ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4643/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4643/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra
recursurilor de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe
rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la 13 mai 2009,
reclamantul P.R. a chemat în judecată pe pârâta SC E. SA, solicitând instanței
ca prin sentința ce se va pronunța să oblige pârâta la plata sumei de 764.705 RON
cu titlu de daune interese, reprezentând contravaloarea tuturor drepturilor
bănești cuvenite, aferente contractului de mandat din 16 octombrie 2008,
calculate de la data încetării acestuia și până la împlinirea termenului contractual
de 4 ani, respectiv 16 octombrie 2012, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința
comercială nr. 11046 din 08 octombrie 2009, Tribunalul a respins ca neîntemeiată
excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a respins ca neîntemeiată
acțiunea formulată de reclamant.
Împotriva acestei
sentințe a declarat apel reclamantul P.R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Apelul declarat
de reclamant a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 245 din 19 aprilie
2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.
Apelantul-reclamant
P.R. a declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 417 din 01 februarie
2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, casându-se
hotărârea și trimițându-se cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea
stabilirii prejudiciului suferit de reclamant, în urma revocării fără justă cauză
a mandatului său.
Instanța de recurs
a stabilit cu putere obligatorie, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., lipsa
justei cauze în revocarea mandatului, mandatarul fiind îndreptățit să solicite repararea
prejudiciului pe care această revocare l-a produs, stabilirea acestuia urmând a
face obiectul rejudecării.
Prin decizia civilă
nr. 385 de la 12 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,
a fost admis apelul formulat de reclamantul P.R., a fost schimbată în tot sentința
atacată în sensul că a fost admisă acțiunea și a fost obligată pârâta la plata sumei
de 432.539 RON (sumă brută) cu titlu de daune interese și la 17.153,3 RON cheltuieli
de judecată către reclamant.
Pentru a stabili
cuantumul daunelor interese instanța de apel a reținut dispozițiile cuprinse în
decizia de casare, respectiv remunerația, stabilită inițial prin contractul părților,
modificat prin actul adițional din 2009, precum și actele normative care au reglementat
această materie, respectiv O.U.G. nr. 79/2008 cu modificările ulterioare, prin care
s-a stabilit limita maximă a remunerației lunare acordată directorilor prin contractul
de mandat.
Împotriva acestei
decizii au formulat recurs atât reclamantul, cât și pârâta.
SC E. SA critică
decizia sub următoarelor aspecte:
Hotărârea instanței
de apel încalcă dispozițiile O.U.G. nr. 79/2008, voința părților de modificare a
contractului, exprimată prin act adițional însușit de acestea, obligând practic
pârâta-recurentă la o plată cu titlu de daune-interese, fără just temei, cu ignorarea
efectelor derivate dintr-un contract individual de muncă, inserate în hotărâri irevocabile,
respectate de către SC E. SA.
Prin efectul legii,
durata contractului de mandat a fost modificată, acest contract aplicându-se numai
până la 17 februarie 2009.
Ulterior datei
de 17 februarie 2009, despăgubirile solicitate de reclamant nu mai au temei legal.
Deși instanța
de apel invocă respectarea dispozițiilor O.U.G. nr. 79/2008, cuantumul daunelor
interese se raportează doar la dispozițiile contractului de mandat.
Aplicarea acestor
dispoziții trebuia să fie concretă, și nu doar expusă formal în hotărâre.
Pe de altă parte,
acest act normativ a suferit mai multe modificări și completări.
SC E. SA nu poate
acorda nici reclamantului și nici altei persoane o remunerație într-un cuantum mai
mare de 6.022 RON/lună, în condițiile în care dispozițiile legale invocate prevăd
diminuarea indemnizației la această sumă.
Instanța de apel
a ignorat efectele juridice ale actului adițional din 12 ianuarie 2009, acesta fiind
parte integrală din contractul de mandat, semnat și însușit de părți și nu poate
fi privit decât ca o manifestare a voinței reale a părților.
În accepțiunea
O.U.G. nr. 79/2008 drepturile directorilor generali/directorilor și ale reprezentanților
statului sau ai unităților administrativ-teritoriale în organele de conducere se
stabilesc într-un cuantum limitat și care trebuie achitat lunar.
Sunt invocate
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reclamantul P.R.
critică decizia instanței de apel sub următoarele aspecte:
Instanța de apel
era ținută să evalueze prejudiciul suferit de reclamant prin raportare la modalitatea
de determinare a acestuia agreată prin contractul de mandat de către părțile acestuia.
