ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 818/2017

Decizia nr. 818/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2011, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. SA a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969, 970, 1081, 1082, 1088 din vechiul C. civ., art. 43 C. comercial (respectiv art. 14, art. 15, art. 1170, art. 1266, art. 1272, art. 1516, art. 1523 alin. (2) lit. d), art. 1525, art. 1530 - 1533 C. civ. nou), art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, art. 2 și art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, circularele B.N.R. nr. 12/2011, nr. 15/2011, nr. 18/2011, nr. 22/2011, nr. 25/2011, nr. 28/2011 și nr. 32/2011, art. 112 și urm. C. proc. civ., precum și orice alte prevederi legale incidente în cauză.

Prin Sentința civilă nr. 1.583 din 17 septembrie 2012 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea reclamantului A. și a obligat pârâta B. SA la plata către reclamant a sumelor de 128.412 RON, reprezentând compensație convențională, 2.946,44 RON, reprezentând dobânda legală, pentru perioada 21 aprilie 2011 - 1 septembrie 2011, a obligat pârâta la plata către reclamant a dobânzii penalizatoare, pe perioada 2 septembrie 2011, până la data plății sumelor datorate, precum și la plata către reclamant a sumei de 1.800 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Între părți s-a încheiat Contractul de mandat din 25 iunie 2009 pentru perioada 15 mai 2009 - 16 februarie 2013, având ca obiect organizarea, gestionarea și conducerea operativă a societății pârâte, în limitele obiectului său de activitate, pe baza direcțiilor principale de activitate și de dezvoltare, stabilite de consiliul de administrație, de adunarea generală a acționarilor, indicatorilor, obiectivelor și criteriilor de performantă, reclamantului fiindu-i încredințate atribuții prin numirea sa ca Director Executiv al Departamentului Logistică, Administrativ din cadrul C.N.L.R. Obiectul contractului a fost modificat prin Actul adițional din 27 noiembrie 2009 în sensul că în situația revocării mandatului în lipsa culpei reclamantului în executarea contractului, C.N.L.R. să-i achite o compensație bănească drept daune interese.

Prin Ordinul nr. 78 din 6 aprilie 2011 emis de Directorul General al pârâtei, contractul de mandat a fost revocat începând cu data de 6 aprilie 2011, în art. 4 menționându-se că pârâta renunță la executarea contractului de mandat de către reclamant, urmând a plăti acestuia indemnizația aferentă.

Pretenția reclamantului derivă din convenția părților, conform art. 969 C. civ., iar din Ordinul nr. 78 din 6 aprilie 2011 nu rezultă că reclamantului i s-ar fi imputat neexecutarea sau executarea culpabilă a contractului de mandat.

Revocarea mandatului a încetat la data de 6 aprilie 2011, reclamantul susținând că a luat cunoștință de această revocare la data de 22 aprilie 2011, astfel că obligația de plată a indemnizației compensatoare a devenit exigibilă la această dată, dată de la care pârâta datorează dobânda legală.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta, solicitând admiterea acestuia, desființarea sentinței atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1.908 din 24 noiembrie 2015 a admis apelul formulat de apelanta B. SA împotriva Sentinței civile nr. 1.583 din 17 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat intimatul la plata sumei de 2.094,50 RON cheltuieli de judecată către apelantă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că primul motiv de apel a fost analizat în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 116 din 9 aprilie 2013, care a fost casată prin Decizia nr. 4.312 din 4 decembrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2013 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. În considerentele deciziei de casare s-a reținut, cu putere de lucru judecat, faptul că, în mod greșit, instanța de apel a constatat prematură cererea de chemare în judecată.

Sub aspectul naturii litigiului, instanța de apel a reținut că între părți a fost încheiat Contractul de mandat din 25 iunie 2009, care are natură comercială, fiind încheiat sub imperiul vechiului C. civ. și întemeiat pe dispozițiile O.U.G. nr. 159/1999 aprobată prin Legea nr. 288/2001 și ale Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Pe fondul cauzei, s-a apreciat că în mod greșit, prima instanță a reținut că pretențiile formulate de către intimatul-reclamant sunt întemeiate și prin raportare la dispozițiile art. 4 din Ordinul nr. 78 din 6 aprilie 2011, întrucât aceste dispoziții contractuale se referă la dreptul apelantei de a solicita executarea contractului de către mandatar pe perioada de 30 de zile de preaviz, nicidecum la despăgubirile pe care ar fi trebuit să le achite intimatului-reclamant în situația revocării acestuia din motive neimputabile, în temeiul art. 8.4 din contract.

