ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3339/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 14 septembrie 2007, reclamanta W.G.G.N. a chemat în judecată pe pârâta C.N.I.N. SA solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 136.509,59 lei precum și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că suma solicitată reprezintă cheltuielile de judecată, din onorariu avocat, efectuate în procesul având ca obiect revizuirea sentinței civile nr. 8458 din 2 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, în dosarul nr. 8780/2001, cerere respinsă irevocabil prin respingerea recursului. Reclamanta a arătat că prin sentința menționată instanțele au pronunțat o hotărâre judecătorească care ține loc de act de vânzare cumpărare încheiat între părți cu privire la un teren.

Împotriva acestei hotărâri pârâta a formulat cerere de revizuire care după ce a parcurs două cicluri procesuale, a fost respinsă prin sentința comercială nr. 3348 din 12 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, rămasă irevocabilă prin decizia comercială nr. 1094 din 18 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în dosarul nr. 1027/2007. Prin această ultimă hotărâre pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 49.055 lei reprezentând onorariul avocaților în recurs. A susținut reclamanta că potrivit contractului de asistență juridică s-a convenit ca în cazul respingerii recursului să se plătească și un onorariu de succes suma ce a fost achitată după pronunțarea hotărârii și neacordată de către instanță prin decizie.

Pe de altă parte reclamanta a arătat că pârâta datorează plata cheltuielilor de judecată din onorariile avocaților în toate cele șase faze procesuale anterioare, trei fonduri și trei recursuri suma totală fiind de 136.590,59 lei. Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 13705 din 20 noiembrie 2007, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii și pe fond a respins acțiunea ca nefondată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, iar reclamanta a solicitat acordarea cheltuielilor în două cauze în care soluția nu i-a fost favorabilă (decizia comercială nr. 888/R/2006 și sentința comercială nr. 5538/2006).

Tribunalul reține că este adevărat că derularea tuturor litigiilor în cicluri procesuale a necesitat pentru reclamantă cheltuieli constând în onorariile avocaților și că soluția i-a fost favorabilă, dar apreciază că reclamanta trebuia să solicite obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată din toate fazele procesuale, cu ocazia soluționării irevocabile a litigiului, pentru ca acea instanță să poată aprecia în raport de susținerile părților și dovezile aflate la dosare. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 425 din 26 octombrie 2009, răspunzând criticilor formulate de reclamanta W.G.G.N.

a admis apelul a schimbat în tot sentința criticată, a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 136.590,59 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în cauză având ca obiect cererea de revizuire a sentinței nr. 8458 din 2 noiembrie 2001 cu 38358,50 lei cheltuieli de judecată fond și apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut că practic cauza a parcurs șase etape procesuale, existând trei hotărâri pronunțate în primă instanță și trei hotărâri judecătorești pronunțate în recurs (finalizate prin 1) sentința comercială nr. 1820 din 21 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de C.N.I.N.; 2) decizia comercială nr. 888/ R din 1 martie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin care s-a admis recursul și s-a trimis cauza spre rejudecare aceluiași Tribunal; 3) sentința comercială nr. 5538 din 22 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin care s-a admis cererea de revizuire formulată de petentă, s-a desființat sentința comercială nr. 8458/2001 și, rejudecând în fond, a respins acțiunea, ca neîntemeiată; 4) decizia comercială nr. 3229 din 7 decembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin care s-a dispus admiterea recursului declarat de recurenta W.G.G.N., casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași sentințe; 5) sentința comercială nr. 3348 din 12 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

prin care s-a dispus respingerea cererii de revizuire ca nefondată și 6) decizia comercială nr. 1094 din 18 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin care s-a dispus respingerea, ca nefondat, a recursului declarat împotriva ultimei sentințe. Așa cum rezultă din probele administrate în prezenta cauză, intimata din cererea de revizuire (care pe parcursul derulării litigiului în cele 6 etape procesuale a avut și calitatea de recurentă) a efectuat cheltuieli substanțiale pentru a se apăra împotriva cererii de revizuire ce s-a dovedit ulterior prin sentința irevocabilă, că a fost nefondată, cheltuieli constând în onorarii avocațiale ce au fost dovedite fie cu chitanțe fiscale, fie cu ordine de plată, completate cu extrase de cont.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. Sintagma utilizată de legiuitor „cade în pretenții” a fost explicată în doctrina și practica judiciară ca fiind expresia culpei procesuale imputată părții care pierde procesul (indiferent de obiectul acestuia). Sigur că cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată poate fi accesorie unei cereri principale (dacă este formulată de către reclamant) sau incidentală (dacă este formulată de pârâtul care nu a formulat cerere reconvențională), dar poate fi formulată și pe cale principală, separat de litigiul de fond care a cauzat efectuarea cheltuielilor de judecată.

