ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4187/2018

Ședința publică din data de 10 octombrie 2018

Asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2010, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 131.022,82 RON, cu titlu de comision contractual, rezilierea contractului de agenție nr. x/03.02.2009 din culpa pârâtei, conform art. 21 din Legea nr. 509/2002, obligarea pârâtei la plata sumei de 720.000 RON, cu titlu de indemnizație de încetare a contractului, conform art. XIII pct. 6 alin. (1) din acesta și art. 22 alin. (1) din Legea nr. 509/2002 și obligarea pârâtei la plata sumei de 213.464,17 RON, cu titlu de indemnizație suplimentară de încetare a contractului conform art. XIII pct. 6 alin. (2) din acesta, ce reprezintă valoarea investițiilor proprii efectuate de reclamantă în derularea contractului și obligarea pârâtei la plata de cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile C. civ. - art. 969-970, art. 977-985, C. proc. civ. și Codului comercial.

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate rezilierea contractului de agenție din culpa reclamantei-pârâte și obligarea acesteia la plata sumelor de: 18.598 RON, contravaloarea produselor achiziționate de reclamantă în nume propriu și neachitate; 34.830 RON, contravaloarea comisioanelor pentru recuperare debite și a cheltuielilor de chirie, transport, utilități; 24.991 RON - contravaloarea produselor constatate lipsă la operațiunile de inventariere din 13.12.2009 și 12.01.2010; 32.382 RON, penalități datorate în temeiul art. IV pct. 7 din contract, pentru înregistrarea de creanțe cu întârzieri mai mari de 90 de zile.

Prin sentința civilă nr. 4706 din 07.06.2013, pronunțată de către Tribunalul București, secția a VI - a civilă, în dosarul nr. x/2010, s-au admis în parte cererea principală și cererea reconvențională; s-a dispus rezilierea Contractului de agenție nr. x/03.02.2009 din culpa pârâtei reclamante; a fost obligată pârâta-reclamantă la plata sumei de 851.022,82 RON, reprezentând comision contractual și indemnizație de încetare a contractului, a fost obligată reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 18.598 RON, reprezentând contravaloare produse, s-au compensat în parte creanțele reciproce ale părților și a fost obligată pârâta-reclamantă la plata sumei de 832.424,82 RON, s-au respins celelalte capete de cerere ale acțiunii principale și cererii reconvenționale și s-au compensat în parte cheltuielile de judecată, fiind obligată pârâta-reclamantă la plata sumei de 11.624,22 RON cu acest titlu.

Împotriva sentinței civile sus menționate a formulat apel pârâta-reclamanta S.C. B. S.R.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de A. S.R.L. și admiterii cererii reconvenționale.