În acest context, s-a reținut că, întrucât intimatul-reclamant a fost revocat din funcție pentru motive imputabile, rezultă că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 8.4 din contractul de mandat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamantul A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, recurentul susține că motivarea unei hotărâri trebuie să arate motivele pe care se sprijină, iar soluția de admitere a apelului nu menționează care au fost argumentele proprii ale instanței, în temeiul cărora, analizând argumentele pârâtei ar fi fost considerate corecte.

În acest context, recurentul arată că, potrivit considerentelor cuprinse în Decizia civilă nr. 1.908 din 24 noiembrie 2015, instanța de apel a reținut argumentele intimatei privind culpa sa la revocarea mandatului, respectiv faptul că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 8.4 din contractul de mandat.

De asemenea, deși a reținut că revocarea mandatului nu s-a dispus pentru motive neimputabile intimatului, menționează și contraproba propusă de către reclamant, respectiv Sentința nr. 2.300 din 19 iulie 2013 (Dosar nr. x/2/2011) care relevă faptul că recurentul nu a avut nicio contribuție la cele reținute în raportul Curții de Conturi, dar și faptul că această sentință nu este irevocabilă.

În acest context, recurentul susține că hotărârile pronunțate în Dosarul nr. x/2/2011, indiferent că acestea soluționează fondul sau o cale de atac nu sunt opozabile acestuia întrucât nu este parte în acel litigiu.

Mai mult decât atât, astfel cum rezultă din Sentința civilă nr. 2.300 din 19 iulie 2013, recurentul arată că a formulat cerere de intervenție care a fost respinsă ca inadmisibilă, considerându-se că nu a justificat un interes propriu, în sensul că nu este afectat de constatările cuprinse în actele de control sau actele administrative emise de Curtea de Conturi, deoarece acestea nu stabilesc culpa sa în executarea obligațiilor contractuale.

Astfel, în opinia sa, recurentul consideră că intimata-pârâtă nu se poate prevala de Raportul de control al Curții de Conturi emis la câteva luni după revocarea mandatului său pentru a demonstra pretinse cauze imputabile care ar fi determinat revocarea mandatului la data de 7 aprilie 2011, întrucât la data emiterii Ordinului de revocare, aceste concluzii nu existau.

Dincolo de faptul că Raportul Curții de Conturi și decizia Curții de Conturi nu sunt opozabile recurentului, acestea nu stabilesc vreo culpă și un prejudiciu în sarcina sa, fiind emise ulterior revocării contractului de mandat, aspect în raport cu care, recurentul susține că nici până la această dată nicio instanță sau organ administrativ jurisdicțional nu a constatat fapta sa, vinovăția, prejudiciul cauzat și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu se putea întemeia pe conținutul Raportului de control al Curții de Conturi, pe decizia Curții de Conturi, nici chiar pe Sentința civilă nr. 2.300/2013 și Decizia nr. 1.990/2015, ci exclusiv pe conținutul contractului de mandat și al Ordinului de revocare, singurele înscrisuri opozabile recurentului în raportul contractual dintre acesta și intimata-pârâtă.

De asemenea, mai susține recurentul că, documentele interne ale intimatei-pârâte care nu au fost comunicate recurentului odată cu Ordinul de revocare nu pot constitui probe concludente și utile cauzei, cum de altfel aceasta nu poate justifica măsura revocării prin invocarea unor constatări ulterioare, iar instanța nu poate primi aceste susțineri.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, recurentul susține că pentru soluționarea pretențiilor sale și a apelului era necesară lămurirea situației de fapt din punct de vedere al încadrării acesteia, în prevederile contractuale privind răspunderea civilă a mandantului pentru plata daunelor interese în cazul revocării mandatului din motive neimputabile mandatarului.

Așadar, intimata-pârâtă avea obligația de a preciza în Ordinul de revocare motivele de fapt și de drept care au determinat-o să revoce mandatul din culpa recurentului, întrucât aceste motive constituie cauza actului revocării mandatului, iar alte motive decât cele precizate în Ordinul de revocare nu pot fi invocate.

În acest sens, recurentul susține că intimata-pârâtă nu a indicat un text contractual sau legal care să menționeze expres că revocarea mandatului a fost cauzată de culpa sa, nici în Ordinul de revocare și nici în Hotărârea din 5 aprilie 2011 a Consiliului de Administrație al C.N.L.R. de revocare a mandatului.

Astfel, temeinicia măsurii revocării contractului de mandat din culpa recurentului trebuia analizată strict în legătură cu motivele de fapt și de drept invocate prin Ordinul de revocare la data de 7 aprilie 2011.

