ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4643/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la 13 mai 2009, reclamantul P.R. a chemat în judecată pe pârâta SC E. SA, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să oblige pârâta la plata sumei de 764.705 RON cu titlu de daune interese, reprezentând contravaloarea tuturor drepturilor bănești cuvenite, aferente contractului de mandat din 16 octombrie 2008, calculate de la data încetării acestuia și până la împlinirea termenului contractual de 4 ani, respectiv 16 octombrie 2012, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința comercială nr. 11046 din 08 octombrie 2009, Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul P.R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 245 din 19 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Apelantul-reclamant P.R. a declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 417 din 01 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, casându-se hotărârea și trimițându-se cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea stabilirii prejudiciului suferit de reclamant, în urma revocării fără justă cauză a mandatului său. Instanța de recurs a stabilit cu putere obligatorie, conform art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., lipsa justei cauze în revocarea mandatului, mandatarul fiind îndreptățit să solicite repararea prejudiciului pe care această revocare l-a produs, stabilirea acestuia urmând a face obiectul rejudecării. Prin decizia civilă nr. 385 de la 12 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de reclamantul P.R., a fost schimbată în tot sentința atacată în sensul că a fost admisă acțiunea și a fost obligată pârâta la plata sumei de 432.539 RON (sumă brută) cu titlu de daune interese și la 17.153,3 RON cheltuieli de judecată către reclamant. Pentru a stabili cuantumul daunelor interese instanța de apel a reținut dispozițiile cuprinse în decizia de casare, respectiv remunerația, stabilită inițial prin contractul părților, modificat prin actul adițional din 2009, precum și actele normative care au reglementat această materie, respectiv O.U.G.

nr. 79/2008 cu modificările ulterioare, prin care s-a stabilit limita maximă a remunerației lunare acordată directorilor prin contractul de mandat. Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamantul, cât și pârâta. SC E. SA critică decizia sub următoarelor aspecte: Hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile O.U.G. nr. 79/2008, voința părților de modificare a contractului, exprimată prin act adițional însușit de acestea, obligând practic pârâta-recurentă la o plată cu titlu de daune-interese, fără just temei, cu ignorarea efectelor derivate dintr-un contract individual de muncă, inserate în hotărâri irevocabile, respectate de către SC E. SA. Prin efectul legii, durata contractului de mandat a fost modificată, acest contract aplicându-se numai până la 17 februarie 2009. Ulterior datei de 17 februarie 2009, despăgubirile solicitate de reclamant nu mai au temei legal.

Deși instanța de apel invocă respectarea dispozițiilor O.U.G. nr. 79/2008, cuantumul daunelor interese se raportează doar la dispozițiile contractului de mandat. Aplicarea acestor dispoziții trebuia să fie concretă, și nu doar expusă formal în hotărâre. Pe de altă parte, acest act normativ a suferit mai multe modificări și completări. SC E. SA nu poate acorda nici reclamantului și nici altei persoane o remunerație într-un cuantum mai mare de 6.022 RON/lună, în condițiile în care dispozițiile legale invocate prevăd diminuarea indemnizației la această sumă. Instanța de apel a ignorat efectele juridice ale actului adițional din 12 ianuarie 2009, acesta fiind parte integrală din contractul de mandat, semnat și însușit de părți și nu poate fi privit decât ca o manifestare a voinței reale a părților.

În accepțiunea O.U.G. nr. 79/2008 drepturile directorilor generali/directorilor și ale reprezentanților statului sau ai unităților administrativ-teritoriale în organele de conducere se stabilesc într-un cuantum limitat și care trebuie achitat lunar. Sunt invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Reclamantul P.R. critică decizia instanței de apel sub următoarele aspecte: Instanța de apel era ținută să evalueze prejudiciul suferit de reclamant prin raportare la modalitatea de determinare a acestuia agreată prin contractul de mandat de către părțile acestuia. Prin decizia de casare instanța de recurs nu a indicat instanța de rejudecare să facă aplicarea O.U.G. nr. 79/2008, ci a indicat numai limitele între care să își plaseze instanța de apel analiza, pentru că nu ar fi putut, sub aspectul procedural, să judece ea însăși și această chestiune care nu fusese în prealabil abordată de instanțele de fond și de apel.

