ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2631/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2631/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra recursului

comercial de față, reține următoarele:

Prin sentința comercială nr. 12400

din 17 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis

acțiunea reclamantei SC F. SA în contradictoriu cu pârâta SC A.T. SA și a

constatat nulitatea absolută a actului adițional din 17 octombrie 1997 fiind

dispusă repunerea părților în situația anterioară.

Prin adresa nr. 494

din 27 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a

fost admis apelul SC A.T. SA, fiind desființată sentința atacată și trimisă

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, instanța reținând că prima instanță

de fond a omis să se pronunțe pe unul dintre capetele de cerere formulate de

reclamantă, respectiv inexistența dreptului pârâtei de a emite acțiuni, omițând

să analizeze și cel de-al doilea motiv de nulitate invocat de reclamantă,

relativ la valabilitatea mandatului acordat reprezentantului reclamantei.

Prin decizia nr. 2261

din 16 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

declarat de reclamantă și a casat decizia instanței de apel, trimițând cauza

spre rejudecarea apelului, întrucât motivele reținute de instanța de apel nu se

încadrează în ipotezele prevăzute de art. 297 C. proc. civ.

Prin decizia

comercială nr. 4/A din 27 ianuarie 2011, pronunțată în apel după casare, Curtea

de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis apelul declarat de

apelanta – pârâtă și a schimbat în tot sentința criticată, în sensul că a

respins acțiunea reclamantei ca nefondată, obligând reclamanta la plata sumei

de 7710,5 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea de Apel a reținut că apelanta – pârâtă a hotărât prin

AGEA la data de 30 iulie 1997 majorarea capitalului social al acestei societăți

prin aport în natură și bani, sub rezerva obținerii tuturor aprobărilor

necesare SC F. SA, conform procedurii F.P.S. până la 10 septembrie 1997.

Cu adresa nr. 300/4029

din 23 octombrie 1997 a F.P.S. a fost înștiințată reclamanta că în ședința din

18 august 1997, Consiliul de administrație al F.P.S. a aprobat participarea

reclamantei la majorarea capitalului social al pârâtei și a acordat mandat

special reprezentanților săi în AGA pentru a hotărî aportul SC F. SA.

Prin hotărârea AGA

din 24 septembrie 1997, a reclamantei, s-a decis participarea acestei societăți

la majorarea capitalului social al pârâtei cu bunurile arătate în acțiune și a

fost împuternicit I.T. – administrator și manager – să reprezinte societatea și

să participe la majorarea capitalului social.

Totodată, curtea de

apel a reținut că prin actul adițional autentificat sub nr. 2290 din 17

octombrie 1997, pârâta a executat hotărârea de majorare a capitalului social,

din partea reclamantei semnând I.T.

Ca atare, față de

dispozițiile legale aplicabile în speță, curtea de apel a apreciat ca

întemeiată prima critică formulată de pârâtă împotriva sentinței de fond,

relativă la îndeplinirea condiției aprobării majorării capitalului social al

pârâtei, de către FPS, în calitate de acționar majoritar al reclamantei,

condiție prevăzută în hotărârea de majorare a capitalului social, adoptată de

către apelanta – pârâtă, întrucât această aprobare a fost dată la 18 august

1997, anterior termenului limită de 19 septembrie 1997.

Curtea de Apel a

respins susținerea intimatei – reclamante privind obținerea aprobării FPS la

data de 23 octombrie 1997, dată la care aceasta a luat cunoștință efectiv de

aprobarea acționarului său majoritar, întrucât conform art. 1017 C. civ.,

importantă este survenirea evenimentului ce condiționa suspendarea efectelor

hotărârii de majorare a capitalului social al apelantei – pârâte, iar nu

cunoașterea îndeplinirii acestuia de către intimata – reclamantă.

Instanța de apel a

admis și ce-a de-a doua critică formulată de apelanta – pârâtă reținând că în

speță nu se aplică principiul simetriei actelor juridice prevăzut de art. 1536 C.

civ., ci dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 34/1954, întrucât I.T. era chiar

reprezentantul legal al reclamantei, neavând nevoie de un mandat în sens formal

pentru a reprezenta societatea. Ca atare, instanța de apel a reținut ca

suficientă împuternicirea persoanei în cauză de a semna actul adițional, prin

hotărârea AGA a reclamantei.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, reclamanta, criticând decizia atacată pentru motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor de nelegalitate formulate, recurenta – reclamantă a arătat că

înțelege să nu atace acea parte din considerente care reține că majorarea

capitalului social al intimatei – pârâte, era afectată de o condiție suspensivă

stabilită într-un termen extinctiv, conform art. 1017 C. civ., aceasta fiind și

susținerea constantă a recurentei – reclamante.

