ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2631/2011

Deliberând asupra recursului comercial de față, reține următoarele: Prin sentința comercială nr. 12400 din 17 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea reclamantei SC F. SA în contradictoriu cu pârâta SC A.T. SA și a constatat nulitatea absolută a actului adițional din 17 octombrie 1997 fiind dispusă repunerea părților în situația anterioară. Prin adresa nr. 494 din 27 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a fost admis apelul SC A.T. SA, fiind desființată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, instanța reținând că prima instanță de fond a omis să se pronunțe pe unul dintre capetele de cerere formulate de reclamantă, respectiv inexistența dreptului pârâtei de a emite acțiuni, omițând să analizeze și cel de-al doilea motiv de nulitate invocat de reclamantă, relativ la valabilitatea mandatului acordat reprezentantului reclamantei.

Prin decizia nr. 2261 din 16 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantă și a casat decizia instanței de apel, trimițând cauza spre rejudecarea apelului, întrucât motivele reținute de instanța de apel nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 297 C. proc. civ. Prin decizia comercială nr. 4/A din 27 ianuarie 2011, pronunțată în apel după casare, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis apelul declarat de apelanta – pârâtă și a schimbat în tot sentința criticată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei ca nefondată, obligând reclamanta la plata sumei de 7710,5 lei cheltuieli de judecată către pârâtă. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut că apelanta – pârâtă a hotărât prin AGEA la data de 30 iulie 1997 majorarea capitalului social al acestei societăți prin aport în natură și bani, sub rezerva obținerii tuturor aprobărilor necesare SC F. SA, conform procedurii F.P.S.

până la 10 septembrie 1997. Cu adresa nr. 300/4029 din 23 octombrie 1997 a F.P.S. a fost înștiințată reclamanta că în ședința din 18 august 1997, Consiliul de administrație al F.P.S. a aprobat participarea reclamantei la majorarea capitalului social al pârâtei și a acordat mandat special reprezentanților săi în AGA pentru a hotărî aportul SC F. SA. Prin hotărârea AGA din 24 septembrie 1997, a reclamantei, s-a decis participarea acestei societăți la majorarea capitalului social al pârâtei cu bunurile arătate în acțiune și a fost împuternicit I.T. – administrator și manager – să reprezinte societatea și să participe la majorarea capitalului social. Totodată, curtea de apel a reținut că prin actul adițional autentificat sub nr. 2290 din 17 octombrie 1997, pârâta a executat hotărârea de majorare a capitalului social, din partea reclamantei semnând I.T.

Ca atare, față de dispozițiile legale aplicabile în speță, curtea de apel a apreciat ca întemeiată prima critică formulată de pârâtă împotriva sentinței de fond, relativă la îndeplinirea condiției aprobării majorării capitalului social al pârâtei, de către FPS, în calitate de acționar majoritar al reclamantei, condiție prevăzută în hotărârea de majorare a capitalului social, adoptată de către apelanta – pârâtă, întrucât această aprobare a fost dată la 18 august 1997, anterior termenului limită de 19 septembrie 1997. Curtea de Apel a respins susținerea intimatei – reclamante privind obținerea aprobării FPS la data de 23 octombrie 1997, dată la care aceasta a luat cunoștință efectiv de aprobarea acționarului său majoritar, întrucât conform art. 1017 C. civ., importantă este survenirea evenimentului ce condiționa suspendarea efectelor hotărârii de majorare a capitalului social al apelantei – pârâte, iar nu cunoașterea îndeplinirii acestuia de către intimata – reclamantă.

Instanța de apel a admis și ce-a de-a doua critică formulată de apelanta – pârâtă reținând că în speță nu se aplică principiul simetriei actelor juridice prevăzut de art. 1536 C. civ., ci dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 34/1954, întrucât I.T. era chiar reprezentantul legal al reclamantei, neavând nevoie de un mandat în sens formal pentru a reprezenta societatea. Ca atare, instanța de apel a reținut ca suficientă împuternicirea persoanei în cauză de a semna actul adițional, prin hotărârea AGA a reclamantei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta, criticând decizia atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta – reclamantă a arătat că înțelege să nu atace acea parte din considerente care reține că majorarea capitalului social al intimatei – pârâte, era afectată de o condiție suspensivă stabilită într-un termen extinctiv, conform art. 1017 C. civ., aceasta fiind și susținerea constantă a recurentei – reclamante.