Prin decizia civilă nr. 529 din 26 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, cu majoritate, a fost respins apelul ca nefondat, iar cererea de restabilire a situației anterioare ca neîntemeiată, cu opinia separată a domnului judecător C., în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a sentinței apelate, dispunerii rezilierii contractului din culpa intimatei - reclamante, respingerii pretențiilor reclamantei și admiterii corelative a cererii de repunere în situația anterioară.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta reclamantă S.C. B. S.R.L., care a fost admis prin decizia nr. 1908 din 28 septembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2010, fiind casată decizia civilă nr. 529 din 26.02014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă în acest dosar, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1081/2018 din 15 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a admis apelul formulat de apelanta pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 4706/07.06.2013, pronunțată de secția a VI-a Civilă a Tribunalului București, s-a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că s-a admis în parte cererea de chemare în judecată; a fost obligată pârâta reclamantă B. S.R.L. la plata către reclamanta pârâtă A. S.R.L. a sumei de 131.022,82 RON cu titlu de comision contractual și s-a respins în rest cererea principală ca neîntemeiată; s-a admis în parte cererea reconvențională; s-a constatat reziliat contractul de agenție nr. x/03.02.2009 din culpa reclamantei pârâte A. S.R.L.; a fost obligată reclamanta-pârâtă A. S.R.L. la plata către pârâta reclamantă B. S.R.L. a sumei de 55.113,89 RON; s-a respins în rest cererea reconvențională; s-au compensat în parte creanțele reciproce ale părților și în final a fost obligată pârâta reclamantă B. S.R.L. să plătească reclamantei pârâte A. S.R.L. suma de 75.908,93 RON; s-a costatat că suma de 75.908,93 RON a fost achitată de către pârâta reclamantă B. S.R.L. ca urmare a executării silite ce a făcut obiectul dosarului de executare nr. 350/2013 al Bej D.; a fost obligată pârâta reclamantă B. la plata către reclamanta pârâtă A. a sumei de 9.231,46 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond; a fost obligată reclamanta pârâtă A. la plata către pârâta reclamantă B. a sumei de 72.182 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond; s-au compensat în parte cheltuielile de judecată și a fost obligată în final reclamanta pârâtă A. la plata către pârâta reclamantă B. a sumei de 62.950,54 RON; a fost obligată intimata A. S.R.L. la plata către apelanta B. S.R.L. a sumei de 76.844,4 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, recurs și rejudecarea apelului; s-a admis cererea de întoarcere a executării silite și a fost obligată intimata reclamantă pârâtă A. S.R.L. să restituie apelantei pârâte reclamante B. S.R.L. suma de 745.828,24 RON.

În fapt, instanța de apel a reținut în esență că în decizia de casare s-a constatat că prin Contractul de agenție nr. 252 din 3 februarie 2009, încheiat în temeiul Legii nr. 509/2002 privind agenții comerciali permanenți (în prezent abrogată) pârâta S.C. B. S.R.L., în calitate de comitent, a împuternicit pe reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de agent, să intermedieze, în contul și numele său vânzarea comercială cu ridicata și cu amănuntul de piese de schimb și accesorii pentru autovehicule către terți clienți, să negocieze și să încheie afaceri în numele și pe seama comitentului, în județele Iași, Suceava și Botoșani.

Contractul s-a încheiat pe o durată nedeterminată și prevede drepturile și obligațiile părților, stabilind că pentru activitatea desfășurată, agentul este remunerat cu un comision lunar de 43% din marja lunară medie obținută în luna calendaristică pentru toată marfa facturată în această lună.

Prin cererea principală, intimata reclamantă pârâtă A. a solicitat instanței să dispună rezilierea contractului de agenție din culpa apelantei pârâte reclamante B. conform art. 21 din legea nr. 509/2002, iar prin cererea reconvențională, B. a solicitat să se constate rezilierea contractului de agenție din culpa reclamantei pârâte A., față de neîndeplinirea de către aceasta a obligațiilor menționate în notificarea de reziliere din data de 16.12.2009.

Totodată, prin cererea principală și reconvențională au fost formulate pretenții determinate în mare măsură de culpa părților în neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract.

Prin urmare, instanța de apel a constatat că în primul rând, în dezlegarea apelui se impune a se lămuri căreia dintre părțile contractului de agent îi revine culpa pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale în lanțul cauzal al nerespectării contractului, în acord cu dezlegările date prin decizia de casare, obligatorii în rejudecare conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În esență, având în vedere că s-a constatat neîndeplinirea de către intimata A. a mai multor obligații contractuale, apreciate ca fiind esențiale pentru apelanta B., având în vedere că privesc buna desfășurare a relației contractuale, profitul ce urma a fi obținut de către apelantă în urma contractului încheiat cu agentul său A., instanța de apel a constatat că notificarea de reziliere a contractului nr. x/16.12.2009 transmisă de către B. către A. este legală și temeinică.