Recurenta –

reclamantă a arătat că, sentința instanței de apel încalcă dispozițiile art. 1017

C. civ., reținând în mod greșit că aportul reclamantei s-a făcut în mod legal

în condițiile în care aprobările FPS, necesare pentru aportarea bunurilor

recurentei la capitalul social al intimatei, nu au fost obținute în termenul

suspensiv prevăzut, respectiv 10 septembrie 1997.

Sub acest aspect, a

arătat recurenta, data obținerii tuturor aprobărilor FPS necesare recurentei –

reclamante, este data la care s-a aprobat participarea reclamantei la majorarea

capitalului social al intimatei – pârâte, prin adoptarea hotărârii AGA în acest

sens, acesta fiind momentul la care recurenta – reclamantă putea proceda la

aprobarea efectivă a bunurilor sale în natură.

Ca atare, instanța de

apel a dat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 1017 C. civ., dar și cu

prevederile stabilite de părți în cuprinsul AGEA din 30 iulie 1997, apreciind

că îndeplinirea condiției ar fi survenit la data de 18 august 1997, data

aprobării deciziei Consiliului de Administrație al FPS.

Recurenta –

reclamantă a arătat că neîndeplinirea condiției, rezultă din chiar adresa emisă

de FPS la data de 23 septembrie 1997, care dovedește că aprobările sunt

ulterioare datei limită de 10 septembrie 1997, astfel încât împrejurarea că FPS

a emis aprobarea în ședința Consiliului de Administrație din 18 august 1997,

este fără relevanță, atâta timp cât doar la 24 septembrie 1997 a avut loc

adunarea generală a acționarilor reclamantei care au decis participarea la

majorarea capitalului social al intimatei – reclamante. În plus, aprobarea a

fost adusă la cunoștință recurentei ulterior datei de 10 septembrie 1993, când

se produseseră deja efectele condiției suspensive neîndeplinite în termen.

Recurenta –

reclamantă a arătat că hotărârea AGEA a intimatei din 30 iulie 1992 prin care

s-a admis majorarea capitalului social al intimatei prin aportare de bunuri în

natură de către recurentă, este lipsită de orice efecte juridice, datorită

neîndeplinirii condiției suspensive, astfel încât părțile se găsesc în situația

în care s-ar fi aflat dacă nu s-ar fi încheiat acest act juridic, neexistând

dreptul intimatei de a emite acțiuni corespunzător aportului în natură al

recurentei și nici drepturile acționarilor acesteia de a subscrie acțiunile

astfel emise.

Ca urmare, absența

actului juridic de modificare a actului constitutiv, atrage sancțiunea

nulității absolute și a actului adițional din 17 octombrie 1997, astfel cum a

reținut instanța de fond.

Cât privește

soluționarea criticii intimatei relativă la cel de-al doilea motiv de nulitate

absolută invocat de reclamantă prin acțiunea introductivă, recurenta –

reclamantă a arătat că instanța de apel a soluționat cauza cu încălcarea

dispozițiilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 315 C.

proc. civ.

Recurenta a învederat

că întrucât prima instanță de fond nu a analizat cel de-al doilea motiv de

nulitate absolută, instanța de apel, găsind întemeiată critica intimatei, era

obligată să acorde termen pentru soluționarea fondului.

Recurenta a arătat că

instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 315, întrucât prin decizia de

casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin acțiunea de fond,

reclamanta a invocat două motive de nulitate, iar instanța de apel, în ipoteza

găsirii ca întemeiată a criticii intimatei era obligată să aplice art. 297

alin. (2) C. proc. civ.

Ca atare, instanța de

apel nu putea soluționa pentru prima dată în apel ceea ce nu soluționase prima

instanță de fond, astfel încât se impune casarea deciziei atacate.

Pe fondul celui de-al

doilea motiv de nulitate absolută – lipsa mandatului autentic și special al

acționarilor reclamantei pentru reprezentantul acestuia, la încheierea actului

adițional, recurenta a arătat că instanța de apel a reținut în mod nelegal că

în speță nu se aplică regula simetriei actelor juridice și a aplicat greșit

art. 70

1

din Legea nr. 31/1990, varianta din noiembrie 2009.

Recurenta a arătat că

faptul că I.T. era administrator și manager general al reclamantei nu acoperă

absența mandatului autentic și special pentru punerea în vânzare a terenului.