Recurenta – reclamantă a arătat că, sentința instanței de apel încalcă dispozițiile art. 1017 C. civ., reținând în mod greșit că aportul reclamantei s-a făcut în mod legal în condițiile în care aprobările FPS, necesare pentru aportarea bunurilor recurentei la capitalul social al intimatei, nu au fost obținute în termenul suspensiv prevăzut, respectiv 10 septembrie 1997. Sub acest aspect, a arătat recurenta, data obținerii tuturor aprobărilor FPS necesare recurentei – reclamante, este data la care s-a aprobat participarea reclamantei la majorarea capitalului social al intimatei – pârâte, prin adoptarea hotărârii AGA în acest sens, acesta fiind momentul la care recurenta – reclamantă putea proceda la aprobarea efectivă a bunurilor sale în natură.

Ca atare, instanța de apel a dat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 1017 C. civ., dar și cu prevederile stabilite de părți în cuprinsul AGEA din 30 iulie 1997, apreciind că îndeplinirea condiției ar fi survenit la data de 18 august 1997, data aprobării deciziei Consiliului de Administrație al FPS. Recurenta – reclamantă a arătat că neîndeplinirea condiției, rezultă din chiar adresa emisă de FPS la data de 23 septembrie 1997, care dovedește că aprobările sunt ulterioare datei limită de 10 septembrie 1997, astfel încât împrejurarea că FPS a emis aprobarea în ședința Consiliului de Administrație din 18 august 1997, este fără relevanță, atâta timp cât doar la 24 septembrie 1997 a avut loc adunarea generală a acționarilor reclamantei care au decis participarea la majorarea capitalului social al intimatei – reclamante.

În plus, aprobarea a fost adusă la cunoștință recurentei ulterior datei de 10 septembrie 1993, când se produseseră deja efectele condiției suspensive neîndeplinite în termen. Recurenta – reclamantă a arătat că hotărârea AGEA a intimatei din 30 iulie 1992 prin care s-a admis majorarea capitalului social al intimatei prin aportare de bunuri în natură de către recurentă, este lipsită de orice efecte juridice, datorită neîndeplinirii condiției suspensive, astfel încât părțile se găsesc în situația în care s-ar fi aflat dacă nu s-ar fi încheiat acest act juridic, neexistând dreptul intimatei de a emite acțiuni corespunzător aportului în natură al recurentei și nici drepturile acționarilor acesteia de a subscrie acțiunile astfel emise.

Ca urmare, absența actului juridic de modificare a actului constitutiv, atrage sancțiunea nulității absolute și a actului adițional din 17 octombrie 1997, astfel cum a reținut instanța de fond. Cât privește soluționarea criticii intimatei relativă la cel de-al doilea motiv de nulitate absolută invocat de reclamantă prin acțiunea introductivă, recurenta – reclamantă a arătat că instanța de apel a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. Recurenta a învederat că întrucât prima instanță de fond nu a analizat cel de-al doilea motiv de nulitate absolută, instanța de apel, găsind întemeiată critica intimatei, era obligată să acorde termen pentru soluționarea fondului.

Recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 315, întrucât prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin acțiunea de fond, reclamanta a invocat două motive de nulitate, iar instanța de apel, în ipoteza găsirii ca întemeiată a criticii intimatei era obligată să aplice art. 297 alin. (2) C. proc. civ. Ca atare, instanța de apel nu putea soluționa pentru prima dată în apel ceea ce nu soluționase prima instanță de fond, astfel încât se impune casarea deciziei atacate. Pe fondul celui de-al doilea motiv de nulitate absolută – lipsa mandatului autentic și special al acționarilor reclamantei pentru reprezentantul acestuia, la încheierea actului adițional, recurenta a arătat că instanța de apel a reținut în mod nelegal că în speță nu se aplică regula simetriei actelor juridice și a aplicat greșit art. 70 1 din Legea nr. 31/1990, varianta din noiembrie 2009. Recurenta a arătat că faptul că I.T.

era administrator și manager general al reclamantei nu acoperă absența mandatului autentic și special pentru punerea în vânzare a terenului. Astfel, persoana în cauză a fost mandatată să reprezinte reclamanta și să semneze actele pentru participarea reclamantei la majorarea capitalului social al pârâtei, printr-un înscris denumit „Mandat”, respectiv, adresa 100 din 3 octombrie 1997 emis de AGA. Întrucât acest înscris este un înscris sub semnătură privată, iar printre bunurile aportate de recurentă se află și un teren, se impunea ca reprezentantul reclamantei să aibă un mandat autentic, în aplicarea principiului simetriei actului juridic.

