ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2104/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2104/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Ședința publică de la 25 aprilie 2012
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
sentința comercială nr. 11830 din 29 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția
a VI a comercială, a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul
S.D.A., în contradictoriu cu pârâta C.N.L.R.
A
fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului suma de 99.300 lei, cu titlu
de daune interese. Prin aceeași sentință, s-a respins capătul de cerere privind
constatarea nulității absolute a Ordinului nr. 746 din 14 noiembrie 2008, ca
fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă. S-a respins
capătul de cerere privind reîncadrarea în funcție ca inadmisibil și s-au
respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere.
Pentru
a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că: Reclamantul S.D.A. a
chemat-o în judecată pe pârâta C.N.L.R., solicitând pronunțarea unei hotărâri
prin care să se constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 746 din 14
noiembrie 2008 al Directorului General Președinte al Consiliului de
Administrație L.M., ordin de revocare a reclamantului din funcția de director
executiv al Departamentului Conducere și Exploatare Jocuri, reîncadrarea în
funcția menționată și obligarea pârâtei la plata remunerației cuvenite de la
data emiterii ordinului până la data reîncadrării; suspendarea provizorie a
Ordinului nr. 746 până la soluționarea cauzei; înlocuirea contractului de
mandat nr. 35198 din 09 octombrie 2007 cu un contract individual de muncă;
obligarea pârâtei la daune interese în cuantum de 100.000 lei reprezentând
prejudiciul adus imaginii profesionale și numelui reclamantului, ca urmare a
revocării fără justă cauză, în condițiile art. 143
1
alin. (4) din
Legea nr. 31/1990 republicată.
A
mai reținut că raportul juridic dintre reclamant și pârâtă a fost guvernat de
contractul de mandat comercial nr. 35198 din 09 octombrie 2007, încheiat ca
urmare a numirii reclamantului în funcția de director executiv al
Departamentului Conducere și Exploatare jocuri, contractul fiind încheiat pe o
perioadă determinată, respectiv 09 octombrie 2007- 17 martie 2010, iar conform
art. 2 obiectul acestuia era organizarea, gestionarea și conducerea operativă a
activității societății în domeniul conducerii și exploatării jocurilor. La data
de 14 noiembrie 2008, prin Ordinul Directorului General Președinte al
Consiliului de Administrație al C.N.L.R. SA nr. 746, reclamantul a fost revocat
din funcție pentru motive imputabile acestuia, respectiv pentru parcurgerea cu
autoturismul de serviciu B în perioada decembrie 2007 - septembrie 2008 a unui număr de 9146 km, reprezentând deplasări în afara Municipiului București, fără a avea
viza de confirmare a curselor pe foile de parcurs sau vizele de confirmare nu
au corespuns cu traseele parcurse și au fost efectuate fără ordin de deplasare.
Urmare
a admiterii excepțiilor lipsei calității procesuale active pe capătul de cerere
privind constatarea nulității absolute a Ordinului nr. 746 din 14 noiembrie 2008
și inadmisibilității capătului de cerere privind reintegrarea în funcție, prima
instanță a constatat că este învestită de reclamant, în principal cu
soluționarea unei acțiuni personale patrimoniale formulată în temeiul
dispozițiilor art. 143
1
alin. (4) din Legea nr. 31/1990 republicată,
prin care se pretinde de la pârâtă plata unor despăgubiri în valoare de 114.835
lei, pentru revocarea fără justă cauză a mandatului comercial.
S-au
avut în vedere susținerile reclamantului că printre drepturile convenite prin
contractul de mandat se află și acela de a i se asigura un autoturism cu șofer pentru
îndeplinirea mandatului, mașină din dotarea companiei și decontarea cheltuielilor
aferente acesteia, că a beneficiat de mașină de serviciu, dar că aceasta nu era
afectată folosinței sale exclusive, ci era la dispoziția Departamentului și a
Centralei, fiind folosită și de alte persoane, motiv pentru care nu îi poate fi
imputat numărul de kilometrii parcurși și benzina consumată.
Tribunalul
a apreciat că pârâta a avut în vedere la revocarea mandatului exclusiv
dispozițiile art. 7.3., fără a se lua în considerare modul în care a înțeles
reclamantul să își execute obligațiile contractuale .
Instanța
de fond a analizat caracterul just al cauzei de revocare a mandatului în raport
de fapta imputată prin ordinul de revocare și a reținut că, la fila 30 din
dosarul nr. 43752/ 3/2008, se află adresa nr. C.N.L.R. SA Serviciul CFG nr. 1086
din 04 noiembrie 2008, ce i-a fost comunicată reclamantului, în care sunt
menționate datele, rutele și numărul de kilometrii parcurși de autoturismul cu
număr de înmatriculare, deplasări considerate de pârâtă a fi făcute de
reclamant în interes personal.
