ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 418/2011

Asupra

recursului de față :

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC I.T.M. A.SA

a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC A.P.F. SRL, constatarea nulității

absolute a tuturor clauzelor convenției încheiate de părți la data de 19

septembrie 2001, autentificată de notarul public M.G.A. sub nr. 4505 din 19

septembrie 2001.

Reclamanta a susținut că prin această convenție au

fost instituite, în sarcina sa, obligații patrimoniale fără a exista o

contraprestație, iar actele cu titlu gratuit exced capacității sale de

folosință, or încălcarea capacității de folosință a persoanei juridice,

determină nulitatea actului juridic.

Pârâta a invocat excepția necompetenței materiale a

tribunalului și excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepții

respinse prin încheierea de ședință din data de 13 decembrie 2006.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin

sentința comercială nr. 5668 din 25 aprilie 2007 a respins acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a apreciat că intenția

părților a fost de a se asigura o exploatare normală, în sensul asigurării

facilităților utilităților ca urmare a primirii prețului pentru bunurile

vândute, iar nu cu titlu gratuit. Motivele acțiunii nu au fost reținute,

convenția neavând caracter speculativ, ea fiind în strânsă legătură cu

contractele de vânzare cumpărare încheiate cu pârâta.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apel ambele

părți, iar Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia

comercială nr. 497 din 26 octombrie 2007 a admis excepția lipsei calității de reprezentant ; a anulat apelul pârâtei ca fiind declarat de o persoană fără

calitate de reprezentant; a respins apelul declarat de reclamantă.

Analizând excepția lipsei calității de reprezentant a

pârâtei, Curtea a reținut că apelul este semnat de către Societatea de Avocați

M. și ASOCIAȚII, ceea ce este inadmisibil, societatea neputând semna în nume

propriu, semnătura trebuind să fie a unei persoane fizice a cărei identitate

trebuie obligatoriu precizată.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamantă,

Curtea a reținut cu referire la convenția în discuție, că aceasta este un act

juridic special, ca urmare a înstrăinării unor imobile de către reclamantă

către pârâtă, care a făcut parte inițial din complexul industrial de la aceeași

adresă a reclamantei, iar obiectul acesteia privește utilitățile furnizate de

SC I.T.M. A.SA. Curtea, a apreciat că natura juridică a contractului nu este

unul de prestări servicii, ci un act adițional la contractele de vânzare cumpărare

. Prin acest contract a fost asigurat un drept de servitute continuă pârâtei,

în condițiile art. 620-622 C. civ.

Împotriva sus menționatei decizii au declarat recurs

ambele părți, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 717 din

5 martie 2009, a admis recursurile declarate de reclamantă și pârâtă, a casat

decizia comercială și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte, analizând recursul reclamantei a

apreciat că acesta este fondat, prin prisma necesității stabilirii corecte a

situației de fapt, iar recursul pârâtei a fost constatat fondat, în raport de

dispozițiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, prin decizia comercială nr. 136 din 16 martie 2010, a respins ca nefondat apelul reclamantei; a admis apelul pârâtei și a schimbat în parte

sentința atacată, în sensul că a obligat reclamanta la plata sumei de 27.799,71

lei cheltuieli de judecată către pârâtă.

Analizând actele și lucrările dosarului în raport de

criticile formulate, referitor la apelul pârâtei, Curtea a apreciat că această

parte a probat efectuarea cheltuielilor de judecată în sumă de 27.799,71 lei,

conform contractului de asistență juridică, iar în raport de obiectul judecății

și activitatea îndeplinită în cauză prin apărările formulate, nu sunt

îndeplinite prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește apelul reclamantei, Curtea a

apreciat că soluția primei instanțe este temeinică și legală, cuprinzând

motivele care au format convingerea instanței. Astfel, prin convenția atacată

părțile nu au înțeles să dea naștere unor obligații noi în sarcina nici uneia

dintre ele și nu se poate reține că obligațiile sunt cu titlu gratuit, acestea

reprezentând cauza juridică a obligațiilor corelative de plată a prețului din

contractele de vânzare cumpărare încheiate anterior între părți. În consecință,

Curtea a apreciat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 34 alin. (2)

din Decretul nr. 31/1954, astfel încât nu a reținut nulitatea absolută a

convenției.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta, în temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7,

8 și 9 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel nu a expus

argumentele în fapt și în drept, însușindu-și argumentele pârâtei din

întâmpinare, referitoare la caracterul accesoriu al Convenției în raport de

contractele de vânzare-cumpărare a imobilelor achiziționate de reclamantă. În

realitate, recurenta susține că această convenție este un act de sine stătător

din punct de vedere juridic, iar valabilitatea convenției trebuia examinată

separat de contractele de vânzare-cumpărare. Prin această convenție, reclamanta

s-a obligat să cedeze una din spațiile de distribuție curent electric,

considerându-se în mod greșit că prețul a fost achitat o dată cu cumpărarea

imobilului, în realitate pentru aceste active nu s-a perceput nici un preț.

Transferul stațiilor s-a făcut cu titlu gratuit, deoarece la prețul imobilului

nu s-a mai adăugat nimic prin convenție. În consecință, susține că această

obligație este nulă, întrucât transferul cu titlu gratuit al unor active, intră

în contradicție cu principiul specialității de folosință.

