ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3339/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3339/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14

septembrie 2007, reclamanta W.G.G.N. a chemat în judecată pe pârâta C.N.I.N. SA

solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 136.509,59 lei precum și la

plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că suma solicitată reprezintă cheltuielile de judecată, din onorariu

avocat, efectuate în procesul având ca obiect revizuirea sentinței civile nr. 8458

din 2 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, în

dosarul nr. 8780/2001, cerere respinsă irevocabil prin respingerea recursului.

Reclamanta a arătat că prin sentința

menționată instanțele au pronunțat o hotărâre judecătorească care ține loc de

act de vânzare cumpărare încheiat între părți cu privire la un teren.

Împotriva acestei hotărâri pârâta a

formulat cerere de revizuire care după ce a parcurs două cicluri procesuale, a

fost respinsă prin sentința comercială nr. 3348 din 12 martie 2007 pronunțată

de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, rămasă irevocabilă prin

decizia comercială nr. 1094 din 18 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, în dosarul nr. 1027/2007.

Prin această ultimă hotărâre pârâta

a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 49.055 lei

reprezentând onorariul avocaților în recurs.

A susținut reclamanta că potrivit

contractului de asistență juridică s-a convenit ca în cazul respingerii

recursului să se plătească și un onorariu de succes suma ce a fost achitată

după pronunțarea hotărârii și neacordată de către instanță prin decizie.

Pe de altă parte reclamanta a arătat

că pârâta datorează plata cheltuielilor de judecată din onorariile avocaților

în toate cele șase faze procesuale anterioare, trei fonduri și trei recursuri

suma totală fiind de 136.590,59 lei.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

prin sentința nr. 13705 din 20 noiembrie 2007, a respins, ca neîntemeiate,

excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii și pe fond a respins

acțiunea ca nefondată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de fond a reținut că potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în

pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, iar

reclamanta a solicitat acordarea cheltuielilor în două cauze în care soluția nu

i-a fost favorabilă (decizia comercială nr. 888/R/2006 și sentința comercială nr.

5538/2006). Tribunalul reține că este adevărat că derularea tuturor litigiilor

în cicluri procesuale a necesitat pentru reclamantă cheltuieli constând în

onorariile avocaților și că soluția i-a fost favorabilă, dar apreciază că

reclamanta trebuia să solicite obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor

de judecată din toate fazele procesuale, cu ocazia soluționării irevocabile a

litigiului, pentru ca acea instanță să poată aprecia în raport de susținerile

părților și dovezile aflate la dosare.

Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, prin decizia nr. 425 din 26 octombrie 2009, răspunzând

criticilor formulate de reclamanta W.G.G.N. a admis apelul a schimbat în tot

sentința criticată, a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta

la plata sumei de 136.590,59 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate

de reclamantă în cauză având ca obiect cererea de revizuire a sentinței nr. 8458

din 2 noiembrie 2001 cu 38358,50 lei cheltuieli de judecată fond și apel.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut că practic cauza a parcurs șase etape

procesuale, existând trei hotărâri pronunțate în primă instanță și trei

hotărâri judecătorești pronunțate în recurs (finalizate prin 1) sentința comercială

nr. 1820 din 21 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de C.N.I.N.;

2) decizia comercială nr. 888/ R din 1 martie 2006 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, prin care s-a admis recursul și s-a trimis

cauza spre rejudecare aceluiași Tribunal; 3) sentința comercială nr. 5538 din 22

iunie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin

care s-a admis cererea de revizuire formulată de petentă, s-a desființat

sentința comercială nr. 8458/2001 și, rejudecând în fond, a respins acțiunea,

ca neîntemeiată; 4) decizia comercială nr. 3229 din 7 decembrie 2006 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin care s-a dispus

admiterea recursului declarat de recurenta W.G.G.N., casarea sentinței atacate

și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași sentințe; 5) sentința comercială

nr. 3348 din 12 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

prin care s-a dispus respingerea cererii de revizuire ca nefondată și 6)

decizia comercială nr. 1094 din 18 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, prin care s-a dispus respingerea, ca

nefondat, a recursului declarat împotriva ultimei sentințe.