Din
verificarea foilor de parcurs și a bonurilor de benzină s-a constatat că pe
unele figurează ca șofer alături de reclamant și o altă persoană, că
autovehiculul era la dispoziția Centralei, iar semnătura șoferului nu seamănă
cu cea a reclamantului aflată pe contractul de mandat și pe filele CEC, semnate
de acesta, iar pe altele apare ca șofer numai S.D., semnătura pretins a fi a
reclamantului diferă de la o foaie la alta, iar pe ultimele nu mai apare nici o
semnătură deși tot S. este indicat drept șofer. Aceste deplasări au avut loc în
perioada 15 decembrie 2007- 25 septembrie 2008.
Pârâta
nu a contestat concluzia reclamantului în sensul că filele CEC dovedesc
prezența sa în sediu la data la care au fost emise și semnate, și, în plus,
pârâta a recunoscut la interogatoriu că în majoritatea datelor înscrise în
foile de parcurs reclamantul figurează prezent în sediul din București,
împrejurare confirmată prin folosirea cartelei de acces în sediu.
Față
de această situație de fapt, instanța de fond a apreciat că este nefondată
concluzia pârâtei în sensul că reclamantul a folosit în interes personal
autoturismul și că ar fi falsificat foile de parcurs, astfel că cererea
reclamantului de despăgubiri a fost admisă, constatând că suma cuvenită cu
acest titlu este de 99.300 lei, ținând seama de indemnizația brută lunară de la
25 iulie 2008, de venitul net încasat de reclamant în luna noiembrie 2008,
precum și de perioada de 15 luni.
În
ceea ce privește cererea reclamantului de înlocuire a contractului de mandat cu
unul individual de muncă a apreciat că nu este întemeiată în raport de funcția
ocupată de reclamant și de prevederile Legii nr. 31/190 republicat și de alte
acte normative incidente.
Prin
decizia comercială nr. 319 din 9 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a
VI-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtă împotriva
sentinței mai sus menționate.
În
motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut, în esență, că este
evident dovedit faptul că reclamantul S.D. nu a efectuat deplasările în
teritoriu pentru care s-au întocmit fișele de parcurs depuse în susținerea
revocării mandatului,- situație în care în mod just a constatat prima instanță
că revocarea mandatului a avut loc fără temei, fiind deci îndeplinite condițiile
prevăzute de art. 143
1
alin. (4) din Legea nr. 31/1990 republicată.
În
ceea ce privește cuantumul daunelor interese la care a fost obligată apelanta, curtea
de apel a reținut că nu s-a solicitat de către reclamant decât salariul cuvenit
până la data încetării de drept a mandatului (17 martie 2010), - acesta fiind
prejudiciul real, concret și direct suferit de către reclamant din cauza
revocării mandatului.
Instanța
de fond a apreciat și calculat în mod pertinent că daunele ce pot fi acordate
reclamantului se ridică la suma de 99.300 lei, respectiv valoarea indemnizației
nete lunare de care ar fi beneficiat reclamantul în 15 luni, respectiv ianuarie
2008 - martie 2010, până la încetarea de drept a mandatului, dacă nu ar fi fost
revocat fără temei de către pârâtă.
A
mai reținut că susținerea apelantei pârâte referitoare la limitarea cuantumului
daunelor, în cazul revocării mandatului, nu este întemeiată, în contractul
încheiat între părți neexistând nicio clauză în acest sens.
În
concluzie, a constatat că sunt neîntemeiate criticile aduse de apelanta pârâtă
sentinței instanței de fond.
Împotriva
deciziei curții de apel a declarat recurs pârâta C.N.L.R. SA București,
întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea
recursului și desființarea deciziei pronunțate de curtea de apel, ca fiind nelegală
și netemeinică.
În
motivarea recursului său, pârâta susține, ca o primă critică, că din
constatările Serviciului de Control Financiar de Gestiune rezultă culpa
intimatului reclamant de a fi folosit autoturismul de serviciu, în interes personal,
parcurgând astfel 9146 km fără a avea viză de confirmare pe foile de parcurs
(existente la dosarul cauzei) și fără ordine de deplasare, așa încât consideră
că intimatul a încălcat prevederile contractului de mandat nr. 35198 din 09
octombrie 2008 și a creat prejudicii C.N.L.R, constând în contravaloarea
consumului de carburant aferent celor aproape 10.000 de km parcurși și a
reparațiilor devenite necesare ca urmare a acelor deplasări, precum și a
tichetelor de masă de care a beneficiat la datele când, potrivit foilor de
parcurs, ar fi trebuit să fie în delegație.
Arată
că, potrivit susținerilor intimatului reclamant de a nu fi solicitat niciodată
ordine de deplasare, acesta a parcurs cu autoturismul de serviciu 25659 km,
fără documente justificative pentru decontarea cheltuielilor cu combustibilul,
deci cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor legale și contractuale, recunoscând
astfel implicit o culpă gravă în îndeplinirea contractului de mandat.
