ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4014/2018

Ședința publică din data de 4 octombrie 2018

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat in judecata pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că pretinsa reziliere a contractului nr. x/01.04.2007 de către pârâtă reprezintă în fapt o denunțare unilaterală, să oblige pârâta la plata sumei de 158.200,10 RON cu titlu de daune interese reprezentând: 8285,28 RON rest comision neîncasat aferent lunii decembrie cf. facturii nr. x/14.01.2013 emise de reclamantă, a cărei contravaloare nu fost achitată de către pârâtă, precum și dobânda legală aferentă calculată începând cu data punerii în întârziere a pârâtei; comision datorat pentru perioada ulterioară datei de 01.01.2013, precum și a dobânzii legale aferente; 149.914,82 RON reprezentând indemnizația prevăzută de art. 22 din Lg. nr. 509/2002 privind agenții comerciali permanenți, calculată ca medie anuală a ultimilor 5 ani contractuali, respectiv 2008-2013, aferent perioadei cuprinse între 16.12.2012, data expirării termenului de preaviz și 15.12.2013, ultima zi a anului pentru care se datorează indemnizația menționată. Se solicită cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 13739 pronunțată la data de 19.10.2016 de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2014, a fost respinsă exceptia inadmisibilitatii primului capat de cerere, invocata de catre parata prin intampinare, ca neintemeiata, a fost respinsă exceptia lipsei de interes, invocata de catre parata prin intampinare, ca neintemeiata, a fost admisă in parte cererea de chemare in judecata formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., s-a constatat ca prin preavizul nr. 557/16.11.2012 parata a denuntat unilateral contractul nr. x/01.04.2007 incheiat cu reclamanta, a fost obligată parata sa achite reclamantei suma de 5763,45 RON rest comision neincasat pentru luna decembrie 2012 la care se adauga dobanda legala penalizatoare incepand de la data 16.05.2013 pana la achitarea efectiva a debitului principal, a fost respinsă in rest cererea ca neintemeiata, s-a dispus restituirea catre reclamanta a sumei de 1500 RON achitata de catre aceasta cu titlul de onorariu de expert, in contul Biroului Local pentru Expertize Judiciare din cadrul Tribunalului Bucuresti, prin ordinul de plata nr. x/04.02.2016 seria x, receptionat de C. la 04.02.2016, conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ., obliga parata la plata catre reclamanta a cheltuielilor de judecata in cuantum de 224,22 RON taxa judiciara de timbru si onorariu expert.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel părțile.

Prin cererea de apel, apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat modificarea în parte a hotărârii judecătorești în sensul admiterii integrale a cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de apel, apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a solicitat modificarea în parte a hotărârii judecătorești în sensul respingerii de obligare a pârâtei la plata sumei de 5761,45 RON, reprezentând rest comision neîncasat pentru luna decembrie 2012 și, pe cale de consecință, respingerea cererii de obligare la plata dobânzii legale penalizatoare începând de la data de 16.05.2013 până la achitarea efectivă a debitului principal.

Totodată, apelanta-pârâtă a formulat apel împotriva considerentelor arătând că prima instanță în mod greșit a apreciat asupra inexistenței unei încălcări din culpa a obligațiilor asumate contractual de către S.C. A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 3708 din 17.10.2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis apelurile formulate de apelanta-reclamantă A. S.R.L. și apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 13739 pronunțată la data de 19.10.2016 de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2014

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că:

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 24.483 RON reprezentând comision pentru perioada 1.01.2013-12.05.2014, precum și dobânda legală de la data scadenței fiecărui debit și până la data plății efective.

A înlăturat dispoziția primei instanțe privind obligarea pârâtei la plata sumei de 5763,45 RON reprezentând rest comision neîncasat, precum și dispoziția privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A obligat apelanta-pârâtă să plătească apelantei reclamante suma de 920,57 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

A obligat apelanta reclamantă să plătească apelantei pârâte suma de 250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului formulat, în sensul admiterii cererii sale privind: constatarea faptului ca preavizul nr. 557/16.11.2012 reprezintă o denunțare unilaterala a contractului nr. x/01.04.2007, obligarea intimatei parate la plata sumei de 138.114,38 RON - indemnizația calculata prin raportul de expertiza, cuvenita reclamantei conform art. 22 din Legea nr. 509/2002, si calculata ca medie anuala a ultimilor 5 ani contractuali (2008 - 2013), corespunzător perioadei cuprinse intre data expirării termenului de preaviz (16.12.2012) si ultima zi a anului pentru care este datorata indemnizația (15.12.2013), obligarea intimatei parate la achitarea integrala a cheltuielilor de judecata pe care le-a efectuat, cu cheltuieli de judecata.

Totodată, a declarat recurs și pârâta S.C. B. S.R.L., în temeiul art. 488 pct. 6 teza a II-a și pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii cererii de obligare a sa la plata sumei de 24.483 RON, reprezentând comision "pentru perioada 1.01.2013 -12.05.2014" și, pe cale de consecință, respingerea cererii de obligare la "plata dobânzii legale de la data scadenței fiecărui debit și până la data plății efective."

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 23 aprilie 2018.

Prin rezoluția din data de 9 mai 2018, s-a fixat termen de judecată la 4 octombrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererilor de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursurilor în favoarea Curții de Apel București, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

În lumina acestor considerente trebuie menționat și faptul că, prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, nepublicată, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, a pronunțat următoarea soluție:

"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și, în consecință, stabilește că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel. Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2018."

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 3708 din 17 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în favoarea Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2018.