ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 416/2011

Asupra recursului de față : Din examinarea lucrărilor de față constată următoarele : Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul I.D.B. a solicitat instanței obligarea pârâtei SC E. SA la plata sumei de 750.957 lei, cu titlu de daune interese, reprezentând contravaloarea drepturilor bănești cuvenite potrivit contractului de mandat nr. 10 din 15 septembrie 2008, de la data denunțării abuzive a acestuia și până la împlinirea termenului de 4 ani, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că părțile au încheiat contractul de mandat sus menționat pentru o perioadă de 4 ani, prin care i s-a delegat conducerea societății în domeniul resurselor umane.

La data de 6 februarie 2009, reclamantul a adresat Consiliului de Administrație al societății o cerere de aprobare a suspendării contractului de mandat pentru creșterea copilului în vârstă de până la doi ani, dar, la data de 17 februarie 2009, a primit înștiințarea nr. 9900/2238 prin care i s-a comunicat încetarea contractului de mandat, ca urmare a renunțării sale la mandatul încredințat, conform art. 9 pct. 9.1 lit. c) din contract. Reclamantul a susținut că decizia Consiliului de Administrație privind încetarea contractului de mandat este nelegală și abuzivă, revocarea sa survenind fără justă cauză, deoarece societatea s-a substituit voinței sale și a interpretat cererea sa de suspendare a contractului de mandat, drept renunțare la mandatul încredințat.

În realitate, reclamantul a susținut că societatea urmare reorganizării direcției pe care o conducea, a dorit îndepărtarea sa de la conducerea societății. În aceste condiții, a apreciat întemeiată cererea sa de solicitare a daunelor interese, cuantificate la nivelul drepturilor cuvenite prin contract pentru perioada rămasă până la împlinirea duratei acesteia, reținând diminuarea acesteia pentru anul 2009, conform O.U.G. nr. 79/2008, modificată prin O.U.G. nr. 222/2008. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 969 și urm. C. civ., art. 1532 și urm. C. civ., art. 5 din O.U.G. nr. 79/2008, O.U.G. nr. 222/2008, art. 142, art. 143 1 din Legea nr. 31/1990, republicată.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 12989 din 12 noiembrie 2009 a admis acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâta SC E. SA BUCUREȘTI să achite reclamantului suma de 750.957 lei, cu titlu de daune interese și cheltuieli de judecată în valoare de 11.892 lei. Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că părțile au încheiat contractul de mandat nr. 10 din 15 septembrie 2008, în baza art. 1532 C. civ., dispozițiilor Legii nr. 31/1990 și O.U.G. nr. 79/2008, prin care a fost delegată reclamantului conducerea societății în domeniul resurse umane pentru o perioadă de 4 ani, în schimbul unei remunerații de 21.133 lei. La data de 6 februarie 2009, reclamantul a înregistrat o cerere de aprobare a suspendării contractului de mandat pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, în temeiul art. 1 din O.U.G.

nr. 148/2005, art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 19/2000, art. 123 pct. 3 din O.U.G. nr. 82/2007 și art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 226/2008, propunând delegarea altei persoane în această funcție. Prin Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 6 din 17 februarie 2009 s-a decis încetarea contractului de mandat și s-a acordat mandat pentru înștiințarea reclamantului cu privire la acest aspect și eliberarea documentelor necesare pentru efectuarea concediului de creștere a copilului, în temeiul art. 9 pct. 9.1 lit. c) din contract, care prevede renunțarea reclamantului la mandatul încredințat. În legătură cu acest aspect, tribunalul a apreciat că nu a existat o astfel de manifestare din partea reclamantului, pârâta a realizat în realitate o denunțare unilaterală a mandatului în mod nejustificat.

Din acest punct de vedere, contractul a încetat din motive neimputabile mandatarului, devenind incidente dispozițiile art. 9 pct. 9.1 lit. i) din contract, reclamantul fiind îndreptățit să primească toate drepturile cuvenite prin contract, până la expirarea duratei acestuia. Reține tribunalul că această clauză reprezintă o formă de evaluare convențională anticipată a daunelor interese cuvenite unui director în cazul revocării fără justă cauză de către Consiliul de Administrație, potrivit art. 143 1 alin. (4) din Legea nr. 31/1990. La stabilirea sumei totale datorate cu titlu de daune interese, instanța a avut în vedere valoarea remunerației cuvenită până la expirarea duratei contractului, suma totală cuvenită fiind de 750.957 lei.

Împotriva acestei sentințe a declarat în termen legal apel pârâta SC D.F.E.E.E. SA, criticile vizând incidența art. 9 pct. 9.1. lit. c) din contract, impunându-se încetarea contractului în alte situații întemeiate, întrucât formularea unei cereri de suspendare din partea mandatarului, nu este enumerată printre cauzele de încetare a contractului, însă produce aceleași efecte, contractul neputând fi derulat din voința mandatarului, în lipsa vreunei culpe a mandantei. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 191 din 18 martie 2010 a respins ca nefondat apelul pârâtei și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată de 8.330 lei, în favoarea reclamantului.