Mai mult, a arătat recurenta, instanța de apel era obligată să observe că la acel moment, reclamanta avea ca acționar majoritar FPS, iar dispozițiile legale în vigoare excludeau posibilitatea ca un bun al societății să fie înstrăinat fără aprobarea FPS și a AGA, astfel încât simpla calitate de administrator nu este suficientă pentru înstrăinarea terenului. Recurenta – reclamantă a arătat că instanța de apel a reținut greșit dispozițiile art. 70 1 din Legea nr. 31/1990, întrucât acestea nu existau la data semnării actului adițional, neputând fi aplicate în speță. Ca atare, în lipsa acestei reglementări, la data semnării actului adițional se aplica principiul simetriei actelor juridice. Intimata – pârâtă a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând motivele de nelegalitate invocate de recurenta – reclamantă, Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente: Prima critică de nelegalitate privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1017 C. civ. relative la condiția suspensivă, este nefondată, întrucât Înalta Curte reține că prin decizia intimatei – pârâte din 30 iulie 1997, prin care s-a hotărât majorarea capitalului social al intimatei prin aport în natură și bani, părțile în litigiu au prevăzut expressis verbis condiția suspensivă formulată astfel: „sub rezerva obținerii tuturor aprobărilor necesare SC F. SA, conform procedurii FPS până la 10 septembrie 1997”. Ca atare, față de succesiunea de acte întocmite în dosar, Înalta Curte reține că în mod corect instanța de apel a apreciat că îndeplinirea condiției a intervenit anterior termenului stabilit de părți, respectiv la data de 18 august 1997, când Consiliul de Administrație al F.P.S.

– acționar majoritar al reclamantei, a aprobat participarea recurentei la majorarea capitalului social al intimatei, în condițiile stipulate în înscrisul aflat la fila 49 din primul dosar de apel.

Susținerea recurentei – reclamante în sensul că data îndeplinirii acestei condiții suspensive ar fi data de 24 septembrie 1997, respectiv, data adoptării hotărârii AGA a recurentei – reclamante prin care s-a hotărât participarea la majorarea capitalului social al intimatei, și, deci susținerea acestei părți că împlinirea condiției a survenit după termenul extinctiv fixat pentru 10 septembrie 1997, nu poate fi primită de Înalta Curte, astfel cum în mod legal a reținut instanța de apel, întrucât conform art. 1017 C. civ., împlinirea condiției are loc la data survenirii evenimentului care condiționa suspendarea efectelor hotărârii de majorare a capitalului social adoptat de intimată, iar nu la data la care părțile ar cunoaște producerea acestuia, o atare interpretare a recurentei – reclamante adăugând la dispozițiile legale de art. 1017 C. civ.

În plus, reține Înalta Curte, recurenta – reclamantă invocă drept eveniment care ar fi atestat îndeplinirea condiției suspensive, adoptarea unei hotărâri AGA a propriilor acționari, ceea ce echivalează cu invocarea propriei culpe în depășirea termenului extinctiv stabilit de părți. Înalta Curte reține că părțile însele nu au prevăzut o atare condiție în formularea inclusă în hotărârea AGA din 30 iulie 1997, care face referire strict la obținerea aprobărilor FPS. În plus, dată fiind calitatea F.P.S.

de acționar majoritar al recurentei – reclamante, aceasta avea posibilitatea de a afla cu diligențe minime poziția acestuia cu mult înainte de data înștiințării sale oficiale prin adresa din 23 septembrie 1997. Susținerea recurentei - reclamante în sensul că adresa FPS din 23 septembrie 1997, prin care recurenta a fost înștiințată expres că aprobările FPS au fost date încă din 18 august 1997, ar fi o probă venită să confirme că aprobările au fost obținute cu mult după data de 10 septembrie 1997, este contrazisă de conținutul însuși al acestui înscris, recurenta – reclamantă făcând confuzie între data înștiințării sale despre obținerea aprobărilor FPS – 23 septembrie 1997, și data obținerii acestor aprobări – 18 august 1997. De altfel, data înștiințării recurentei – reclamante cu privire la existența aprobărilor FPS este fără relevanță din perspectiva survenirii evenimentului care atestă îndeplinirea condiției suspensive, respectiv acordarea aprobărilor FPS, conform art. 1017 C. civ.