În ceea ce privește verificarea impusă de către instanța de recurs instanței de apel în rejudecare, și anume aceea de-a analiza căreia dintre părțile contractului îi revine culpa pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, instanța de apel a reținut că partea în culpă pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale este intimata A., aceasta fiind partea care în lanțul cauzal al nerespectării contractului, a generat rezilierea contractului de către apelanta B.. S)-a) constatat în acest sens numărul însemnat al obligațiilor nerespectate de către A., faptul că aceasta nu și-a respectat obligațiile începând cu chiar data semnării contractului (precum cea referitoare la prezentarea a două bilete la ordin).

Constatând caracterul fondat al criticii de ansamblu privind modalitatea de interpretare de către prima instanță a prevederilor contractuale în raport de situația de fapt astfel cum rezultă din cuprinsul probelor administrate în cauză, inclusiv în rejudecarea apelului, în baza art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a admis apelul și a schimbat sentința apelată în sensul că a constatat rezilierea contractului de agenție nr. x/03.02.2009 din culpa reclamantei pârâte A..

În raport de această soluție, în mod evident capătul din cererea principală prin care s-a solicitat să se dispună rezilierea contractului de agenție din culpa pârâtei reclamante B. s-a apreciat ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarant recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de B. S.R.L. și menținerii ca legală și temeinică a sentinței pronunțate în primă instanță de Tribunalul București.

În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 969, art. 977 și art. 983 din C. civ., precum și a actelor normative de reglementare financiar-contabilă, respectiv Ordinul MFP nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile (Monitorul Oficial nr. 870 din 23 decembrie 2008) și Ordinul MFP nr. 2861/2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii (Monitorul Oficial nr. 704 din 20 octombrie 2009).

Cu privire la obligația A. de a contracta numai cu clienții despre care agentul este încredințat că sunt capabili să accepte obligațiile de plată, sens în care sunt și prevederile art. III pct. 12 din Contractul de agenție nr. x/03.02.2009, consideră că instanța de apel a dat un înțeles acestei clauze cu totul diferit de cel avut în vedere de către părțile contractante și legitimat chiar de conduita comună concretă a părților pe parcursul derulării contractului, încălcând dispozițiilor art. 969 și art. 977 C. civ.

Consideră că, prin extensia legii, această certitudine a caracterului prexistent al creanțelor neîncasate față de perioada de derulare a contractului de agenție în discuție plasează sub spectrul văditei nelegalități și decizia instanței de apel de obligare a recurentei la plata sumei de 14.958,77 RON cu titlu de comisioane pentru recuperare debite, în condițiile în care se dovedește că debitele la care se referă aceste comisioane nu au apărut în cursul derulării acestui contract de agenție.

Recurenta susține că instanța de apel, prin interpretarea și valorificarea exclusivă doar a împrejurării nerespectării cifrei de afaceri, cu ignorarea existenței condiției rezolutorii convenite de părți a existenței unor motive al căror caracter neechivoc subiectiv urma a fi probat chiar de către intimată, s-a îndepărtat din nou de sfera de aplicare a dispozițiilor art. 969 și art. 977 C. civ., favorizând astfel pe intimată prin degrevarea acesteia de obligația respectării unei clauze asumate cu putere de lege și totodată denaturând înțelesul neechivoc al acestei clauze, diferit esențial de cel asumat de către părțile contractante.

Cu privire la obligația A. de a respecta cifra de afaceri a mărfurilor din depozit (art. III pct. 13 și anexa 5 la contract), recurenta face aprecieri asupra expertizei judiciare contabile administrată în rejudecarea apelului și răspunsului la obiecțiuni, solicitând instanței de recurs să aprecieze că însușirea de către instanța de apel a concluziei expertizei potrivit căreia recurenta ar fi încălcat obligația contractuală de a respecta cifra de afaceri a mărfurilor din depozit reprezintă un act de legitimare a unei pseudo-lucrări contabile și totodată o veritabilă abdicare a instanței de apel de la aplicarea în analiza probelor a prevederilor Ordinului MFP nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile (Monitorul Oficial nr. 870 din 23 decembrie 2008).