Considerentele instanței de apel au plecat de la stabilirea caracterului just sau abuziv al măsurii revocării mandatului. Curtea a reținut că deși dispozițiile art. 1553 C. civ. conferă mandantului prerogativa de a revoca oricând mandatul, această regulă trebuie raportată la particularitatea speței. Prin art. 9 pct. 9.1 lit. i) din contract părțile au determinat anticipat reparația cuvenită mandatarului în cazul în care contractul este revocat înainte de termen și din cauze neimputable mandatarului. Curtea a confirmat lipsa oricărei culpe a mandatarului și caracterul abuziv al acestei măsuri. În consecință, Curtea a constatat că măsura revocării mandatului apare ca imputabilă exclusiv mandantului, reclamantul fiind îndrituit la plata daunelor interese . Curtea a constatat că pârâta nu a contestat în nici un fel cuantumul sumei stabilite, astfel cum a fost argumentat de instanța de fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs SC E. SA, în cadrul termenului procedural prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor, recurenta pârâtă a invocat dispozițiile art. 9 pct. 9.1 lit. c) din contractul de mandat, potrivit cărora SC E. SA a luat măsura încetării contractului. Susține că formularea unei cereri de suspendare a contractului din partea mandatarului nu este enumerată printre cauzele de încetare a contractului de mandat, însă produce în fapt aceleași consecințe. Arată că singura situație în care părțile au convenit suspendarea contractului este cea inserată în art. 7.3 din contract, în cazul în care sunt indicii privind săvârșirea vreunei infracțiuni.

În mod greșit instanța de apel a reținut culpa SC E. SA privind revocarea abuzivă a contractului de mandat. Nașterea unui copil și îngrijirea acestuia de către tată nu reprezintă cauze imputabile mandantului. Prin suspendarea contractului de mandat, reclamantul nu mai avea posibilitatea executării contractului, neputând aduce la îndeplinire obligațiile asumate. În realitate, recurenta susține că cererea de suspendare nu putea produce efecte luată ca atare, dar mandatarul și-a exprimat astfel voința de a nu continua exercitarea mandatului. În consecință, recurenta a arătat că greșit instanța de apel a constatat că măsura revocării mandatului nu cade sub incidența art. 9 pct. 9.1 lit. c) din contract nici în ipoteza renunțării la mandat din partea mandatarului, nici în ipoteza altor situații întemeiate.

În cazul dat suspendarea nu era aplicabilă contractului de mandat. Al doilea punct al cererii de recurs, vizează limita maximă a indemnizației ce poate fi primită de reclamant. Criticile recurentei au vizat încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 79/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 114/2009 și O.U.G. nr. 27/2010. În concluzie, recurenta a apreciat că suma reprezentând daune interese nu poate depăși suma de 569.625 lei, sumă rezultată din calcularea indemnizației aferente perioadei 1 ianuarie 2010 – 31 decembrie 2010 la nivelul impus de actele normative sus menționate.

Examinând recursul prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, se constată că reclamantul a investit instanța de judecată cu o cerere în care s-a cerut obligarea pârâtei recurente la plata drepturilor bănești cuvenite potrivit contractului de mandat încheiat între părți, nr. 10 din 15 septembrie 2008, începând de la data denunțării abuzive a acestuia și până la împlinirea termenului de 4 ani. Contractul de mandat încheiat între părți, conform clauzelor acestuia, se supuse dispozițiilor Codului civil, Codului comercial și dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 31/1990.

În consecință, Înalta Curte constată că respectivul contract de mandat a încetat prin revocarea reclamantului, revocare decisă de societatea pârâtă . Raționamentul instanței de apel, potrivit căruia denunțarea unilaterală a contractului, realizată în mod nejustificat de către mandant, face să devină aplicabile dispozițiile art. 9 pct. 9.1 lit. i) din contract, potrivit cărora reclamantul este îndreptățit să primească toate drepturile cuvenite prin contract, pentru perioada rămasă până la expirarea duratei acestuia este în contradicție cu caracterele juridice ale acestui contract în ceea ce privește încetarea acestuia. Astfel, Înalta Curte consideră necesare câteva considerații cu privire la desființarea mandatului, care reprezintă o abatere de la regula simetriei prevăzută de art. 969 alin. (29 C. civ.

Mandatul, prin esența sa poate fi desființat și prin voința uneia din părți, nu numai prin consens, trăsătură care derivă din dispozițiile art. 1552 C. civ. Contractul de mandat comercial, încetează pentru cauze generale și cauze speciale, iar dintre cauzele de încetare, revocarea mandatului de către mandant, permite acestuia să renunțe la serviciile mandatarului, în orice fază de derulare a convenției, fără ca mandatarul să poată cere continuarea mandatului. Această consecință, a fost preluată și de către Legea nr. 31/1990, legea specială, care prin art. 143 1 a statuat că directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație. În concluzie, legea consacră revocabilitatea ad nutum a mandatului comercial, prin simpla voință unilaterală a mandantului.