Reținând că, în speță condiția suspensivă a survenit anterior expirării termenului din 10 septembrie 1997, cum de altfel a reținut în mod legal curtea de apel, Înalta Curte nu va mai analiza motivele relative la lipsa de efecte juridice a hotărârii AGEA a intimatei din 30 iulie 1997, invocată de recurentă, datorită neîndeplinirii condiției suspensive și, pe cale de consecință, la nulitatea actului adițional din 17 octombrie 1997. Cât privește ce-a de-a doua critică de nelegalitate întemeiată pe nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ. și ale art. 315 C. proc. civ. Înalta Curte reține că și aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele aspecte: Susținerea recurentei – reclamante relativă la reținerea de către instanța de casare a incidenței în speță a dispozițiilor art. 297 alin. (2) C. proc.

civ. și a faptului că recurenta – reclamantă ar fi invocat două motive de nulitate absolută prin acțiunea introductivă de instanță, este contrazisă de conținutul deciziei de casare nr. 2261 din 16 iunie 2010 atașate prezentei cauze, decizie care, dimpotrivă reține că, în speță, nu se aplică art. 297 alin. (1) și (2) C. proc. civ. Faptul că prima instanță de fond nu a analizat cel de-al doilea motiv de nulitate absolută invocat de recurenta – reclamantă și, deci ar fi aplicabile dispozițiile art. 297 C. proc. civ., a fost reținut de prima instanță de apel în decizia de desființare, hotărâre pe care recurenta – reclamantă a înțeles să o atace cu recurs susținând că instanța de apel și-a depășit limitele învestirii, atât timp cât reclamanta nu a înțeles să formuleze apel pe acest aspect.

Aspectul de care se plânge recurenta – reclamantă, neanalizarea unuia dintre motivele de nulitate de către instanța de apel, nu mai poate fi invocat în această fază procesuală, dată fiind tocmai decizia de casare nr. 2261 din 16 iunie 2010 și dispozițiile art. 315 C. proc. civ., decizie care face trimitere la caracterul devolutiv al apelului, susținut, de altfel, și în primul recurs promovat de recurenta - reclamantă. Prin urmare, susținerea că instanța de apel nu a putut soluționa pentru prima dată în apel ceea ce nu se soluționase de instanța de fond, nu poate fi primită.

În ceea ce privește critica privind greșita înlăturare de către instanța de apel a principiului simetriei actelor juridice, Înalta Curte reține că și aceasta este nefondată, întrucât, dată fiind calitatea persoanei care a semnat actul adițional din partea recurentei, de administrator unic și manager general, dar și mandatul acordat acesteia în mod expres prin hotărârea AGA din 24 septembrie 1997, nu se impunea respectarea cerinței formei autentice, chiar dacă printre bunurile aportate se aflau și imobile. De altfel, din nou recurenta-reclamantă își invocă propria turpitudine susținând pe de o parte că se impunea forma autentică a mandatului, iar pe de altă parte că mandatul i-a fost acordat reprezentantului său, prin chiar hotărârea AGA a recurentei-reclamante.

Susținerea recurentei-reclamante privind imposibilitatea înstrăinării unui bun fără aprobarea FPS și a AGA, astfel încât simpla calitate de administrator nu este suficientă pentru înstrăinarea terenului, este superfluă, atâta timp cât în speță, există și aprobările FPS pentru aducerea terenului ca aport la capitalul social al intimatei, date la 18 august 1997, conform celor arătate anterior, și aprobarea AGA, conform hotărârii adunării generale a acționarilor recurentei din 24 septembrie 1997, administratorul împuternicit de AGA fiind un simplu executant al celor hotărâte de societatea însăși. Cât privește critica privind invocarea greșită de către instanța de apela dispozițiilor art. 70 1 din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte reține că acest text de lege nu a fost analizat ca temei de drept al acțiunii de față, instanța de apel făcând doar un silogism juridic prin raportare la completarea actului normativ vizat.

Pentru motivele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. În baza principiului disponibilității, Înalta Curte va lua act că intimata – pârâtă își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă SC F. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 41 A din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 septembrie 2011.