ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 16.09.2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2795/2010

HOTĂRÂRE
16.09.2010
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2795/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Reclamantul H.M.I. prin acțiunea introdusă pe rolul

Tribunalului București a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta SC E.

SA, ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună nulitatea absolută a

divizării societății pârâte, aprobată prin Hotărârea A.G.E.A. din 22 ianuarie

2007, radierea mențiunilor efectuate la O.R.C. București în baza acestei

hotărâri și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința comercială nr. 11007

din 5 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

s-a admis excepția de insuficientă timbrare și s-a anulat acțiunea formulată de

reclamant ca insuficient timbrată.

Prin decizia comercială nr. 100 din

7 martie 2008 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca

nefondat apelul formulat de reclamant împotriva sentinței sus menționate.

Împotriva deciziei Curții de Apel a

declarat recurs reclamantul, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, prin decizia nr. 595 din 25 februarie 2009 a admis recursul, a

casat decizia recurată și sentința comercială nr. 11007 din 5 octombrie 2007,

cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

considerându-se îndeplinită cerința timbrării.

Soluționând cauza în cel de al

doilea ciclu procesual, prin sentința comercială nr. 9096 din 10 iunie 2009, Tribunalul

București, secția a Vl-a comercială, a admis excepția prescripției, a respins

acțiunea reclamantului H.M.I. ca prescrisă și a respins cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată formulată de pârâtă.

Pentru a pronunța această soluție

instanța de fond a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 251 alin.

(3) din Legea nr. 31/1990 în vigoare la momentul introducerii acțiuni,

procedurile de anulare și de declarare a nulității unei divizări nu pot fi

inițiate după expirarea unui termen de 6 luni de la data la care divizarea a

devenit efectivă în temeiul art. 249, sau dacă situația a fost rectificată.

Acțiunea a fost introdusă la 13

august 2007, data poștei, cu depășirea termenului de prescripție prevăzută de art.

251 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, astfel încât Tribunalul a găsit întemeiată

excepția prescripției și, dând efect caracterului absolut și peremptoriu al

acesteia, a respins acțiunea promovată de reclamant ca prescrisă.

Apelul declarat împotriva acestei

sentințe de reclamantul H.M.I. a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 106 din 17

februarie 2010.

În argumentarea acestei soluții

instanța de apel a apreciat că în cauză se aplică dispozițiile speciale

prevăzute de art. 251 din Legea nr. 31/1990, republicată, referitoare la

constatarea nulității unei fuziuni sau divizări și nu dispozițiile cu caracter

general prevăzute de art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată.

Astfel, s-a constatat, în cauză, că

termenul de 6 luni prevăzut de norma specială (care derogă de la norma

generală) a fost depășit, iar instanța de fond în mod corect a constatat

prescris dreptul la acțiune în anularea divizării SC E. SA, aprobată prin

Hotărârea A.G.E.A. din 22 ianuarie 2007.

Instanța de apel a reținut că

termenul de 6 luni curge de la data când fuziunea sau diviziunea a devenit

efectivă, în condițiile art. 249 din Legea nr. 31/1990, republicată, astfel cum

s-a reținut în mod corect și de către instanța de fond.

Împotriva deciziei comerciale nr. 106

din 17 februarie 2010 a Curții de Apel București a declarat recurs, în termen

legal, reclamantul H.M.I., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În motivarea recursului său

reclamantul a susținut că atât instanța de fond cât și instanța de apel au

apreciat greșit că în cauză se aplică dispozițiile speciale prevăzute de art. 251

din Legea societăților comerciale, republicată, referitoare la constatarea

nulității unei fuziuni sau divizări și nu dispozițiile cu caracter general

prevăzute de art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată.

Totodată – susține recurentul

reclamant – ambele instanțe au încălcat regulile de aplicare a legii în timp,

aplicând o normă modificată unei acțiuni introduse înainte de intrarea în

vigoare a O.U.G nr. 52/2008, care a modificat prin art. 1 pct. 9, dispozițiile art.

3 ale art. 251 din Legea nr. 31/1990.