În acest context, arată că instanța de apel a achiesat la afirmațiile intimatei-pârâte, în sensul că motivele de fapt ale revocării mandatului din culpa acestuia ar fi precizate în Hotărârea din 5 aprilie 2011 a Consiliului de Administrație al C.N.L.R. de revocare a mandatului și în Nota de fundamentare din 1 aprilie 2011, care au stat la baza emiterii Ordinului de revocare.

În opinia recurentului, această susținere este complet neîntemeiată, întrucât nu i-au fost comunicate aceste documente și nu îi puteau fi opozabile la data emiterii Ordinului de revocare emis cu încălcarea prevederilor contractuale și nici nu pot fi invocate pentru a acoperi absența acestora din Ordinul de revocare, singurul act juridic opozabil recurentului în cadrul raporturilor contractuale.

În legătură cu pretinsele încălcări ale obligațiilor contractuale și ale dispozițiilor legale prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006, constatate inclusiv de organele de control cu atribuții în acest sens, recurentul susține că acestea nu pot constitui temei al revocării mandatului din culpa mandatarului, deoarece nu demonstrează îndeplinirea primei condiții pentru atragerea răspunderii contractuale a acestuia la data emiterii Ordinului de revocare, respectiv săvârșirea faptei ilicite.

În acest sens, recurentul arată că intimata-pârâtă a contestat în întregime Decizia Curții de Conturi și Raportul de control care cuprind constatarea pretinselor fapte culpabile săvârșite de acesta, demonstrând în acest mod că revocarea mandatului său nu a fost cauzată de culpa acestuia, contestația formulată de C.N.L.R. făcând obiectul Dosarului nr. x/2/2011.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind încălcarea prevederilor legale aplicabile, recurentul susține că în cauză este vorba despre noțiunea de "început de dovadă scrisă".

În acest context, recurentul susține că instanța a omologat afirmația intimatei-pârâte, conform căreia actele Curții de Conturi sunt începuturi de dovadă scrisă, conferindu-le astfel o valență probatorie inexistentă față de acesta, or, noțiunea de "începuturi de dovadă scrisă", sub egida ambelor coduri civile și a ambelor coduri de procedură civilă, nu vizează acte care emană de la terți, ci acte emanând de la persoana căreia i se opun acele acte.

În ceea ce privește noțiunea de "culpă", recurentul arată că aceasta este o noțiune care are ca premisă ilicitul, contractual sau delictual, descoperit în mod documentat în persoana unei persoane - parte a unui raport juridic, iar culpa este personală, când se concretizează în mai multe acțiuni/inacțiuni exprese care, contrapuse regulilor care guvernează activitatea unei persoane, generează în mod clar consecințele juridice invocate, de partea adversă într-un proces.

Astfel, în analiza, definirea și stabilirea presupusei culpe a recurentului, instanța de apel a uzat de mijloace care defineau ilicitul sau culpa în alte zone decât persoana și activitatea recurentului, așadar este evident că nu există nici prejudiciu și nici legătură de cauzalitate, întrucât acestea lipsesc cu desăvârșire, în condițiile în care nu există faptă ilicită și nici culpa recurentului.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamantul A. este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant invocă faptul că decizia atacată este, în parte, nemotivată, critică ce nu poate fi reținută, având în vedere că hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, instanța de apel făcând susțineri proprii asupra situației de fapt și prevederilor contractuale aplicabile în cauză, în analiza motivelor de apel formulate de către intimata-pârâtă împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București, în Dosarul nr. x/2/2011.

Astfel critica formulată nu este justificată în concret, acesta invocând, în sprijinul acestui motiv de nelegalitate, considerente de ordin teoretic, cu caracter de generalitate, ce denota intenția acestuia de a induce ideea ca soluția instanței de apel trebuie înlăturată, deși nu se arată care parte a hotărârii ar considera că nu ar beneficia de motivare și în ce constă din acest punct de vedere, nelegalitatea deciziei pronunțate.

Din această perspectivă, se constată că din argumentele reținute de către instanța de apel în considerentele deciziei pronunțate, cu trimitere evidentă la probele administrate în dosar, rezultă în mod neechivoc motivele pentru care aceasta a apreciat că se impune admiterea apelului și schimbarea sentinței pronunțate la fond, având ca punct de plecare Decizia nr. 4.312 din 4 decembrie 2013 pronunțată în primul ciclu procesual, în Dosarul nr. x/2/2013, de către Înalta Curte.