Așa cum rezultă din probele

administrate în prezenta cauză, intimata din cererea de revizuire (care pe

parcursul derulării litigiului în cele 6 etape procesuale a avut și calitatea

de recurentă) a efectuat cheltuieli substanțiale pentru a se apăra împotriva

cererii de revizuire ce s-a dovedit ulterior prin sentința irevocabilă, că a

fost nefondată, cheltuieli constând în onorarii avocațiale ce au fost dovedite

fie cu chitanțe fiscale, fie cu ordine de plată, completate cu extrase de cont.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuielile de judecată”. Sintagma utilizată de legiuitor „cade în pretenții”

a fost explicată în doctrina și practica judiciară ca fiind expresia culpei

procesuale imputată părții care pierde procesul (indiferent de obiectul

acestuia).

Sigur că cererea de obligare la

plata cheltuielilor de judecată poate fi accesorie unei cereri principale (dacă

este formulată de către reclamant) sau incidentală (dacă este formulată de

pârâtul care nu a formulat cerere reconvențională), dar poate fi formulată și

pe cale principală, separat de litigiul de fond care a cauzat efectuarea

cheltuielilor de judecată.

Sub acest aspect, soluția primei

instanțe este criticabilă, deoarece cuprinde un raționament total greșit și

nelegal cu privire la posibilitatea pe care partea câștigătoare a procesului o

are la îndemână pentru recuperarea de la cel care a pierdut, a cheltuielilor de

judecată, care astfel au natura unor despăgubiri pentru abuzul de drept

săvârșit de partea care a pierdut procesul.

Astfel, prin considerarea că cererea

reclamantei este neîntemeiată, doar pentru că aceasta ar fi trebuit să

formuleze cerere de obligare a revizuientei la plata cheltuielilor de judecată,

nefiindu-i permisă practic (în opinia primei instanțe) formularea unei atare

cereri, pe cale separată, instanța a limitat în mod nepermis accesul petentei

la justiție, pentru valorificarea dreptului său la cheltuielile de judecată,

drept subiectiv recunoscut chiar de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., născut

chiar din modul cum s-a finalizat procesul care le-a ocazionat.

Dreptul petentei la plata

cheltuielilor de judecată nu a fost dedus judecății în cadrul judecării cererii

de revizuire (ba mai mult, intimata a precizat expres că înțelege să își

rezerve dreptul subiectiv la plata cheltuielilor de judecată, pe cale separată,

fără ca prin aceasta dreptul său la acțiune să fi fost stins) însă pentru că nu

l-a valorificat pe acea cale (accesorie, atunci când inițiativa procesuală a

aparținut sieși (de pildă când a fost recurentă) sau incidentală (când

inițiativa procesuală a aparținut adversarei sale) nu înseamnă că acesteia nu

i-ar mai fi îngăduită calea principală, separată, pentru formularea unei atare

cereri.

Dimpotrivă, dispozițiile art. 274 C.

proc. civ. ,nu numai că nu limitează căile procedurale de valorificare a

dreptului de creanță privind cheltuielile de judecată efectuate într-un proces

civil, dar nu face nicio distincție în ce privește formularea acestei cereri,

ca accesoriu la un petit principal sau incidental, pe cale de întâmpinare și,

de ce nu, pe cale principală, separată.

Prin soluția pronunțată, prima

instanță a interpretat greșit și restrictiv dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

ceea ce apare ca o îngrădire nejustificată a accesului la justiție al

reclamantei recunoscut de dispozițiile precum art. 21 din Constituția României

și art. 6 din C.E.D.O.

Mai mult, așa cum arată și apelanta

prin motivele de apel, în cauză s-au achitat de către intimata din cererea de

revizuire și cheltuieli reprezentând onorariu de succes, care au fost achitate

numai după pronunțarea hotărârii irevocabile, cheltuieli care nu se puteau

aprecia ca extinse, datorate, achitate înainte de finele procesului care le-a

ocazionat. Or, cu privire la acestea, prima instanță nu a motivat soluția sa,

pronunțând o hotărâre nelegală și sub acest aspect.

