ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 68/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 68/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului

constată următoarele:

Reclamanții V.D.V. și V.I. au chemat în judecată

pe pârâta SC E.C.H. SRL București solicitând instanței să oblige pârâta la

plata daunelor cominatorii stabilite prin sentința comercială nr. 7715 din 06

iunie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, rămasă definitivă

și irevocabilă prin decizia nr. 2560 din 24 septembrie 2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Prin sentința comercială nr. 13602 din 26

noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a

VI-

a comercială, a anulat acțiunea reclamanților V.D.V.

și V.I. ca insuficient timbrată; a respins ca nefondată cererea pârâtei SC

E.C.H. SRL București privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de

judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de fond a reținut că reclamanții nu și-au îndeplinit obligația de timbrare a

acțiunii conform art. 20 alin. (1) raportat la art. 3 din Legea 146/1997,

achitând doar timbrul judiciar conform art. 3 din O.G. nr. 32/1995, fiind

aplicată sancțiunea anulării prevăzută de art. 20 alin. (3) din aceeași lege.

Cu privire la cheltuielile de judecată

solicitate de către pârâtă s-a reținut raportat la art. 274 C. proc. civ. că

acestea nu au fost dovedite.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe de

pârâta SC E.C.H. SRL a fost admis de Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, prin decizia nr. 200 din 19 aprilie 2010, și în consecință, a fost

schimbată în parte sentința nr. 13602 din 26 noiembrie 2009 a Tribunalului București, în sensul că a fost admisă în parte cererea privind obligarea reclamanților

la plata cheltuielilor de judecată; pârâții au fost obligați la plata

cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în sumă de 1000 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de

apel a reținut în esență că, temeiul obligației de restituire a cheltuielilor

de judecată îl reprezintă culpa procesuală, reclamantul fiind considerat că a

pierdut procesul nu numai atunci când a avut loc o judecată pe fond a cauzei,

ci și în situația în care cererea de chemare în judecată a fost anulată ca netimbrată.

S-a reținut faptul că, cheltuielile de judecată

constând în onorariu de avocat au fost probate, la dosarul cauzei fiind depuse

atât factura TZA 01629 2009 din 02 septembrie 2009, cât și ordinul de plată

(filele 81-82 dosar fond), înscrisuri din care rezultă că onorariul negociat și

acceptat de client a fost în cuantum de 7.537,88 lei.

Curtea, a apreciat, raportat la prestația

efectivă presupusă de complexitatea litigiului, că suma solicitată cu titlul de

cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, este excesivă,

diminuarea onorariului neconstituind o imixtiune în raporturile contractuale

stabilite între client și apărătorul său, prin solicitarea și acceptarea unui

onorariu disproporționat aceștia asumându-și riscul cenzurării de către

instanță, fiind aplicate dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, reclamanta V.I. a

declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând

admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul

respingerii în totalitate ca nefondat a apelului pârâtei.

În dezvoltarea recursului său,

recurenta susține că deși aparent instanța de apel a procedat corect atunci

când a redus cheltuielile de judecată la suma de 1000 lei, în temeiul

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., consideră că instanța ar fi

trebuit să aibă în vedere faptul că în realitate în cauză nu s-a făcut și nici nu

se putea face vreo procedură care să implice efortul apărătorului pârâtei.

Recurenta apreciază că, instanța de apel putea

face aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., numai dacă ar fi căzut în

pretenții, în sensul că cererea s-ar fi respins, însă în prezenta cauză cererea

de chemare în judecată a fost anulată ca netimbrată.

Se mai susține de recurentă că instanța

de apel a interpretat în mod eronat prevederile art. 274 C. proc. civ.,

reținând doar aplicarea pct. 3 din acest articol, în condițiile în care teza

acestui alineat este o consecință a incidenței art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

respectiv condiția preexistentă a căderii în pretenții, ceea ce în cazul de față

nu s-a întâmplat.

Analizând decizia recurată în raport

de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, se constată că recursul

este nefondat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii.

Prin prisma acestui motiv, recurenta

a pus în discuție teza a doua a articolului menționat, respectiv aplicarea și

interpretarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., p

otrivit cărora, partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Reglementarea

cheltuielilor de judecată pe care o parte, sau părțile le

avansează pentru derularea unui litigiu fac obiectul

Capitolului

IV intitulat «Hotărârile»

Secțiunea a IV-a „Cheltuielile de judecată” C. proc.

civ.

Fundamentul răspunderii pentru plata

cheltuielilor de judecată îl

constituie

culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, așa cum

rezultă din dispozițiile art. 274 C.

proc. civ.

În speță, se constată că, reclamanții

V.D.V. și V.I. sunt părțile care

au căzut în pretenții, prin

anularea acțiunii ca insuficient timbrată,

instanța de apel

reținând în mod corect culpa

procesuală a acestora, în raport de

dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Astfel că, este lipsit de relevanță

faptul că acțiunea reclamanților formulată în fața instanței de fond nu a fost analizată

pe fondul cauzei, ipoteză în care i s-ar fi putut reține o eventuală culpă

procesuală, cum greșit susține recurenta, întrucât prin declanșarea prezentului

litigiu, chiar dacă acesta a fost anulat ca insuficient timbrat, reclamanții au

obligat pârâta

SC E.C.H.

SRL București să avanseze o sumă de bani în vederea pregătirii apărării, reclamanții

fiind astfel în culpă procesuală.

Față de cele ce preced, Înalta

Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ. va

respinge ca nefondat recursul reclamantei V.I. împotriva deciziei comerciale

nr. 200 din 19 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta V.I. împotriva deciziei comerciale nr. 200 din 19

aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială

.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 12 ianuarie 2011.