ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 562/2017

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2737/27.05.2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea pronunțată la data de 11.06.2014, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și a fost obligat pârâtul B. la plata către reclamantă a sumelor de 331.797,07 RON (compusă din: 14.272,07 RON diferență nejustificată, 296.825 RON salarii achitate fără documente justificative legale, 13.700 RON diferență neachitată conform angajamentului asumat de pârât, 7000 RON sumă încasată de la S.C. C. SRL) și 5000 euro (încasată pentru apartamentul din str. x și pentru apartamentul din str. x) cu titlu de despăgubiri, a dobânzii legale aferente, calculată de la data de 29.10.2007 și până la achitare și a sumei de 9000 RON cheltuieli de judecată (compusă din suma de 2000 RON onorariu de avocat, 5000 RON taxă judiciară de timbru și 2000 RON onorariu de expertiză).

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, prin Hotărârea Adunării Generale a Asociaților S.C. A. S.R.L. nr. 4/11.12.2006, a fost revocat din funcția de administrator D. și a fost numit în această funcție B., pârâtul din prezenta cauză.

Prin hotărârea AGA nr. 5/01.10.2007, asociații reclamantei au hotărât revocarea din funcția de administrator a pârâtului, iar prin contractul de cesiune din data de 27.09.2007, pârâtul a cesionat părțile sale sociale în favoarea lui E..

În analiza temeiniciei pretențiilor, instanța a avut în vedere prevederile art. 73 alin. (1) lit. c) și e) din Legea nr. 31/1990, conform cărora administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere; pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun.

Cu privire la suma reprezentând lipsă casă finală nejustificată legal, instanța a constatat că, potrivit raportului de expertiză contabilă, astfel cum acesta a fost rectificat prin suplimentele ulterioare, pârâtul nu a putut justifica suma totală de 14.272,07 RON, deși acesta, având calitatea de administrator, avea obligația de a asigura corecta ținere a evidențelor contabile ale societății.

Sub aspectul imputării sumei de 296.825 RON, instanța a reținut că, potrivit raportului de expertiză contabilă, această sumă reprezintă salarii achitate de pârât fără a deține documente justificative legale, în condițiile în care notițele/borderourile prezentate de pârât nu conțin semnăturile persoanelor care au primit plata salariilor și nici ale conducătorilor unității. Pe de altă parte, instanța a mai reținut că, potrivit chiar susținerilor pârâtului, aceste sume au fost achitate cu titlu de "salarii la negru", suplimentar față de sumele menționate în contractele de muncă ale angajaților. Pârâtul a recunoscut destinația acestor sume prin declarațiile date în fața organelor de poliție, acesta afirmând că a ridicat suma de aproximativ 290.000 RON ca avans dividende, pe care le-a împărțit ca salarii, iar pentru această sumă nu a întocmit un document justificativ, precum și că din ianuarie 2007 a continuat să plătească salarii la negru muncitorilor. Plata unor salarii "la negru" a fost recunoscută de pârât și prin răspunsul la întrebarea nr. 20 din interogatoriu, pârâtul adăugând însă că a moștenit acest sistem de plăți de la antecesorii săi.

Instanța a reținut că, potrivit art. 73 alin. (1) lit. c) și e) din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt răspunzători față de societate pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere, pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun. De asemenea, conform art. 6 din Legea nr. 82/1991 a contabilității, orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ. Or, salariile achitate "la negru" nu au fost înregistrate în contabilitatea societății, nefiind întocmite documente justificative. Ca atare, instanța a considerat că nu poate legitima activitatea pârâtului de plată a unor sume cu titlu de salarii fără înregistrarea acestora în contabilitate conform dispozițiilor legale, întrucât o atare activitate are caracter ilicit. De asemenea, s-a apreciat că dacă pârâtul a acceptat această funcție fără să dețină cunoștințele necesare, culpa îi aparține. În momentul acceptării funcției de administrator, pârâtul și-a asumat anumite obligații și responsabilități, inclusiv aceea de a conduce activitatea societății în conformitate cu legea, indiferent de practicile statornicite de antecesorii săi.

Pentru aceste sume, în cuantum total de 296.825 RON, instanța a dispus angajarea răspunderii pârâtului, în calitate de administrator, față de societatea reclamantă.

Reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 35.000 RON contravaloarea lucrărilor de amenajare interioară executate de pârât pe cheltuiala societății la apartamentele situate în București, str. x, respectiv în București, str. x. Cu privire la această pretenție, instanța a constatat că, prin răspunsurile la întrebările nr. 19 și 20 din interogatoriul administrat, pârâtul a recunoscut că a primit suma de 3500 euro de la dna F., pentru care nu a întocmit chitanță și factură, însă a adăugat că acești bani au fost folosiți la plata salariilor angajaților. Pe de altă parte, prin declarația dată în fața organelor de cercetare penală, pârâtul a menționat, cu privire la execuția celor două apartamente, că acestea au fost modernizate cu materialele clienților, pentru apartamentul din str. x recunoscând că a încasat suma de 1500 RON (1500 euro, potrivit încheierii de îndreptare a erorii materiale). Cu privire la apartamentul din str. x, prin aceeași declarație, pârâtul a recunoscut că a încasat suma de 3500 euro pe care susține însă că a folosit-o în interesul firmei.

Așadar, instanța a constatat dovedite pretențiile reclamantei constând în suma de 1500 RON (euro) și 3500 euro, formulate în cadrul acestui petit. Cu privire la diferența până la suma de 35.000 RON solicitată, instanța a constatat că reclamanta nu a produs probe concludente, astfel încât această diferență nu a fost pusă în sarcina pârâtului.

Totodată, s-a constatat că pârâtul nu a putut să justifice cu documente legale sumele mai sus menționate și nici nu a probat modalitatea concretă în care a folosit aceste sume, astfel încât să se poată verifica dacă ele au fost utilizate în interesul societății reclamante sau nu. Iar în ipoteza în care sumele ar fi fost folosite pentru plata unor salarii neînregistrate în contabilitate, răspunderea pârâtului rămâne în continuare angajată față de reclamantă, pentru aceleași rațiuni ca și cele anterior expuse cu privire la suma de 296.825 RON.

De asemenea, suma de 13.700 RON solicitată de reclamantă cu titlu de rest de plată conform angajamentului nr. 740/23.10.2007 a fost dovedită prin depunerea la dosar a acestui înscris, însușit de pârât prin semnătură, din care reiese că acesta s-a obligat la restituirea către reclamantă a sumei de 45700 RON. Din această sumă, pârâtul a restituit doar 31.000 RON, rămânând o diferență în cuantum de 13.700 RON, solicitată prin acțiunea care face obiectul prezentului dosar. De altfel, prin răspunsurile la întrebările 13 și 17 din interogatoriu, pârâtul a recunoscut semnarea acestui angajament de plată și faptul neachitării diferenței de 13.700 RON.

Instanța a apreciat că se justifică obligarea pârâtului și la plata sumei de 7000 RON reprezentând contravaloare încasări de la S.C. C. S.R.L.. Această sumă a fost probată prin înscrisul emis de această societate, din care reiese că a fost achitată suma de 7000 RON către pârât, pentru care nu s-au emis chitanțe. Totodată, pârâtul nu a reușit să dovedească faptul că această sumă ar fi fost încasată pentru prestațiile sale personale, astfel cum a susținut în fața organelor de cercetare penală.

Cu privire la aceste sume, reclamanta a solicitat și dobândă legală, calculată de la data însușirii fiecărei sume și până la data achitării.

Conform art. 72 din Legea nr. 31/1990, obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege. Potrivit art. 1544 din C. civ. de la 1864, mandatarul este dator a plăti dobânzi pentru sumele întrebuințate în folosul săi, din ziua întrebuințării lor.

Cu privire la momentul de debut al calculului dobânzii legale, tribunalul a constatat că expertul contabil judiciar nu a putut determina datele la care au fost operate de către pârât ridicări de numerar fără justificare. În atare condiții, văzând și prevederile legale mai sus enunțate, precum și pe cele ale O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, instanța a reținut că se justifică obligarea pârâtului, în calitate de fost administrator al societății reclamante, la plata către aceasta a dobânzii legale aferente debitului principal, însă de la data la care acesta a efectuat ultima ridicare a unei sume de bani, respectiv 29.10.2007, acesta fiind considerat un moment cert, care rezultă din susținerile ambelor părți, respectiv din întrebarea nr. 7 a reclamantei la interogatoriul propus pentru pârât și din răspunsul acestuia din urmă.