Astfel, persoana în cauză a fost mandatată să reprezinte reclamanta și să

semneze actele pentru participarea reclamantei la majorarea capitalului social

al pârâtei, printr-un înscris denumit „Mandat”, respectiv, adresa 100 din 3

octombrie 1997 emis de AGA. Întrucât acest înscris este un înscris sub

semnătură privată, iar printre bunurile aportate de recurentă se află și un

teren, se impunea ca reprezentantul reclamantei să aibă un mandat autentic, în

aplicarea principiului simetriei actului juridic.

Mai mult, a arătat

recurenta, instanța de apel era obligată să observe că la acel moment,

reclamanta avea ca acționar majoritar FPS, iar dispozițiile legale în vigoare

excludeau posibilitatea ca un bun al societății să fie înstrăinat fără

aprobarea FPS și a AGA, astfel încât simpla calitate de administrator nu este

suficientă pentru înstrăinarea terenului.

Recurenta –

reclamantă a arătat că instanța de apel a reținut greșit dispozițiile art. 70

1

din Legea nr. 31/1990, întrucât acestea nu existau la data semnării actului

adițional, neputând fi aplicate în speță. Ca atare, în lipsa acestei

reglementări, la data semnării actului adițional se aplica principiul simetriei

actelor juridice.

Intimata – pârâtă a

depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând motivele de

nelegalitate invocate de recurenta – reclamantă, Înalta Curte reține că

recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:

Prima critică de

nelegalitate privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1017

C. civ. relative la condiția suspensivă, este nefondată, întrucât Înalta Curte

reține că prin decizia intimatei – pârâte din 30 iulie 1997, prin care s-a

hotărât majorarea capitalului social al intimatei prin aport în natură și bani,

părțile în litigiu au prevăzut expressis verbis condiția suspensivă formulată

astfel: „sub rezerva obținerii tuturor aprobărilor necesare SC F. SA, conform

procedurii FPS până la 10 septembrie 1997”.

Ca atare, față de

succesiunea de acte întocmite în dosar, Înalta Curte reține că în mod corect

instanța de apel a apreciat că îndeplinirea condiției a intervenit anterior

termenului stabilit de părți, respectiv la data de 18 august 1997, când

Consiliul de Administrație al F.P.S. – acționar majoritar al reclamantei, a

aprobat participarea recurentei la majorarea capitalului social al intimatei,

în condițiile stipulate în înscrisul aflat la fila 49 din primul dosar de apel.

Susținerea recurentei

– reclamante în sensul că data îndeplinirii acestei condiții suspensive ar fi

data de 24 septembrie 1997, respectiv, data adoptării hotărârii AGA a

recurentei – reclamante prin care s-a hotărât participarea la majorarea

capitalului social al intimatei, și, deci susținerea acestei părți că

împlinirea condiției a survenit după termenul extinctiv fixat pentru 10

septembrie 1997, nu poate fi primită de Înalta Curte, astfel cum în mod legal a

reținut instanța de apel, întrucât conform art. 1017 C. civ., împlinirea

condiției are loc la data survenirii evenimentului care condiționa suspendarea

efectelor hotărârii de majorare a capitalului social adoptat de intimată, iar

nu la data la care părțile ar cunoaște producerea acestuia, o atare

interpretare a recurentei – reclamante adăugând la dispozițiile legale de art. 1017

C. civ.

În plus, reține

Înalta Curte, recurenta – reclamantă invocă drept eveniment care ar fi atestat

îndeplinirea condiției suspensive, adoptarea unei hotărâri AGA a propriilor

acționari, ceea ce echivalează cu invocarea propriei culpe în depășirea termenului

extinctiv stabilit de părți.

Înalta Curte reține

că părțile însele nu au prevăzut o atare condiție în formularea inclusă în

hotărârea AGA din 30 iulie 1997, care face referire strict la obținerea

aprobărilor FPS. În plus, dată fiind calitatea F.P.S. de acționar majoritar al

recurentei – reclamante, aceasta avea posibilitatea de a afla cu diligențe

minime poziția acestuia cu mult înainte de data înștiințării sale oficiale prin

adresa din 23 septembrie 1997.

Susținerea recurentei

- reclamante în sensul că adresa FPS din 23 septembrie 1997, prin care

recurenta a fost înștiințată expres că aprobările FPS au fost date încă din 18

august 1997, ar fi o probă venită să confirme că aprobările au fost obținute cu

mult după data de 10 septembrie 1997, este contrazisă de conținutul însuși al

acestui înscris, recurenta – reclamantă făcând confuzie între data înștiințării

sale despre obținerea aprobărilor FPS – 23 septembrie 1997, și data obținerii

acestor aprobări – 18 august 1997. De altfel, data înștiințării recurentei –

reclamante cu privire la existența aprobărilor FPS este fără relevanță din

perspectiva survenirii evenimentului care atestă îndeplinirea condiției

suspensive, respectiv acordarea aprobărilor FPS, conform art. 1017 C. civ.