Dispozițiile O.U.G. nr. 79/2008, astfel cum au fost modificate nu sunt aplicabile, deoarece suma solicitată de reclamant nu are caracterul remunerației care ar fi fost datorate de intimată în temeiul contractului de mandat și cu privire la care părțile ar fi putut încheia un nou contract de modificare pentru a respecta dispozițiile O.U.G. nr. 79/2008, astfel cum a fost modificată. Suma solicitată de reclamant are natura juridică a unor despăgubiri datorate de intimată pentru producerea prejudiciului expres indicat în contractul de mandat, acela de revocare abuzivă a contractului de mandat. Aceste despăgubiri au fost evaluate prin intermediul unei clauze penale înscrise în contractul de mandat, iar instanța nu mai poate interveni pentru a modifica acest cuantum.

Modificarea acestei remunerații s-a efectuat prin act adițional numai pentru o perioadă expres determinată de timp, urmând ca aceasta să revină la cuantumul inițial începând cu data de 01 ianuarie 2010. Instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbându-i înțelesul vădit și a făcut o greșită aplicare a legii, fiind aplicabile motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Recurentul P.R. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de SC E. SA și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. La dosar s-au depus copiile deciziilor nr. 817 din 23 februarie 2011 și respectiv nr. 3731 din 04 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială.

Prin decizia nr. 817 din 23 februarie 2011 s-a stabilit în mod irevocabil obligarea SC E. SA la plata sumei de 744.032 RON cu titlu de daune interese către reclamantul B.B.N. Prin decizia nr. 3731 de la 04 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a obligat, în mod irevocabil, pe SC E. SA la plata sumei de 754.598 RON cu titlu de daune interese. Recurentul-reclamant P.R. susține că numai în ceea ce îl privește suma cu titlu de daune interese are o valoare de numai 432.539 RON.

Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate și urmează a fi respinse pentru următoarele considerente: Prin decizia de casare nr. 417 din 1 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a stabilit în mod irevocabil că mandatul recurentului reclamant a fost revocat fără o justă cauză și în această ipoteză devin incidente prevederile prin care părțile au convenit cu privire la acordarea de către societate a tuturor drepturilor cuvenite prin contractul de mandat pentru perioada rămasă până la expirarea acestuia. S-a reținut că mandatarul este îndreptățit să solicite repararea prejudiciului pe care această revocare l-a produs, în condițiile în care existența și întinderea acestuia va fi dovedită.

La stabilirea sumei cuvenite cu acest titlu urmează a fi avută în vedere remunerația stabilită inițial prin contractul părților, modificat prin actul adițional din 2009, precum și actele normative care au reglementat această materie, respectiv O.U.G. nr. 79/2008 cu modificările ulterioare, prin care s-a stabilit limita maximă a remunerației lunare acordată directorilor prin contractul de mandat. Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și a necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Ca atare, odată ce instanța de recurs a stabilit cu putere obligatorie, lipsa justei cauze în revocarea mandatului, mandatarul fiind îndreptățit să solicite repararea prejudiciului pe care această revocare l-a produs, criticile aduse deciziei instanței de apel, în rejudecare, în ceea ce privește lipsa unui temei legal pentru acordarea despăgubirilor solicitate nu pot fi primite. De altfel, în rejudecare, instanța de apel a soluționat numai aspectul privind cuantumul despăgubirilor ce se cuvin reclamantului.