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a susținut că prin

convenție au fost stabilite obligații de a face gratuite, fiind schimbat de

către instanță înțelesul vădit al acestuia. Esențială este clauza care prevede

că contractul este încheiat cu titlu gratuit.

Recurenta arată că prin contractele de

vânzare-cumpărare ale imobilelor se prevedea că reclamanta se obligă să asigure

pârâtei furnizarea de utilități pentru imobilele vândute, dar nu s-a stipulat

că livrarea utilităților ar fi cu titlu gratuit și nici că reclamanta se obligă

să suporte întreținerea conductelor și instalațiilor. Mai mult decât atât în

unele contracte se stipulează că livrarea utilităților se va face pe bază de

contracte de prestări servicii la tarife negociate de părți.

Recurenta a precizat că motivele de nulitate ale

convenției sunt următoarele:

- scopul unei societăți comerciale este obținerea de

profit, iar încheierea de către un comerciant persoană juridică a unu act juridic

cu titlu gratuit, și pe termen nelimitat, încalcă principiul specialității

capacității de folosință a persoanei juridice, consacrat de art. 34 alin. (1)

și (2) din Decretul nr. 31/1954.

Recurenta a formulat critici și sub aspectul

acordării cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei, instanța reținând

greșit că, contractul nr. 16549 din 23 februarie 2007 ar fi fost completat cu

un clauzele unui nou contract de asistență juridică încheiat la aceeași dată.

Mai mult, în mod greșit a fost respinsă și solicitarea reclamantei de reducere

a onorariului avocațial, acesta fiind exagerat de mare.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru

următoarele argumente:

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel nu a

expus argumentele în fapt și în drept, așa cum menționează expres dispozițiile

art. 261 C. proc. civ.

Trecând la analiza deciziei în raport de prevederile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că aceasta a fost motivată cu

referire la problemele invocate și probele aflate la dosarul cauzei.

Verificând îndeplinirea cerințelor art. 261 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că instanța de apel și-a raportat argumentele

juridice la susținerile și apărările părților, precum și la dispozițiile legale

aplicabile, procedând la o rejudecare a fondului în baza motivelor de apel

formulate.

În consecință, decizia pronunțată nu este

susceptibilă de critică sub acest aspect.

În raport de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., recurenta a susținut că actul juridic dedus judecății a fost greșit

interpretat fiind un act adițional la contractele de vânzare cumpărare, în

realitate fiind un act de sine stătător.

Sub acest aspect, Curtea constată că deși, în preambulul

convenției, s-a prevăzut în mod expres că aceasta este încheiată ca urmare a

înstrăinării, de către reclamantă către pârâtă, a unor imobile situate în

București, sectorul 4 care au făcut parte inițial din complexul industrial al

reclamantei de la aceeași adresă.

În acest context, este evident că prin această

convenție, părțile nu au înțeles să dea naștere unor obligații noi în sarcina

niciuneia dintre ele, convenția având caracter accesoriu față de contractele de

vânzare-cumpărare.

Determinarea caracterului accesoriu al convenției

față de contractele de vânzare-cumpărare, decurge din intenția comună a

părților, care prin modalitățile prevăzute au dorit asigurarea unei exploatări

normale, inclusiv în condiții de siguranță din punct de vedere al prevenirii și

stingerii incendiilor, constând în asigurarea facilităților, utilităților de

către pârâtă ca urmare a primirii prețului pentru bunurile vândute.

Astfel spus, prin convenția încheiată, părțile au

explicitat modalitatea continuării executării obligațiilor deja asumate prin

contractele de vânzare-cumpărare.

Verificând dacă hotărârea, Înalta Curte constată că

dispozițiile art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 au fost corect

interpretate și aplicate de vreme ce instanța de apel a înlăturat criticile

reclamatei cu privire la încheierea convenției cu titlu gratuit și pe termen

nelimitat.

În ceea ce privește motivul de nulitate absolută

referitor la lipsa prețului pentru stația de distribuție de curent electric, se

constată că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4407 din 12 septembrie 2001,

a fost transferat și dreptul de proprietate asupra acestui activ, în schimbul

prețului, ceea ce dovedește o dată în plus caracterul accesoriu al convenției

în raport de contractul de vânzare-cumpărare.

Critica recurentei privind reducerea onorariului

reprezentând cheltuieli de judecată de către instanța de apel nu poate fi

analizată, întrucât verificarea și justificarea cuantumului onorariului de

avocat țin de aprecierea probei, aspect care nu se încadrează în dispozițiile

art. 304 C. proc. civ. În ceea ce privește critica privind acordarea de

cheltuieli de judecată, Înalta Curte constată că cererea a fost admisă în

condițiile în care partea a făcut dovada cheltuielilor suportate, respectiv în

baza contractului de asistență juridică nr. 16459/2007, completat cu contractul

76/2007 (filele 44 -50 dosar apel) și a facturii nr. 463/2007 ( fila 146 dosar

fond).

Constatând culpa procesuală a recurentei, în

declanșarea litigiului de față, Înalta Curte urmează a obliga recurenta la

plata sumei de 13.228,32 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, în temeiul

art. 274 C. proc. civ.

În raport de toate aceste considerente, în temeiul

art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.T.M.

A. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 136 din 16 martie 2010 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

Obligă recurenta I.T.M.

A. SA BUCUREȘTI la plata sumei de 13.228,32 lei cheltuieli de judecată în

favoarea intimatei SC A.P.F. SRL BUCUREȘTI.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie

2011.