Reținând că, în speță

condiția suspensivă a survenit anterior expirării termenului din 10 septembrie

1997, cum de altfel a reținut în mod legal curtea de apel, Înalta Curte nu va

mai analiza motivele relative la lipsa de efecte juridice a hotărârii AGEA a

intimatei din 30 iulie 1997, invocată de recurentă, datorită neîndeplinirii

condiției suspensive și, pe cale de consecință, la nulitatea actului adițional

din 17 octombrie 1997.

Cât privește ce-a

de-a doua critică de nelegalitate întemeiată pe nerespectarea de către instanța

de apel a dispozițiilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ. și ale art. 315 C.

proc. civ. Înalta Curte reține că și aceasta este neîntemeiată, pentru

următoarele aspecte:

Susținerea recurentei

– reclamante relativă la reținerea de către instanța de casare a incidenței în

speță a dispozițiilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ. și a faptului că

recurenta – reclamantă ar fi invocat două motive de nulitate absolută prin

acțiunea introductivă de instanță, este contrazisă de conținutul deciziei de

casare nr. 2261 din 16 iunie 2010 atașate prezentei cauze, decizie care,

dimpotrivă reține că, în speță, nu se aplică art. 297 alin. (1) și (2) C. proc.

civ.

Faptul că prima

instanță de fond nu a analizat cel de-al doilea motiv de nulitate absolută

invocat de recurenta – reclamantă și, deci ar fi aplicabile dispozițiile art. 297

C. proc. civ., a fost reținut de prima instanță de apel în decizia de

desființare, hotărâre pe care recurenta – reclamantă a înțeles să o atace cu

recurs susținând că instanța de apel și-a depășit limitele învestirii, atât

timp cât reclamanta nu a înțeles să formuleze apel pe acest aspect.

Aspectul de care se

plânge recurenta – reclamantă, neanalizarea unuia dintre motivele de nulitate

de către instanța de apel, nu mai poate fi invocat în această fază procesuală,

dată fiind tocmai decizia de casare nr. 2261 din 16 iunie 2010 și dispozițiile

art. 315 C. proc. civ., decizie care face trimitere la caracterul devolutiv al

apelului, susținut, de altfel, și în primul recurs promovat de recurenta -

reclamantă.

Prin urmare,

susținerea că instanța de apel nu a putut soluționa pentru prima dată în apel

ceea ce nu se soluționase de instanța de fond, nu poate fi primită.

În ceea ce privește

critica privind greșita înlăturare de către instanța de apel a principiului simetriei

actelor juridice, Înalta Curte reține că și aceasta este nefondată, întrucât,

dată fiind calitatea persoanei care a semnat actul adițional din partea

recurentei, de administrator unic și manager general, dar și mandatul acordat

acesteia în mod expres prin hotărârea AGA din 24 septembrie 1997, nu se impunea

respectarea cerinței formei autentice, chiar dacă printre bunurile aportate se

aflau și imobile.

De altfel, din nou

recurenta-reclamantă își invocă propria turpitudine susținând pe de o parte că

se impunea forma autentică a mandatului, iar pe de altă parte că mandatul i-a

fost acordat reprezentantului său, prin chiar hotărârea AGA a recurentei-reclamante.

Susținerea recurentei-reclamante

privind imposibilitatea înstrăinării unui bun fără aprobarea FPS și a AGA,

astfel încât simpla calitate de administrator nu este suficientă pentru

înstrăinarea terenului, este superfluă, atâta timp cât în speță, există și

aprobările FPS pentru aducerea terenului ca aport la capitalul social al

intimatei, date la 18 august 1997, conform celor arătate anterior, și aprobarea

AGA, conform hotărârii adunării generale a acționarilor recurentei din 24

septembrie 1997, administratorul împuternicit de AGA fiind un simplu executant

al celor hotărâte de societatea însăși.

Cât privește critica

privind invocarea greșită de către instanța de apela dispozițiilor art. 70

1

din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte reține că acest text de lege nu a fost

analizat ca temei de drept al acțiunii de față, instanța de apel făcând doar un

silogism juridic prin raportare la completarea actului normativ vizat.

Pentru motivele mai

sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat.

În baza principiului

disponibilității, Înalta Curte va lua act că intimata – pârâtă își rezervă

dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

recurenta - reclamantă SC F. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 41

A din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 septembrie 2011.