În fine, așa cum s-a recunoscut și în

doctrina și practica judiciară, obligația părții care a pierdut procesul, de a

achita părții câștigătoare, contravaloarea cheltuielilor de judecată ocazionate

de judecarea (în mai multe etape procesuale, în speță șase etape procesuale ce

au decurs într-o perioadă îndelungată de timp, respectiv 2004 - 2007) este și

expresia sancționării pe plan procesual, a abuzului de drept procesual, în

sensul că nimănui nu îi este îngăduit să formuleze o cerere neîntemeiată,

nefondată, pentru judecata căreia se pun în mișcare mai multe elemente de

natură procesuală, iar în ceea ce-l privește pe adversar, acesta este nevoit să

își formuleze apărarea, ceea ce presupune plata unor sume de bani constând în

onorarii de avocați.

Au fost înlăturate apărările

intimatei-pârâte referitoare la cuantumul acestor cheltuieli, motivat de faptul

că față de etapele procesual parcurse de cererea de revizuire formulată de

către pârâtă prin aceasta tindea la desființarea unei hotărâri irevocabile

pronunțate în favoarea reclamantei situație în care onorariile avocațiale

achitate nu sunt nepotrivit de mari sau vădit disproporționate în raport cu

prestațiile avocaților.

S-a considerat că nu era lipsit de

importanță nici faptul că miza procesuală a litigiului anterior (judecata

cererii de revizuire) era foarte importantă pentru client de vreme ce

revizuienta dorea, ca efect final al cererii sale de revizuire, anularea unei

licitații privind achiziționarea de către reclamantă, a unui teren în suprafață

de cel puțin 45.000 m.p.

Împotriva acestei soluții a declarat

apel pârâta criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate

dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Astfel se susține că, 1) prin

hotărârea atacată, instanța de apel ar fi creat recurentei-pârâte o situație

mai grea decât dacă nu ar fi formulat recursul inițial, fiind astfel încălcate

prevederile art. 315 alin. (4) C. proc. civ., coroborate cu art. 296 C. proc.

civ., aspect ce atrage incidența în cauză a motivelor de recurs reglementate de

art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.:

2) hotărârea a fost pronunțată cu

încălcarea și interpretarea greșită a legii, întrucât:

a) instanța de apel nu a analizat

fiecare fază procesuală în parte și a acordat cheltuielile de judecată în mod

global pentru toate etapele, deși în anumite etape a pierdut;

b) instanța de apel a interpretat în

mod greșit cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de succes ca

aflându-se sub incidența art. 274 C. proc. civ., deși onorariul de succes este

o cheltuială cu caracter voluptoriu;

c) instanța de apel a apreciat în

mod greșit cheltuielile avansate de subsemnata ca nefiind nepotrivit de mari și

vădit disproporționate față de prestațiile avocaților.

Recursul este nefondat.

Hotărârea instanței de apel nu

încalcă art. 296 C. proc. civ., în cauză nefiind incident principiul non

reformatio in peius.

Potrivit susținerilor

recurentei-pârâte, instanța de apel i-a creat acesteia o situație mai grea

decât cea în care se afla la momentul admiterii primului apel, când cauza a

fost trimisă spre rejudecare primei instanțe, prin aceea că a admis apelul și a

modificat hotărârea primei instanțe în sensul admiterii acțiunii subsemnatei.

În prezenta cauză recurenta-pârâtă

interpretează admiterea apelului și modificarea hotărârii pronunțate în primă

instanță ca pe o înrăutățire a situației sale în rejudecare, întrucât aceasta

nu mai are la dispoziție decât calea de atac a recursului împotriva hotărârii

instanței de apel, în timp ce, în situația menținerii hotărârii inițial

pronunțate în faza apelului, ar fi putut ataca hotărârea ce urma să fie

pronunțată de prima instanță atât cu apel, cât și cu recurs.

