ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 68/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Reclamanții V.D.V. și V.I. au chemat în judecată pe pârâta SC E.C.H. SRL București solicitând instanței să oblige pârâta la plata daunelor cominatorii stabilite prin sentința comercială nr. 7715 din 06 iunie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 2560 din 24 septembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin sentința comercială nr. 13602 din 26 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a VI- a comercială, a anulat acțiunea reclamanților V.D.V. și V.I. ca insuficient timbrată; a respins ca nefondată cererea pârâtei SC E.C.H. SRL București privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanții nu și-au îndeplinit obligația de timbrare a acțiunii conform art. 20 alin. (1) raportat la art. 3 din Legea 146/1997, achitând doar timbrul judiciar conform art. 3 din O.G. nr. 32/1995, fiind aplicată sancțiunea anulării prevăzută de art. 20 alin. (3) din aceeași lege. Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de către pârâtă s-a reținut raportat la art. 274 C. proc. civ. că acestea nu au fost dovedite. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de pârâta SC E.C.H.

SRL a fost admis de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 200 din 19 aprilie 2010, și în consecință, a fost schimbată în parte sentința nr. 13602 din 26 noiembrie 2009 a Tribunalului București, în sensul că a fost admisă în parte cererea privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată; pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în sumă de 1000 lei. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut în esență că, temeiul obligației de restituire a cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală, reclamantul fiind considerat că a pierdut procesul nu numai atunci când a avut loc o judecată pe fond a cauzei, ci și în situația în care cererea de chemare în judecată a fost anulată ca netimbrată.

S-a reținut faptul că, cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat au fost probate, la dosarul cauzei fiind depuse atât factura TZA 01629 2009 din 02 septembrie 2009, cât și ordinul de plată (filele 81-82 dosar fond), înscrisuri din care rezultă că onorariul negociat și acceptat de client a fost în cuantum de 7.537,88 lei. Curtea, a apreciat, raportat la prestația efectivă presupusă de complexitatea litigiului, că suma solicitată cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, este excesivă, diminuarea onorariului neconstituind o imixtiune în raporturile contractuale stabilite între client și apărătorul său, prin solicitarea și acceptarea unui onorariu disproporționat aceștia asumându-și riscul cenzurării de către instanță, fiind aplicate dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Împotriva acestei decizii, reclamanta V.I. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii în totalitate ca nefondat a apelului pârâtei. În dezvoltarea recursului său, recurenta susține că deși aparent instanța de apel a procedat corect atunci când a redus cheltuielile de judecată la suma de 1000 lei, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., consideră că instanța ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că în realitate în cauză nu s-a făcut și nici nu se putea face vreo procedură care să implice efortul apărătorului pârâtei. Recurenta apreciază că, instanța de apel putea face aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., numai dacă ar fi căzut în pretenții, în sensul că cererea s-ar fi respins, însă în prezenta cauză cererea de chemare în judecată a fost anulată ca netimbrată. Se mai susține de recurentă că instanța de apel a interpretat în mod eronat prevederile art. 274 C. proc. civ., reținând doar aplicarea pct. 3 din acest articol, în condițiile în care teza acestui alineat este o consecință a incidenței art. 274 alin. (1) C. proc. civ., respectiv condiția preexistentă a căderii în pretenții, ceea ce în cazul de față nu s-a întâmplat. Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, se constată că recursul este nefondat. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Prin prisma acestui motiv, recurenta a pus în discuție teza a doua a articolului menționat, respectiv aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., p otrivit cărora, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Reglementarea cheltuielilor de judecată pe care o parte, sau părțile le avansează pentru derularea unui litigiu fac obiectul Capitolului IV intitulat «Hotărârile» Secțiunea a IV-a „Cheltuielile de judecată” C. proc. civ. Fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, așa cum rezultă din dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. În speță, se constată că, reclamanții V.D.V. și V.I. sunt părțile care au căzut în pretenții, prin anularea acțiunii ca insuficient timbrată, instanța de apel reținând în mod corect culpa procesuală a acestora, în raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ. Astfel că, este lipsit de relevanță faptul că acțiunea reclamanților formulată în fața instanței de fond nu a fost analizată pe fondul cauzei, ipoteză în care i s-ar fi putut reține o eventuală culpă procesuală, cum greșit susține recurenta, întrucât prin declanșarea prezentului litigiu, chiar dacă acesta a fost anulat ca insuficient timbrat, reclamanții au obligat pârâta SC E.C.H. SRL București să avanseze o sumă de bani în vederea pregătirii apărării, reclamanții fiind astfel în culpă procesuală.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul reclamantei V.I. împotriva deciziei comerciale nr. 200 din 19 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.I. împotriva deciziei comerciale nr. 200 din 19 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială . Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2011.