Susține
, de asemenea, că este de remarcat că unele foi de parcurs sunt întocmite
pentru zile de sărbătoare legală sau zile de sfârșit de săptămână, respectiv la
datele de 15 decembrie 2007, 01 ianuarie 2008, 16 februarie 2008 și 26 aprilie
2008, fapt ce impune concluzia că acele curse nu au fost efectuate în interes
de serviciu, iar o altă constatare a controlului de gestiune amintit constă în avarierea/uzarea
excesivă a autoturismului aflat în folosința intimatului, prin folosința
abuzivă a acestuia.
Consideră
că toate acestea au justificat măsura revocării din funcție a intimatului reclamant
prin Ordinul C.N.L.R. nr. 746 din 14 noiembrie 2008 care s-a făcut cu justă
cauză, pentru motive imputabile acestuia, respectiv nerespectarea obligațiilor
contractuale, revocarea dispunându-se în temeiul prevederilor art. 143
1
alin. (4) din Legea nr. 31/1990, cu respectarea termenului de preaviz,
intimatul fiind plătit și pe durata preavizului, deși nu i s-a mai solicitat
executarea mandatului și în această perioadă.
În
subsidiar, dacă se va aprecia totuși că revocarea intimatului din funcție s-a
dispus fără justă cauză, recurenta pârâtă solicită instanței să observe că
intimatul nu a făcut dovada unui prejudiciu cauzat prin revocarea mandatului.
În
fine, în cazul în care instanța va aprecia că intimatului i se cuvin totuși
daune-interese, recurenta pârâtă solicită ca acestea să fie diminuate la
valoarea prejudiciului probat de intimat și având în vedere aprecierea daunelor
interese de către intimat prin raportare la venitul său lunar net, consideră că
acestea ar fi în cuantum de 5004 x 15
= 75.060 Ron.
Recursul
este fondat.
Din
examinarea criticilor exprimate în recursul pârâtei, în raport de actele
dosarului, precum și de dispozițiile legale aplicabile în cauză se constată
următoarele:
Potrivit
primei critici, se susține, în esență, de către recurenta pârâtă că ambele instanțe
au apreciat eronat că revocarea mandatului reclamantului a avut loc fără temei
legal considerând ca fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 143
1
alin. (4) din Legea nr. 31/1990 republicată, în condițiile în care nu a fost
supus examinării modul în care reclamantul a înțeles să-și execute obligațiile
asumate pentru îndeplinirea obiectului mandatului acordat și a dovezilor pe
care se sprijină acesta, în sensul susținerilor formulate.
În
cadrul acestei critici, recurenta-pârâtă expune, detaliind, considerentele
pentru care apreciază că a existat o culpă evidentă și incontestabilă a
reclamantului în îndeplinirea contractului de mandat, prin încălcarea flagrantă
a dispozițiilor legale și contractuale,- împrejurare în care consideră că revocarea
intimatului reclamant s-a făcut cu justă cauză, contrar celor reținute de ambele
instanțe care s-au pronunțat în cauză.
Această
primă critică se constată a fi întemeiată, astfel cum se va arăta în
continuare.
În
primul rând, este de precizat că aflându-ne în prezența unui litigiu între
comercianți/profesioniști și nu a unui litigiu de muncă, intimatul reclamant
avea obligația legală de a-și dovedi pretențiile, respectiv clauza injustă cu
consecințele ce consideră că decurg din aceasta,- sarcina probei revenindu-i
primordial și în exclusivitate în ce privește pretențiile deduse judecății.
Sub
acest aspect, se observă că s-a stabilit eronat că sarcina probei revine în
primul rând C.N.L.R. SA.
În
al doilea rând, instanța de recurs apreciază că în cauză se impunea a se
stabili cu certitudine existența sau inexistența culpei mandatarului în executarea
mandatului și întrucât acest lucru nu s-a realizat, este necesară suplimentarea
probatoriului administrat, în concordanță cu dispozițiile art. 167- 171 C.
proc. civ. și dându-se relevanță dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,
potrivit cărora instanța poate ordona și din oficiu administrarea unor probe,
chiar dacă părțile n-o cer sau se împotrivesc .
Aceasta,
cu atât mai mult, cu cât prin celelalte două critici formulate în recursul
pârâtei se susține lipsa dovezii prejudiciului cauzat prin revocarea mandatului
și se contestă cuantumul sumelor datorate, solicitându-se ca acesta să fie diminuat
la valoarea prejudiciului probat de intimat, or, se constată că instanța de
apel nu a lămurit întru-totul aceste aspecte, putând ordona chiar efectuarea
unei expertize contabile, în acest sens, astfel cum s-a arătat și mai sus,- dacă
consideră că această probă ar fi concludentă pentru soluționarea judicioasă a
pricinii.
În
consecință, având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 314 C. proc. civ.,
Înalta Curte hotărăște asupra aplicării legii la împrejurări de fapt ce au fost
pe deplin stabilite și ținând cont că au fost formulate critici și asupra
cuantumului despăgubirilor acordate, se va admite recursul declarat de pârâta C.N.L.R.
SA București, se va casa decizia recurată și se va trimite cauza spre
rejudecare la aceleiași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de pârâta C.N.L.R. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 319
din 9 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a
comercială, casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la
aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 25 aprilie 2012.