Sub acest aspect, soluția primei instanțe este criticabilă, deoarece cuprinde un raționament total greșit și nelegal cu privire la posibilitatea pe care partea câștigătoare a procesului o are la îndemână pentru recuperarea de la cel care a pierdut, a cheltuielilor de judecată, care astfel au natura unor despăgubiri pentru abuzul de drept săvârșit de partea care a pierdut procesul. Astfel, prin considerarea că cererea reclamantei este neîntemeiată, doar pentru că aceasta ar fi trebuit să formuleze cerere de obligare a revizuientei la plata cheltuielilor de judecată, nefiindu-i permisă practic (în opinia primei instanțe) formularea unei atare cereri, pe cale separată, instanța a limitat în mod nepermis accesul petentei la justiție, pentru valorificarea dreptului său la cheltuielile de judecată, drept subiectiv recunoscut chiar de dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., născut chiar din modul cum s-a finalizat procesul care le-a ocazionat. Dreptul petentei la plata cheltuielilor de judecată nu a fost dedus judecății în cadrul judecării cererii de revizuire (ba mai mult, intimata a precizat expres că înțelege să își rezerve dreptul subiectiv la plata cheltuielilor de judecată, pe cale separată, fără ca prin aceasta dreptul său la acțiune să fi fost stins) însă pentru că nu l-a valorificat pe acea cale (accesorie, atunci când inițiativa procesuală a aparținut sieși (de pildă când a fost recurentă) sau incidentală (când inițiativa procesuală a aparținut adversarei sale) nu înseamnă că acesteia nu i-ar mai fi îngăduită calea principală, separată, pentru formularea unei atare cereri.

Dimpotrivă, dispozițiile art. 274 C. proc. civ. ,nu numai că nu limitează căile procedurale de valorificare a dreptului de creanță privind cheltuielile de judecată efectuate într-un proces civil, dar nu face nicio distincție în ce privește formularea acestei cereri, ca accesoriu la un petit principal sau incidental, pe cale de întâmpinare și, de ce nu, pe cale principală, separată. Prin soluția pronunțată, prima instanță a interpretat greșit și restrictiv dispozițiile art. 274 C. proc. civ., ceea ce apare ca o îngrădire nejustificată a accesului la justiție al reclamantei recunoscut de dispozițiile precum art. 21 din Constituția României și art. 6 din C.E.D.O.

Mai mult, așa cum arată și apelanta prin motivele de apel, în cauză s-au achitat de către intimata din cererea de revizuire și cheltuieli reprezentând onorariu de succes, care au fost achitate numai după pronunțarea hotărârii irevocabile, cheltuieli care nu se puteau aprecia ca extinse, datorate, achitate înainte de finele procesului care le-a ocazionat. Or, cu privire la acestea, prima instanță nu a motivat soluția sa, pronunțând o hotărâre nelegală și sub acest aspect.

În fine, așa cum s-a recunoscut și în doctrina și practica judiciară, obligația părții care a pierdut procesul, de a achita părții câștigătoare, contravaloarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea (în mai multe etape procesuale, în speță șase etape procesuale ce au decurs într-o perioadă îndelungată de timp, respectiv 2004 - 2007) este și expresia sancționării pe plan procesual, a abuzului de drept procesual, în sensul că nimănui nu îi este îngăduit să formuleze o cerere neîntemeiată, nefondată, pentru judecata căreia se pun în mișcare mai multe elemente de natură procesuală, iar în ceea ce-l privește pe adversar, acesta este nevoit să își formuleze apărarea, ceea ce presupune plata unor sume de bani constând în onorarii de avocați.

Au fost înlăturate apărările intimatei-pârâte referitoare la cuantumul acestor cheltuieli, motivat de faptul că față de etapele procesual parcurse de cererea de revizuire formulată de către pârâtă prin aceasta tindea la desființarea unei hotărâri irevocabile pronunțate în favoarea reclamantei situație în care onorariile avocațiale achitate nu sunt nepotrivit de mari sau vădit disproporționate în raport cu prestațiile avocaților. S-a considerat că nu era lipsit de importanță nici faptul că miza procesuală a litigiului anterior (judecata cererii de revizuire) era foarte importantă pentru client de vreme ce revizuienta dorea, ca efect final al cererii sale de revizuire, anularea unei licitații privind achiziționarea de către reclamantă, a unui teren în suprafață de cel puțin 45.000 m.p.

Împotriva acestei soluții a declarat apel pârâta criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Astfel se susține că, 1) prin hotărârea atacată, instanța de apel ar fi creat recurentei-pârâte o situație mai grea decât dacă nu ar fi formulat recursul inițial, fiind astfel încălcate prevederile art. 315 alin. (4) C. proc. civ., coroborate cu art. 296 C. proc. civ., aspect ce atrage incidența în cauză a motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.: 2) hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și interpretarea greșită a legii, întrucât: a) instanța de apel nu a analizat fiecare fază procesuală în parte și a acordat cheltuielile de judecată în mod global pentru toate etapele, deși în anumite etape a pierdut; b) instanța de apel a interpretat în mod greșit cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de succes ca aflându-se sub incidența art. 274 C. proc.

civ., deși onorariul de succes este o cheltuială cu caracter voluptoriu; c) instanța de apel a apreciat în mod greșit cheltuielile avansate de subsemnata ca nefiind nepotrivit de mari și vădit disproporționate față de prestațiile avocaților. Recursul este nefondat. Hotărârea instanței de apel nu încalcă art. 296 C. proc. civ., în cauză nefiind incident principiul non reformatio in peius. Potrivit susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel i-a creat acesteia o situație mai grea decât cea în care se afla la momentul admiterii primului apel, când cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe, prin aceea că a admis apelul și a modificat hotărârea primei instanțe în sensul admiterii acțiunii subsemnatei.