Prin întâmpinarea depusă la dosar

intimata pârâtă SC E. SA, răspunzând motivelor de recurs, a solicitat

respingerea recursului ca nefondat arătând că instanța de apel a confirmat

corect soluția primei instanțe, care a admis excepția prescripției dreptului la

acțiune, raportat la dispozițiile art. 251 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Recursul este nefondat și va fi

respins pentru următoarele argumente:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., poate fi invocat pentru a solicita modificarea sau casarea unei

hotărâri atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Pentru invocarea acestui motiv de

nelegalitate recurentul a arătat că instanța de apel a pronunțat o deciziei în

care au fost greșit aplicate dispozițiile art. 251 alin. (3) din Legea nr. 31/1990,

republicată, în loc de dispozițiile prevăzute de art. 132 alin. (3) din aceeași

lege, și că au fost încălcate regulile de aplicare a legii în timp, aplicând o

normă, introdusă prin O.U.G. nr. 52/2008.

Criticile recurentului sunt

nefondate.

Prealabil examinării criticilor

invocate de către recurent, Înalta Curte arată că nulitatea divizării prezintă

un caracter specific, care are ca scop ocrotirea intereselor terților ce ar

putea fi afectați prin realizarea acestor proceduri.

Astfel, nulitatea divizării

reprezintă o nulitate specială, ce poate fi declarată în cazurile strict și

limitativ prevăzute de art. 251 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și în cadrul

unui termen care nu poate depăși șase luni de la data la care

fuziunea/divizarea a devenit efectivă, cu alte cuvinte după data la care

aceasta și-a produs efectele prin înregistrarea la Registrul Comerțului a

mențiunilor corespunzătoare.

În ceea ce privește natura

termenului prevăzut de art. 251 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 Înalta Curte

arată că acesta reprezintă un termen special de prescripție, care se

îndepărtează de la regulile dreptului comun, precum și de la regulile care guvernează

anularea sau nulitatea hotărârii adunării generale, consacrate de art. 132 alin.

(2) și (3) din legea menționată.

Scopul limitării acestui termen de

prescripție la unul foarte scurt este acela de a limita efectele pe care le pot

produce operațiunile anulabile față de asociați și față de terți.

Cu privire la speța dedusă

judecății, Înalta Curte constată că acțiunea de față a fost înregistrată la

data de 13 august 2007, dată la care textul art. 251 alin. (3) era următorul: ”Procedurile

de anulare nu pot fi inițiate după expirarea unui termen de 6 luni de la data

la care fuziunea sau divizarea a devenit efectivă, în temeiul art. 249, sau

dacă situația a fost rectificată” Modificarea survenită prin O.U.G. nr. 52/2008

nu privește termenul special de prescripție, care avea aceeași durată și în

reglementarea anterioară.

În ceea ce privește criticile

recurentului privind aplicarea dispozițiilor art. 132 alin. (2) și (3) din

Legea nr. 31/1990, Înalta Curte reține că nulitatea fuziunii sau divizării

poate să fie o nulitate absolută sau relativă, în raport de felul intereselor

ocrotite și normelor încălcate, însă înainte de toate, este o nulitate

specială, căreia legiuitorul i-a stabilit un regim de sine stătător.

Având în vedere aceste considerente,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă

recursul ca nefondat.

Respinge recursul declarat de

reclamantul H.M.I. împotriva deciziei comerciale nr. 106 din 17 februarie 2010

a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 septembrie 2010.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2009-02-25
0,97
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 595/2009
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele : Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, sub nr. 28121/3/2007, reclamantul H.M.I. a chemat-o în judecată pe pârâta SC E. SA, solicitând instanț
ÎCCJ 2011-05-12
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1853/2011
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 6273 din 19 mai 2010 a admis excepția prescripției dreptului material la acți
ÎCCJ 2007-10-10
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3530/2008
Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 11194, pronunțată la data de 10 octombrie 2007, secția a VI-a comercială, a Tribunalului București a admis, în parte, cererea
ÎCCJ 2010-06-02
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2040/2010
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 4147, pronunțată la data de 13 martie 2009, Secția a VI-a comercială a Tribunalului București a admis cererea principală form
ÎCCJ 2011-01-12
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 68/2011
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Reclamanții V.D.V. și V.I. au chemat în judecată pe pârâta SC E.C.H. SRL București solicitând instanței să oblige pârâta la plata daunelor cominatorii stab
Sursă