Prin decizia de
casare instanța de recurs nu a indicat instanța de rejudecare să facă aplicarea
O.U.G. nr. 79/2008, ci a indicat numai limitele între care să își plaseze instanța
de apel analiza, pentru că nu ar fi putut, sub aspectul procedural, să judece ea
însăși și această chestiune care nu fusese în prealabil abordată de instanțele de
fond și de apel.
Dispozițiile O.U.G.
nr. 79/2008, astfel cum au fost modificate nu sunt aplicabile, deoarece suma solicitată
de reclamant nu are caracterul remunerației care ar fi fost datorate de intimată
în temeiul contractului de mandat și cu privire la care părțile ar fi putut încheia
un nou contract de modificare pentru a respecta dispozițiile O.U.G. nr. 79/2008,
astfel cum a fost modificată.
Suma solicitată
de reclamant are natura juridică a unor despăgubiri datorate de intimată pentru
producerea prejudiciului expres indicat în contractul de mandat, acela de revocare
abuzivă a contractului de mandat. Aceste despăgubiri au fost evaluate prin intermediul
unei clauze penale înscrise în contractul de mandat, iar instanța nu mai poate interveni
pentru a modifica acest cuantum.
Modificarea acestei
remunerații s-a efectuat prin act adițional numai pentru o perioadă expres determinată
de timp, urmând ca aceasta să revină la cuantumul inițial începând cu data de 01
ianuarie 2010.
Instanța de apel
a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbându-i înțelesul vădit și a făcut
o greșită aplicare a legii, fiind aplicabile motivele de recurs prevăzute de
art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Recurentul P.R.
a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat
de SC E. SA și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
La dosar s-au
depus copiile deciziilor nr. 817 din 23 februarie 2011 și respectiv nr. 3731 din
04 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială.
Prin decizia
nr. 817 din 23 februarie 2011 s-a stabilit în mod irevocabil obligarea SC E. SA
la plata sumei de 744.032 RON cu titlu de daune interese către reclamantul B.B.N.
Prin decizia
nr. 3731 de la 04 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a obligat,
în mod irevocabil, pe SC E. SA la plata sumei de 754.598 RON cu titlu de daune interese.
Recurentul-reclamant
P.R. susține că numai în ceea ce îl privește suma cu titlu de daune interese are
o valoare de numai 432.539 RON.
Analizând recursurile
prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea
sunt nefondate și urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:
Prin decizia de
casare nr. 417 din 1 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
comercială, a stabilit în mod irevocabil că mandatul recurentului reclamant a fost
revocat fără o justă cauză și în această ipoteză devin incidente prevederile prin
care părțile au convenit cu privire la acordarea de către societate a tuturor drepturilor
cuvenite prin contractul de mandat pentru perioada rămasă până la expirarea acestuia.
S-a reținut că
mandatarul este îndreptățit să solicite repararea prejudiciului pe care această
revocare l-a produs, în condițiile în care existența și întinderea acestuia va fi
dovedită.
La stabilirea
sumei cuvenite cu acest titlu urmează a fi avută în vedere remunerația stabilită
inițial prin contractul părților, modificat prin actul adițional din 2009, precum
și actele normative care au reglementat această materie, respectiv O.U.G. nr.
79/2008 cu modificările ulterioare, prin care s-a stabilit limita maximă a remunerației
lunare acordată directorilor prin contractul de mandat.
Potrivit dispozițiilor
art. 315 alin. (1) C. proc. civ. „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs
asupra problemelor de drept dezlegate, precum și a necesității administrării unor
probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Ca atare, odată
ce instanța de recurs a stabilit cu putere obligatorie, lipsa justei cauze în revocarea
mandatului, mandatarul fiind îndreptățit să solicite repararea prejudiciului pe
care această revocare l-a produs, criticile aduse deciziei instanței de apel, în
rejudecare, în ceea ce privește lipsa unui temei legal pentru acordarea despăgubirilor
solicitate nu pot fi primite.
De altfel, în
rejudecare, instanța de apel a soluționat numai aspectul privind cuantumul despăgubirilor
ce se cuvin reclamantului.
S-a reținut în
mod corect că în cauză sunt incidente prevederile din contractul de mandat, potrivit
cărora „încetarea contractului de mandat pentru cauze neimputabile mandatarului
înaintea expirării duratei pentru care acesta a fost încheiat se va realiza prin
hotărârea Consiliului de administrație, cu un preaviz de 30 de zile și cu acordarea
de către societate a tuturor drepturilor cuvenite prin contractul de mandat pentru
perioada rămasă până la expirarea duratei acestuia”.