Arată recurenta că B. nu a fost în măsură să pună la dispoziția expertizei nici unul dintre aceste documente și mai mult, din întreg setul de înscrisuri depuse la dosar, a dovedit că nu există nici măcar un singur aviz de însoțire a mărfii valid care să cuprindă semnătura de primire de către A. a mărfii menționate pe acesta (niciun aviz de însoțire depus la dosar de către B. nu poartă semnătura destinatarului mărfii).

Distinct de criticile vizând încălcarea Ordinului MFP nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile (Monitorul Oficial nr. 870 din 23 decembrie 2008) care își mențin pe deplin valabilitatea și în cazul analizei derulate de instanța de apel privind presupusa nerespectare de către recurentă a regulilor de acordare a creditului către clienți, această instanță, prin legitimarea punctului de vedere viciat al comisiei de experți, s-a manifestat perseverent și contrar art. 977 C. civ. aplicabil în sensul denaturării evidente a înțelesului neechivoc al unei alte clauze contractuale prevăzute de pct. 8 din Anexa 6 la contractul de agenție.

Cu privire la obligația A. de a emite regulat și de a ține documentele și evidența activității și de a le transmite B. (art. III ultim punct din contract), recurenta invocă încălcarea repetată de către instanța de apel a prevederilor Ordinului MFP nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile (Monitorul Oficial nr. 870 din 23 decembrie 2008) care este inevitabil aplicabil speței de față în probarea valorii și naturii stocurilor de marfă din depozitul lași și ale Ordinului MFP nr. 2861/2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii (Monitorul Oficial nr. 704 din 20 octombrie 2009).

Consideră că potrivit normelor legale menționate, operațiunea de inventariere din 13.12.2009 nu se putea efectua unilateral, în absența responsabilului depozitului a cărui semnătură trebuia obligatoriu să fie aplicată pe procesul-verbal și totodată nici în lipsa unor liste atestând o evidență scriptică reală din punct de vedere al naturii și certă din punct de vedere al valorii stocului de marfă.

Drept urmare, solicită să se constate că din punct de vedere legal, pretinsele diferențe negative în gestiune de 20.154,14 RON și respectiv 1.285,96 RON nu au fost determinate cu respectarea normelor contabile, nu au un caracter cert și nu îi pot fi imputate.

Totodată, susține că instanța de apel, încălcând prevederile art. 977 și art. 983 C. civ., a interpretat în mod denaturat conținutul procesului-verbal din 14.01.2010 de predare-primire a gestiunii stocurilor de marjă la încetarea Contractului de agenție nr. x/03.02.2009, act care nu echivalează cu un proces-verbal de inventariere și care contrar opiniei instanței de apel, nu constituie și nu a constituit vreodată un act de recunoaștere a unor pretenții ale B. cu privire la acoperirea unor ipotetice lipsuri, ci dimpotrivă a consfințit neechivoc opinia comună manifestată la acel moment de către părțile contractante privind inexistența oricăror neconcordanțe de natură a genera posibile divergențe patrimoniale ulterioare.

Un ultim aspect al recursului vizează solicitarea recurentei de exercitare de instanța supremă, din perspectiva dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., a unui control de principiu asupra legalității obligării părții căzute în pretenții la plata a două onorarii avocațiale distincte pentru una și aceeași fază procesuală a apelului, chiar în condițiile în care această cale de atac a fost parcursă în două cicluri procesuale, respectiv cel al judecării inițiale urmat cel cel al rejudecării apelului după casare.