Astfel, critica formulată de recurent nu poate constitui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate cu recurs, întrucât din considerentele acesteia reies argumentele care au determinat instanța de apel să pronunțe soluția de admitere a apelului și de schimbare a sentinței date de tribunal.

Referitor la motivele de recurs, potrivit cărora, decizia recurată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În acest sens, se susține că instanța de apel a reținut argumentația intimatei-pârâte privind culpa recurentului la revocarea mandatului, dar soluția pronunțată ar conține motive contradictorii, întrucât aceasta face referire și la Sentința nr. 2.300 din 19 iulie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2011, sentință care relevă faptul că A. nu a avut nicio contribuție la cele reținute în raportul Curții de Conturi.

Analizând Sentința nr. 2.300 din 19 iulie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1.990 din 13 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, se constată că aceasta relevă faptul că, în marea lor majoritate, constatările Curții de Conturi, cu preponderență în ceea ce privește încălcările prevederilor legale în materia achizițiilor publice sunt pe deplin valide, fiind menținute de instanțele de judecată.

Astfel, afirmația recurentului în sensul că, prin referirile făcute la hotărârile judecătorești pronunțate în Dosarul nr. x/2/2011, instanța de apel ar fi dat o motivare contradictorie soluției sale nu poate fi reținută ca validă, deoarece aceasta nu a făcut decât să analizeze și probele invocate în faza apelului, în rejudecare, de către însuși recurentul-reclamant, aspecte care au fost de natură a-i forma convingerea asupra legalității și temeiniciei constatărilor și măsurilor dispuse de Curtea de Conturi.

Referitor la susținerile recurentului, potrivit cărora, intimata-pârâtă nu se poate prevala de argumente și probe în afara celor precizate în Ordinul de revocare nr. 78 din 7 aprilie 2011, se constată că hotărârile judecătorești pronunțate în Dosarul nr. x/2/2011 nu au fost invocate ca probe în fața instanței de apel de către aceasta, ci în contraprobă, fiind invocate de către recurent în cel de-al doilea ciclu procesual, în rejudecare, iar faptul că instanța de apel a solicitat depunerea în cadrul probatoriului și a actelor emise de Curtea de Conturi, respectiv Raportul de control nr. x/2011 și Decizia nr. 3/2011, relevă faptul că aceasta a apreciat necesitatea formării unei imagini complete asupra cauzei.

În acest context, se reține că revocarea din funcție a recurentului a avut la bază Nota de fundamentare privind încetarea contractului de mandat al directorului executiv al Departamentului Logistică, Administrativ din cadrul B. SA, în cuprinsul căreia se face referire concretă la prevederile art. 8.1 lit. a), art. 8.2 și art. 8.3 din Contractul de mandat din 25 iunie 2009, încheiat între B. SA, în calitate de mandant și A., în calitate de mandatar.

Critica recurentului, prin care susține că singurele înscrisuri ce îi sunt opozabile sunt contractul de mandat și Ordinul de revocare din 6 aprilie 2011, iar documentele interne ale intimatei-pârâte care nu i-au fost comunicate odată cu revocarea din funcție nu pot constitui probe concludente și utile cauzei, se constată că este nefondată.

Astfel, în ceea ce privește înscrisurile la care face trimitere recurentul, respectiv Nota de fundamentare din 1 aprilie 2011 și Hotărârea Consiliului de Administrație al B. SA din 5 aprilie 2011, se constată că nu rezultă vreo obligație de comunicare a acestor acte în sarcina intimatei-pârâte, la dosarul cauzei acestea fiind depuse la solicitarea instanței, ca înscrisuri care au stat la baza revocării mandatului încredințat recurentului.

În privința temeiurilor de drept ale revocării mandatului, se constată că în cuprinsul ordinului de revocare, intimata-pârâtă a invocat prevederile art. 8 alin. (1) lit. a), art. 8.3 din contractul de mandat, prevederi care fac referire la modalitatea încetării raporturilor contractuale dintre părți prin revocarea mandatului de către Consiliul de administrație al companiei, în condițiile art. 16 alin. (2) din Statutul B. SA (anexă la O.U.G. nr. 159/1999) și conform art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, cu modificările ulterioare.

În acest context, se reține că art. 8.4 din contractul de mandat nu are aplicabilitate în cauză, nefiind invocat de către intimata-pârâtă în cuprinsul ordinului de revocare din funcție sau în cuprinsul notei de fundamentare care a stat la baza acestui ordin de revocare din funcție.