Dimpotrivă, prin chiar recursul

declarat inițial, recurenta-pârâtă arată că „dacă instanța de apel nu ar fi

fost de acord cu motivarea și cu soluția instanței de fond, ar fi trebuit să

pronunțe soluția pe care o consideră corectă, motivând totodată”, iar Înalta

Curte, admițând recursul declarat, a reținut că „instanța de control judiciar

avea obligația legală de a confirma sau infirma soluția fondului, motivând în

acest sens”.

Prin urmare, tocmai având în vedere

soluția instanței de recurs, instanța de apel, rejudecând apelul, s-a pronunțat

asupra cauzei cu care a fost învestită fără nicio limitare, conform

considerentelor deciziei din recurs, care îndrumă instanța să se pronunțe în

sensul „de a confirma sau infirma soluția fondului”.

Față de toate acestea, rezultă

evident că recurentei-pârâte nu i s-a înrăutățit situația în propria cale de

atac, de vreme ce admiterea recursului inițial s-a făcut exact conform cererii

recurentei-pârâte, iar îndrumarea dată instanței de apel pentru rejudecarea

apelului este tocmai în sensul pronunțării oricărei soluții, cu singura

obligație de motivare a soluției pronunțate. Acest lucru nu semnifică

îngreunarea situației recurentei-pârâte în propria cale de atac, de vreme ce

această cale de atac este admisă exact așa cum este formulată, instanța de apel

pronunțându-se în limitele competenței sale stabilite prin decizia de casare.

Acordând cheltuielile de judecată

pentru toate fazele procesuale, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a

prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Acceptând ipoteza că prezentul motiv

se încadrează în limitele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica

recurentei-pârâte este neîntemeiată.

Chiar dacă două din cele șase

hotărâri pronunțate în dosarul de revizuire au fost în favoarea

recurentei-pârâte, prin sentința comercială nr. 3348 din 12 martie 2007 a

Tribunalului București, irevocabilă prin decizia comercială nr. 1094 din 18

iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a statuat că

recurenta-pârâtă a căzut în pretenții, prin introducerea unei căi de atac

extraordinare nefondate.

Argumentul intimatei este confirmat

și în doctrină, fiind de notorietate faptul că „partea care a câștigat

procesul, ca urmare a rejudecării după casare, are, în mod, exclusiv, dreptul

la toate cheltuielile de judecată”.

Susținerea recurentei-pârâte urmează

a fi înlăturată în contextul în care nu prezintă absolut nicio relevanță faptul

că soluțiile pronunțate în unele faze procesuale au fost favorabile revizuentei,

de vreme ce procesul s-a soluționat irevocabil prin respingea cererii de

revizuire.

În mod corect, instanța de apel a

reținut că onorariul de succes achitat avocatului cade tot în sarcina

recurentei-pârâte.

Potrivit recurentei-pârâte,

onorariul de succes are un caracter voluptoriu, neputând reprezenta o

cheltuială de judecată ca preț al prejudiciului ocazionat de litigiul dintre

părți.

Totuși, art. 274 C. proc. civ., nu

distinge după cum onorariul avocatului este fix, sau de succes, partea căzută

în pretenții având doar obligația de a întoarce părții adverse cheltuiala

făcută cu ocazia litigiului determinat de cererea sa respinsă.

Argumentul recurentei-pârâte conform

căruia acest onorariu ar fi fost achitat după pronunțarea hotărârii irevocabile

nu poate susține acest motiv de recurs, de vreme ce, prin definiție, onorariul

de succes este plătit abia după ce soluția favorabilă este adusă la cunoștința

părții.

Conform art. 134 alin. (6) din

Statutul profesiei de avocat, „onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau

variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat.

Onorariul de succes poate fi convenit împreună cu onorariul orar sau fix”.

Față de cele arătate văzând

dispozițiile art. 312 C. proc. civ., și art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

C.N.I.N. SA București împotriva deciziei nr. 425 din 26 octombrie 2009 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de

4.165 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 14 octombrie 2010.