În concluzie, recurenta-reclamantă susține că, în speță, culpa determinantă în compromiterea derulării corespunzătoare a contractului de agenție nr. x/03.02.2009 nu îi aparține, ci dimpotrivă, se circumscrie integral conduitei distructive manifestate constant de către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., conferind astfel deplină legalitate și temeinicie acțiunii introductive inclusiv sub aspectul legitimității dreptului său legal la o indemnizație de încetare a contractului de agenție, care i se cuvine conform dispozițiilor art. XIII pct. 6 alin. (1) din Contract, art. 22 alin. (1) din Legea nr. 509/2002 și art. 22 alin. (2) din același act normativ.

Examinând modul în care recurenta a înțeles să motiveze recursul și având în vedere prevederile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. de la 1865 prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, precum și dezvoltarea lor.

Motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Reglementarea art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu are posibilitatea de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Chiar dacă textul de lege sus-menționat nu prevede în mod expres necesitatea ca aceste critici să combată soluția instanței de apel, în raport de argumentele de fapt și de drept avute în vedere de această instanță, este fără dubiu că aceste critici trebuie să vizeze considerentele instanței anterioare, în caz contrar neexistând fundamentul exercitării unui control judiciar asupra hotărârii recurate.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, deși aceasta a indicat prin cererea de recurs motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezelor reglementate de acesta.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Deși recurenta invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, în sensul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii rezultând din aprecierea eronată a dispozițiilor art. 969, 977 și 983 din C. civ. și a Ordinului MFP nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile și Ordinului MFP nr. 2861/2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, Înalta Curte apreciază că aceste susțineri privind încălcarea dispozițiilor legale de drept material referitoare la clauzele din contractul încheiat de părți, pun în discuție în realitate modul în care instanța de apel a evaluat mijloacele de probă, fără a arăta în concret care a fost norma legală înfrântă de instanța de apel prin hotărârea recurată.

Procedând în acest fel, respectiv nearătând norma legală încălcată de către instanța de apel în cadrul evaluării probelor, recurenta-reclamantă invocă critici relative la aprecierea probatoriului, care se circumscriu laturii de temeinicie, necenzurabilă în recurs, așa cum s-a arătat în precedent, fără a reuși să facă o trimitere argumentată, convingătoare la textul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Consecința este că, pe calea acestui raționament și fără a demonstra încălcarea legii, recurenta - reclamantă, nemulțumită de aprecierea făcută de instanța de apel, solicită în mod eronat ca instanța de recurs să intre pe tărâm probator și să facă ea însăși o altă opțiune, în condițiile în care recursul vizează exclusiv aspecte de legalitate.

Prin urmare, motivele invocate de recurenta-reclamantă sunt simple afirmații, neargumentate juridic, ce vizează în realitate nemulțumirea acesteia față de probatoriul administrat de instanța de apel în rejudecare, conform întrumărilor deciziei de casare (expertiză, înscrisuri, obiecțiuni la raportul de expertiză), aspect care nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv.

Nici susținerile privind cenzurarea deciziei recurate din perspectiva nu pot fi analizate în cadrul controlului de legalitate impus de calea de atac a recursului.

Invocarea în recurs a încălcării sau aplicării greșite a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. în sensul că a fost obligată la plata a două onorarii avocațiale distincte pentru una și aceeași fază procesuală a apelului nu poate fi reținută de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin criticile formulate recurenta urmărește, în realitate, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, lucru pe care instanța de recurs nu-l poate face deoarece instanța de apel este suverană în ceea ce privește acordarea cuantumului cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

Simpla nemulțumire a părții față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanță pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestuia în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. de la 1865, nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, neinvocarea unor veritabile motive de recurs fiind sancționată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurenta-reclamantă nu se circumscriu acestui cadru legal, ridicând o problemă ce ține de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Întrucât a pierdut procesul, recurenta-reclamantă a căzut în pretenții față de intimata-pârâtă, astfel că fiind întrunite cerințele art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimata-pârâtă intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. în această fază procesuală, constând în onorariu de avocat în cuantum de 16.636 RON, conform dovezilor de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1081/2018 din 15 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenta -reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 16.636 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2018.