform clauzelor acestuia, se
supuse dispozițiilor Codului civil, Codului comercial și dispozițiilor cuprinse
în Legea nr. 31/1990.
În
consecință, Înalta Curte constată că respectivul contract de mandat a încetat
prin revocarea reclamantului, revocare decisă de societatea pârâtă .
Raționamentul
instanței de apel, potrivit căruia denunțarea unilaterală a contractului,
realizată în mod nejustificat de către mandant, face să devină aplicabile
dispozițiile art. 9 pct. 9.1 lit. i) din contract, potrivit cărora reclamantul
este îndreptățit să primească toate drepturile cuvenite prin contract, pentru
perioada rămasă până la expirarea duratei acestuia este în contradicție cu
caracterele juridice ale acestui contract în ceea ce privește încetarea acestuia.
Astfel,
Înalta Curte consideră necesare câteva considerații cu privire la desființarea
mandatului, care reprezintă o abatere de la regula simetriei prevăzută de art.
969 alin. (29 C. civ. Mandatul, prin esența sa poate fi desființat și prin voința
uneia din părți, nu numai prin consens, trăsătură care derivă din dispozițiile
art. 1552 C. civ. Contractul de mandat comercial, încetează pentru cauze
generale și cauze speciale, iar dintre cauzele de încetare, revocarea
mandatului de către mandant, permite acestuia să renunțe la serviciile
mandatarului, în orice fază de derulare a convenției, fără ca mandatarul să
poată cere continuarea mandatului.
Această
consecință, a fost preluată și de către Legea nr. 31/1990, legea specială, care
prin art. 143
1
a statuat că directorii pot fi revocați oricând de
către consiliul de administrație.
În
concluzie, legea consacră revocabilitatea
ad nutum
a mandatului
comercial, prin simpla voință unilaterală a mandantului.
În
continuare, Înalta Curte urmează a analiza justificarea măsurii de revocare a
reclamantului. Sub acest aspect se reține că revocarea reclamantului nu s-a
făcut în mod intempestiv și nelegitim.
Astfel,
prin Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 6 din 17 februarie 2009 a SC E. SA, s-a decis încetarea contractului de mandat, pârâta interpretând cererea de aprobare
a suspendării contractului de mandat pentru creșterea copilului în vârstă de
până la 2 ani, ca fiind o renunțare a reclamantului la mandatul încredințat. În
concluzie, în speța de față, revocarea mandatului nu a survenit fără justă
cauză sau pentru a îi aduce un prejudiciu reclamantului, ci urmare cererii de
suspendare a contractului de mandat formulată de către mandatar.
În
ceea ce privește interpretarea cererii privind suspendarea contractului de
mandat, se reține că această manifestare de voință, din partea reclamantului,
nu putea fi interpretată decât în sensul renunțări la mandat, în condițiile în
care cererea nu avea suport contractual, în contract neexistând prevăzută o astfel
de situație, și nici suport legal, având în vedere natura contractului de
mandat, încheiat
intuituu personae
, care ar fi dus la imposibilitatea
realizării scopului pentru care a fost încheiat.
În
concluzie, revocarea mandatului nu s-a făcut în mod intempestiv și
discreționar, ci urmare actului de opțiune al reclamantului, care avea la
alegere posibilitatea de a continua mandatul sau de a beneficia de drepturile
prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 148/2005, art. 98 alin. (1) pct. d din Legea
nr. 19/2000, actualizată, art. 1 alin. (23) pct. 3 din O.U.G. nr. 82/2007 și
art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 226/2008.
Continuând
raționamentul, în lipsa probării abuzului de drept, dreptul reclamantului la
plata daunelor interese, conform contractului sau răspunderea patrimonială a
pârâtei, potrivit legii speciale (Legea nr. 31/1990) nu există.
Prin
art. 9 pct. 9.1 lit. i) din contractul de mandat, părțile au stipulat că:
,,încetarea contractului de mandat pentru cauze neimputabile mandatarului
înaintea expirării duratei pentru care acesta a fost încheiat se va realiza
prin hotărârea Consiliului de Administrație, cu un preaviz de 30 de zile și cu
acordarea de către societate a tuturor drepturilor cuvenite prin contractul de
mandat pentru perioada rămasă până la expirarea duratei acestuia ”
Deși,
cauza care a dus la încetarea contractului, nu este imputabilă mandatarului, ea
nu poate conduce la antrenarea răspunderii mandantului, potrivit art. 9 pct.
9.1.lit. i) din contract, în sensul plății tuturor drepturilor prevăzute prin
contract, pentru perioada rămasă până la expirarea duratei acestuia, deoarece
chiar în ipoteza în care revocarea intervine fără justă cauză, cel avizat este
îndreptățit numai la o acțiune în daune. Însă în speța de față, în condițiile
în care s-a demonstrat existența justei cauzei a revocării, lipsa culpei
mandantului este subînțeleasă, în lipsa căreia nu poate fi atrasă răspunderea
patrimonială a pârâtei. În oricare situație, daunele interese nu pot cuprinde
indemnizația cuvenită până la expirarea termenului contractului, această
indemnizație fiind legată de îndeplinirea corelativă a obligațiilor
mandatarului, mandatul oneros fiind un contract sinalagmatic.
Un
alt argument în sprijinul acestui raționament, Înalta Curte invocă și
dispozițiile art. 970 C. civ., potrivit cărora convențiile legale cu putere de
lege între părțile contractante fiind obligatorie executarea acestora cu bună
credință.
În
consecință, clauza contractuală prevăzută în art. 9 pct. 9.1 lit. i) din
contract, care cuprinde o formă de evaluare a daunelor interese nu este
aplicabilă, situația din speță încadrându-se în noțiunea prevăzută de art. 9
pct. 9.1. lit. c) din contract.
Astfel
fiind, se reține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, rezultat
al unei greșite aplicări a dispozițiilor legii, motiv raportat la care, cu
aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de
recurenta pârâtă urmează a fi admis, și pe cale de consecință, decizia recurată
urmează a fi modificată, în sensul că urmează a fi admis apelul pârâtei
împotriva sentinței primei instanțe, care urmează a fi schimbată în tot în
sensul că urmează a fi respinsă acțiunea reclamantului ca nefondată.
Cu
aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reclamantul intimat, ca parte
căzută în pretenții, urmează a fi obligat să plătească reclamantei suma de
5.815 lei cu titlu de cheltuieli de judecată pentru faza procesuală a
recursului, constând în taxă de timbru achitată și timbrul judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC E. SA BUCUREȘTI
împotriva deciziei nr. 191 din 18 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a V-a comercială, pe care o modifică și în consecință :
Admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței
comerciale nr. 12989 din 12 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge acțiunea
formulată de reclamantul B.I.D.
Obligă intimatul B.I.D. la plata sumei de 5.815 lei
cheltuieli de judecată în favoarea recurentei SC E. SA BUCUREȘTI.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie
2011.