În continuare, Înalta Curte urmează a analiza justificarea măsurii de revocare a reclamantului. Sub acest aspect se reține că revocarea reclamantului nu s-a făcut în mod intempestiv și nelegitim. Astfel, prin Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 6 din 17 februarie 2009 a SC E. SA, s-a decis încetarea contractului de mandat, pârâta interpretând cererea de aprobare a suspendării contractului de mandat pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, ca fiind o renunțare a reclamantului la mandatul încredințat. În concluzie, în speța de față, revocarea mandatului nu a survenit fără justă cauză sau pentru a îi aduce un prejudiciu reclamantului, ci urmare cererii de suspendare a contractului de mandat formulată de către mandatar.

În ceea ce privește interpretarea cererii privind suspendarea contractului de mandat, se reține că această manifestare de voință, din partea reclamantului, nu putea fi interpretată decât în sensul renunțări la mandat, în condițiile în care cererea nu avea suport contractual, în contract neexistând prevăzută o astfel de situație, și nici suport legal, având în vedere natura contractului de mandat, încheiat intuituu personae , care ar fi dus la imposibilitatea realizării scopului pentru care a fost încheiat. În concluzie, revocarea mandatului nu s-a făcut în mod intempestiv și discreționar, ci urmare actului de opțiune al reclamantului, care avea la alegere posibilitatea de a continua mandatul sau de a beneficia de drepturile prevăzute de art. 1 din O.U.G.

nr. 148/2005, art. 98 alin. (1) pct. d din Legea nr. 19/2000, actualizată, art. 1 alin. (23) pct. 3 din O.U.G. nr. 82/2007 și art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 226/2008. Continuând raționamentul, în lipsa probării abuzului de drept, dreptul reclamantului la plata daunelor interese, conform contractului sau răspunderea patrimonială a pârâtei, potrivit legii speciale (Legea nr. 31/1990) nu există.

Prin art. 9 pct. 9.1 lit. i) din contractul de mandat, părțile au stipulat că: ,,încetarea contractului de mandat pentru cauze neimputabile mandatarului înaintea expirării duratei pentru care acesta a fost încheiat se va realiza prin hotărârea Consiliului de Administrație, cu un preaviz de 30 de zile și cu acordarea de către societate a tuturor drepturilor cuvenite prin contractul de mandat pentru perioada rămasă până la expirarea duratei acestuia ” Deși, cauza care a dus la încetarea contractului, nu este imputabilă mandatarului, ea nu poate conduce la antrenarea răspunderii mandantului, potrivit art. 9 pct. 9.1.lit. i) din contract, în sensul plății tuturor drepturilor prevăzute prin contract, pentru perioada rămasă până la expirarea duratei acestuia, deoarece chiar în ipoteza în care revocarea intervine fără justă cauză, cel avizat este îndreptățit numai la o acțiune în daune.

Însă în speța de față, în condițiile în care s-a demonstrat existența justei cauzei a revocării, lipsa culpei mandantului este subînțeleasă, în lipsa căreia nu poate fi atrasă răspunderea patrimonială a pârâtei. În oricare situație, daunele interese nu pot cuprinde indemnizația cuvenită până la expirarea termenului contractului, această indemnizație fiind legată de îndeplinirea corelativă a obligațiilor mandatarului, mandatul oneros fiind un contract sinalagmatic. Un alt argument în sprijinul acestui raționament, Înalta Curte invocă și dispozițiile art. 970 C. civ., potrivit cărora convențiile legale cu putere de lege între părțile contractante fiind obligatorie executarea acestora cu bună credință.

În consecință, clauza contractuală prevăzută în art. 9 pct. 9.1 lit. i) din contract, care cuprinde o formă de evaluare a daunelor interese nu este aplicabilă, situația din speță încadrându-se în noțiunea prevăzută de art. 9 pct. 9.1. lit. c) din contract. Astfel fiind, se reține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, rezultat al unei greșite aplicări a dispozițiilor legii, motiv raportat la care, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta pârâtă urmează a fi admis, și pe cale de consecință, decizia recurată urmează a fi modificată, în sensul că urmează a fi admis apelul pârâtei împotriva sentinței primei instanțe, care urmează a fi schimbată în tot în sensul că urmează a fi respinsă acțiunea reclamantului ca nefondată.

Cu aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reclamantul intimat, ca parte căzută în pretenții, urmează a fi obligat să plătească reclamantei suma de 5.815 lei cu titlu de cheltuieli de judecată pentru faza procesuală a recursului, constând în taxă de timbru achitată și timbrul judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC E. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 191 din 18 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o modifică și în consecință : Admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței comerciale nr. 12989 din 12 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul B.I.D. Obligă intimatul B.I.D. la plata sumei de 5.815 lei cheltuieli de judecată în favoarea recurentei SC E. SA BUCUREȘTI. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2011.