S-a reținut în mod corect că în cauză sunt incidente prevederile din contractul de mandat, potrivit cărora „încetarea contractului de mandat pentru cauze neimputabile mandatarului înaintea expirării duratei pentru care acesta a fost încheiat se va realiza prin hotărârea Consiliului de administrație, cu un preaviz de 30 de zile și cu acordarea de către societate a tuturor drepturilor cuvenite prin contractul de mandat pentru perioada rămasă până la expirarea duratei acestuia”. S-a reținut în mod corect că în cauză contractul de muncă și condițiile executării lui nu au relevanță. Respectivul contract a fost suspendat la încheierea contractului de mandat și reluat la revocarea mandatului, conform sentinței civile nr. 5848 din 01 septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prejudiciul și despăgubirile cuvenite reclamantului izvorăsc din revocarea fără just temei a mandatului și se raportează, cât privește cuantumul lor, la contractul de mandat. Aceste despăgubiri nu au nicio legătură cu despăgubirile cuvenite în baza contractului de muncă. Instanța a stabilit cuantumul despăgubirilor prin raportare la modalitatea de determinare a acestuia agreată prin contractul de mandat de către părțile acestuia. Prin decizia de casare, instanța de recurs a indicat instanței de rejudecare să facă aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 79/2008, cu modificările și completările ulterioare. Instanța a motivat în concret, în conformitate cu actele normative care au modificat O.U.G.

nr. 79/2008 care este cuantumul despăgubirilor datorate, raportat la dispozițiile legale în vigoare pentru perioada pentru care s-au solicitat 17 martie 2009-16 octombrie 2012. S-a reținut în mod corect că pentru anul 2009, acestea sunt în cuantum de 6.022 RON lunar, raportat la remunerația fixată pentru acest an prin actul adițional din 12 ianuarie 2009, încheiat în baza prevederilor art. 3 1 din O.U.G. nr. 79/2008. Limitările stabilite prin art. 3 1 s-au aplicat conform O.U.G. nr. 114/2009 și respectiv O.U.G. nr. 27/2010 până la 31 decembrie 2012. Prin art. 1 al O.U.G.

nr. 3/2011 s-a dispus aplicarea art. 3 de la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe și până la 31 decembrie 2011. Prin decizia de casare, instanța de recurs a dispus expres ca la stabilirea sumei cuvenite să fie avută în vedere remunerația stabilită inițial prin contractul părților, modificat prin actul adițional din 2009, precum și actele normative care au reglementat această materie, respectiv O.U.G. nr. 79/2008 cu modificările ulterioare, prin care s-a stabilit limita maximă a remunerației lunară acordată directorilor prin contractul de mandat. Instanța de apel a respectat întru-totul decizia de casare, decizie care este obligatorie pentru aceasta.

Dispoziția instanței este în acord cu clauza contractuală care se referă la acordarea tuturor drepturilor cuvenite prin contractul de mandat pentru perioada rămasă până la expirarea duratei acestuia, ori în prezent drepturile cuvenite pentru perioada rămasă până la expirarea duratei sunt cele rezultate prin aplicarea dispozițiilor legale menționate. Curtea de apel a avut în vedere nivelul maxim al indemnizației lunare pentru funcția de secretar de stat, acesta fiind plafonul legal. Faptul că prin deciziile depuse la dosarul cauzei au fost acordate altor reclamanți despăgubiri reprezentând daune interese cuvenite ca urmare a revocării contractelor de mandat într-un cuantum mai mare, de aproximativ 700.000 RON nu este un motiv de nelegalitate care să impună modificarea cuantumului stabilit prin decizia recurată.

Aceasta deoarece, prin decizia recurată, instanța a respectat dispozițiile deciziei de casare, dispoziții obligatorii de drept pentru instanța de apel. A considera că nu au fost stabilite în mod legal despăgubirile ce i se cuvin reclamantului, în condițiile în care s-au respectat dispozițiile deciziei de casare ar însemna să nu se recunoască faptul că, potrivit legii, „hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”. Așa fiind, instanța nu a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, nu a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, iar hotărârea nu este lipsită de temei legal și nici nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună modificarea sau casarea deciziei atacate și, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamantul P.R. și de pârâta SC E. SA București împotriva deciziei civile nr. 365 din 12 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 22 noiembrie 2012.