Referitor la susținerea recurentului, potrivit căreia, răspunderea sa contractuală nu a fost angajată de către intimată în vederea recuperării prejudiciilor constatate de către Curtea de Conturi, se constată că urmare a finalizării Dosarului nr. x/2/2011, în vederea punerii în aplicare a măsurilor dispuse în sarcina companiei prin Decizia nr. 3/2011 emisă de Curtea de Conturi, intimata-pârâtă a promovat cereri de chemare în judecată împotriva recurentului.

Cu privire la critica recurentului privind motivarea contradictorie a deciziei atacate, se constată că instanța de apel, în analiza probatoriului propus de către recurent și încuviințat acestuia în faza rejudecării apelului a făcut referire la existența Dosarului de contencios administrativ nr. x/2/2011 și a hotărârilor judecătorești pronunțate în cadrul acestuia, aspect în considerarea căruia nu poate fi reținută motivarea contradictorie pentru că instanța a luat în considerare și a analizat proba propusă.

Susținerea recurentului prin care arată că soluția pronunțată de instanța de apel ar conține motive ce sunt străine de natura pricinii, întrucât susținerile făcute de instanța de apel ar viza temeiuri, motive și înscrisuri ce nu ar fi invocate în ordinul de revocare, se constată că nu poate fi primită.

Aceasta deoarece, analiza instanței de apel a avut ca obiect elementele situației de fapt, înscrisurile propuse ca probe de părți și încuviințate acestora a căror depunere la dosarul cauzei a fost considerată ca necesară și utilă soluționării cauzei, în condițiile în care decizia atacată reflectă problema juridică dedusă judecații de către reclamant, considerentele acesteia nu conțin argumente ce nu au fost invocate în cauză.

Susținerea recurentului, potrivit căreia nu există dovezi că mandatul i-ar fi fost revocat din culpa sa și că ar opera conversiunea actului juridic în sensul că, "deși ordinul de revocare este nul absolut ca act de revocare din culpa recurentului, produce efecte ca act de revocare a mandatului din inițiativa B. SA în lipsa culpei acestuia", se constată că este nefondată.

În acest context, se reține că recurentul nu a învestit instanța să se pronunțe asupra existenței vreunei cauze legale de nulitate absolută a ordinului de revocare din funcție nici în cadrul prezentei cauze, nici într-o altă cauză, acțiune care ar fi permis ca instanța să se pronunțe asupra legalității acestuia, ci pentru prima dată, în fața instanței de recurs, în al doilea ciclu procesual, se referă la ipoteza conversiunii actului juridic, aspect ce nu poate fi analizat din perspectiva motivului de recurs invocat.

Din această perspectivă, observând considerentele deciziei criticate, Înalta Curte constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea de atac a apelului.

Astfel, sub acest aspect nu poate fi reținută nelegalitatea întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurentului care vizează probele dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că, "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii" și prin urmare, critica nu va fi reținută.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau încălcarea ori aplicarea greșită a legii.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, aspecte ce nu pot fi reținute de instanța de recurs, având în vedere că în cuprinsul considerentelor deciziei recurate nu se regăsesc susțineri ale instanței de apel prin care aceasta să fi conferit valență probatorie actelor emise de Curtea de Conturi și că ar fi omologat afirmația conform căreia acestea sunt începuturi de dovada scrisă.

Așadar, o asemenea critică nu poate fi primită, neputând fi considerată ca motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, astfel că nu poate face obiect de analiză pentru instanța de control judiciar atâta vreme cât chestiunea menționată - obiect al criticii nu se regăsește în motivarea deciziei atacate.

Cu privire la susținerea recurentului, potrivit căreia, instanța de apel a uzat de mijloace care defineau ilicitul sau culpa în alte zone decât persoana și activitatea sa, Înalta Curte urmează să o înlăture, întrucât instanța de apel a analizat cauza în baza probatoriului administrat, iar recurentul nu a dezvoltat în mod concret critica distinctă formulată în raport de motivul de recurs invocat și nici nu a indicat prevederile legale ce ar fi fost aplicate greșit sau ar fi fost încălcate de către instanța de apel la pronunțarea deciziei recurate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte consideră că această critică este nefondată, având în vedere că, pe de o parte, nu sunt indicate dispozițiile încălcate sau aplicate greșit, iar pe de altă parte, în susținerea acestui motiv de recurs sunt supuse spre analiză aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, ce nu pot face obiectul recursului în această fază procesuală.

În acest context, nu se poate constata că s-au încălcat dispozițiile legii pentru a fi reținute motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și pe cale de consecință, întrucât critica adusă deciziei atacate este nefondată, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 1.908 din 24 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 1.908 din 24 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2017.

Procesat de GGC - N