S-a reținut în
mod corect că în cauză contractul de muncă și condițiile executării lui nu au relevanță.
Respectivul contract a fost suspendat la încheierea contractului de mandat și reluat
la revocarea mandatului, conform sentinței civile nr. 5848 din 01 septembrie 2009
pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și
asigurări sociale.
Prejudiciul și
despăgubirile cuvenite reclamantului izvorăsc din revocarea fără just temei a mandatului
și se raportează, cât privește cuantumul lor, la contractul de mandat. Aceste despăgubiri
nu au nicio legătură cu despăgubirile cuvenite în baza contractului de muncă.
Instanța a stabilit
cuantumul despăgubirilor prin raportare la modalitatea de determinare a acestuia
agreată prin contractul de mandat de către părțile acestuia.
Prin decizia de
casare, instanța de recurs a indicat instanței de rejudecare să facă aplicarea dispozițiilor
O.U.G. nr. 79/2008, cu modificările și completările ulterioare.
Instanța a motivat
în concret, în conformitate cu actele normative care au modificat O.U.G. nr.
79/2008 care este cuantumul despăgubirilor datorate, raportat la dispozițiile legale
în vigoare pentru perioada pentru care s-au solicitat 17 martie 2009-16 octombrie
2012.
S-a reținut în
mod corect că pentru anul 2009, acestea sunt în cuantum de 6.022 RON lunar, raportat
la remunerația fixată pentru acest an prin actul adițional din 12 ianuarie 2009,
încheiat în baza prevederilor art. 3
1
din O.U.G. nr. 79/2008.
Limitările stabilite
prin art. 3
1
s-au aplicat conform O.U.G. nr. 114/2009 și respectiv O.U.G.
nr. 27/2010 până la 31 decembrie 2012.
Prin art. 1 al
O.U.G. nr. 3/2011 s-a dispus aplicarea art. 3 de la data intrării în vigoare a acestei
ordonanțe și până la 31 decembrie 2011.
Prin decizia de
casare, instanța de recurs a dispus expres ca la stabilirea sumei cuvenite să fie
avută în vedere remunerația stabilită inițial prin contractul părților, modificat
prin actul adițional din 2009, precum și actele normative care au reglementat această
materie, respectiv O.U.G. nr. 79/2008 cu modificările ulterioare, prin care s-a
stabilit limita maximă a remunerației lunară acordată directorilor prin contractul
de mandat.
Instanța de apel
a respectat întru-totul decizia de casare, decizie care este obligatorie pentru
aceasta.
Dispoziția instanței
este în acord cu clauza contractuală care se referă la acordarea tuturor drepturilor
cuvenite prin contractul de mandat pentru perioada rămasă până la expirarea duratei
acestuia, ori în prezent drepturile cuvenite pentru perioada rămasă până la expirarea
duratei sunt cele rezultate prin aplicarea dispozițiilor legale menționate.
Curtea de apel
a avut în vedere nivelul maxim al indemnizației lunare pentru funcția de secretar
de stat, acesta fiind plafonul legal.
Faptul că prin
deciziile depuse la dosarul cauzei au fost acordate altor reclamanți despăgubiri
reprezentând daune interese cuvenite ca urmare a revocării contractelor de mandat
într-un cuantum mai mare, de aproximativ 700.000 RON nu este un motiv de nelegalitate
care să impună modificarea cuantumului stabilit prin decizia recurată.
Aceasta deoarece,
prin decizia recurată, instanța a respectat dispozițiile deciziei de casare, dispoziții
obligatorii de drept pentru instanța de apel.
A considera că
nu au fost stabilite în mod legal despăgubirile ce i se cuvin reclamantului, în
condițiile în care s-au respectat dispozițiile deciziei de casare ar însemna să
nu se recunoască faptul că, potrivit legii, „hotărârile instanței de recurs asupra
problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Așa fiind, instanța
nu a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, nu a schimbat natura ori
înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, iar hotărârea nu este lipsită
de temei legal și nici nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Pe cale de consecință,
Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună
modificarea sau casarea deciziei atacate și, potrivit dispozițiilor art. 312
alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile
declarate de reclamantul P.R. și de pârâta SC E. SA București împotriva deciziei
civile nr. 365 din 12 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția
a V-a civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședința publică, astăzi 22 noiembrie 2012.