În prezenta cauză recurenta-pârâtă interpretează admiterea apelului și modificarea hotărârii pronunțate în primă instanță ca pe o înrăutățire a situației sale în rejudecare, întrucât aceasta nu mai are la dispoziție decât calea de atac a recursului împotriva hotărârii instanței de apel, în timp ce, în situația menținerii hotărârii inițial pronunțate în faza apelului, ar fi putut ataca hotărârea ce urma să fie pronunțată de prima instanță atât cu apel, cât și cu recurs. Dimpotrivă, prin chiar recursul declarat inițial, recurenta-pârâtă arată că „dacă instanța de apel nu ar fi fost de acord cu motivarea și cu soluția instanței de fond, ar fi trebuit să pronunțe soluția pe care o consideră corectă, motivând totodată”, iar Înalta Curte, admițând recursul declarat, a reținut că „instanța de control judiciar avea obligația legală de a confirma sau infirma soluția fondului, motivând în acest sens”.

Prin urmare, tocmai având în vedere soluția instanței de recurs, instanța de apel, rejudecând apelul, s-a pronunțat asupra cauzei cu care a fost învestită fără nicio limitare, conform considerentelor deciziei din recurs, care îndrumă instanța să se pronunțe în sensul „de a confirma sau infirma soluția fondului”. Față de toate acestea, rezultă evident că recurentei-pârâte nu i s-a înrăutățit situația în propria cale de atac, de vreme ce admiterea recursului inițial s-a făcut exact conform cererii recurentei-pârâte, iar îndrumarea dată instanței de apel pentru rejudecarea apelului este tocmai în sensul pronunțării oricărei soluții, cu singura obligație de motivare a soluției pronunțate. Acest lucru nu semnifică îngreunarea situației recurentei-pârâte în propria cale de atac, de vreme ce această cale de atac este admisă exact așa cum este formulată, instanța de apel pronunțându-se în limitele competenței sale stabilite prin decizia de casare.

Acordând cheltuielile de judecată pentru toate fazele procesuale, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ. Acceptând ipoteza că prezentul motiv se încadrează în limitele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica recurentei-pârâte este neîntemeiată. Chiar dacă două din cele șase hotărâri pronunțate în dosarul de revizuire au fost în favoarea recurentei-pârâte, prin sentința comercială nr. 3348 din 12 martie 2007 a Tribunalului București, irevocabilă prin decizia comercială nr. 1094 din 18 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a statuat că recurenta-pârâtă a căzut în pretenții, prin introducerea unei căi de atac extraordinare nefondate.

Argumentul intimatei este confirmat și în doctrină, fiind de notorietate faptul că „partea care a câștigat procesul, ca urmare a rejudecării după casare, are, în mod, exclusiv, dreptul la toate cheltuielile de judecată”. Susținerea recurentei-pârâte urmează a fi înlăturată în contextul în care nu prezintă absolut nicio relevanță faptul că soluțiile pronunțate în unele faze procesuale au fost favorabile revizuentei, de vreme ce procesul s-a soluționat irevocabil prin respingea cererii de revizuire. În mod corect, instanța de apel a reținut că onorariul de succes achitat avocatului cade tot în sarcina recurentei-pârâte. Potrivit recurentei-pârâte, onorariul de succes are un caracter voluptoriu, neputând reprezenta o cheltuială de judecată ca preț al prejudiciului ocazionat de litigiul dintre părți.

Totuși, art. 274 C. proc. civ., nu distinge după cum onorariul avocatului este fix, sau de succes, partea căzută în pretenții având doar obligația de a întoarce părții adverse cheltuiala făcută cu ocazia litigiului determinat de cererea sa respinsă. Argumentul recurentei-pârâte conform căruia acest onorariu ar fi fost achitat după pronunțarea hotărârii irevocabile nu poate susține acest motiv de recurs, de vreme ce, prin definiție, onorariul de succes este plătit abia după ce soluția favorabilă este adusă la cunoștința părții. Conform art. 134 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, „onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat.

Onorariul de succes poate fi convenit împreună cu onorariul orar sau fix”. Față de cele arătate văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ., și art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta C.N.I.N. SA București împotriva deciziei nr. 425 din 26 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială ca nefondat. Obligă recurenta la plata sumei de 4.165 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 14 octombrie 2010.