Împotriva acestei soluții, pârâtul B. a declarat apel, solicitând schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 1141 din 26 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelantul B. în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.R.L.. A fost schimbată în parte sentința civilă nr. 2737/27.05.2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2011 în sensul că a fost obligat pârâtul B. la plata sumelor de 14.272,07 RON și 13.700 RON, cu titlu de despăgubiri, a dobânzii legale aferente acestora calculată de la data de 29.10.2007 și până la achitarea debitului principal, precum și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5729 RON. A fost obligată intimata S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 7924,78 RON, cheltuieli de judecată apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1141 din 26 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. București și pârâtul B..

Prin decizia nr. 2412 din 24 noiembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-au admis recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. BUCUREȘTI și pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1141 din 26 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și se trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia de casare s-a motivat ca instanța de apel a făcut o greșită aplicare a textelor de lege. Astfel, instanta reținuse că cererea de constituire ca parte civilă în procesul penal a întrerupt cursul prescripției în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, întrucât sumele din prezenta acțiune se regăsesc și în cererile formulate în dosarul penal, iar soluțiile din procesul penal nu atrag aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 invocate de apelantul pârât.

O astfel de dezlegare în termeni generali nu era în măsură să permită instanței de control judiciar verificarea corectei aplicări a textului de lege la situația dedusă judecății, întrucât instanța de apel nu a stabilit în mod clar ce cauză de întrerupere a fundamentat soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât.

Deși instanța de apel a reținut că în cauză a avut loc o întrerupere a cursului prescripției dreptului la acțiune datorată recunoașterii făcută de pârât prin declarațiile date în cursul dosarului penal, aceasta nu a identificat temporal înscrisul în măsură să producă acest efect și nu a determinat data de la care a început să curgă termenul de prescripție, aspect esențial pentru soluționarea excepției.

De asemenea, instanța nu a analizat în ce măsură declarațiile date de pârât în dosarul penal sunt acte de recunoaștere ale pretențiilor deduse judecății de față, în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Totodată, raportat la aceste pretenții și la înscrisurile aflate la dosar, nu s-a stabilit dacă au existat acte de recunoaștere în mod distinct pentru fiecare pretenție, pentru a se putea verifica dacă întreruperea cursului prescripției extinctive a putut avea loc în același moment sau, în mod distinct, pentru fiecare pretenție.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1561A din 7 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a admis apelul pârâtului B. împotriva sentinței civile nr. 2737/27.05.2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2011,în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.R.L., s-a admis excepția prescripției extinctive și s-a respins acțiunea ca prescrisă. A fost obligat intimatul să plătească apelantului suma de 11.178 RON cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a reținut că reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtul B. în data de 24.05.2011, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor pentru prejudiciile aduse societății în calitatea sa de administrator deținută în perioada 11 decembrie 2006 - 1 octombrie 2007, acțiunea fiind admisă de instanța tribunalului.

Prin apelul formulat, pârâtul a invocat prescripția dreptului material la acțiune, exceptie care fusese ridicată și la prima instanță, fiind respinsă ca nefondată.

Sub aspectul normelor aplicabile în speță, s-a constatat că Legea nr. 31/1990 a instituit în art. 72-73 răspunderea personală a administratorului societății pentru prejudiciile cauzate prin fapta sa ilicită. Articolul 155 din Legea nr. 31/1990 este cel care reglementează procedura acțiunii în răspundere ("actio mandati directa").

Administratorii răspund față de societate pentru nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la atribuțiile lor, precum și pentru nerespectarea obligațiilor care le-au revenit în temeiul mandatului încredințat de către asociati, prin actul constitutiv sau prin intermediul adunării generale. Întrucât obligațiile și răspunderea instituite prin art. 72 din lege fac trimitere la reglementările referitoare la mandat, cât și la dispozițiile speciale prevăzute de lege, actiunea are temei contractual și legal față de societate, întrucât rezultă din încălcarea mandatului încredințat de aceasta, precum și a dispozițiilor legale incidente.

Acțiunea a fost soluționată de prima instanță în temeiul dispozițiilor art. 155 alin. (1) și (2) și art. 72 din Legea nr. 31/1990, întrucât urmărește tragerea la răspundere a pârâtului în calitate de administrator pentru faptele ilicite săvârșite în cursul mandatului.

În ce privește prescripția dreptului material la acțiune, instanța a precizat că, potrivit art. 102 și art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului C. civ., legea aplicabilă este C. civ. de la 1864, respectiv normele din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Astfel, potrivit art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție de 3 ani pentru repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Răspunderea administratorului este, deci, angajată ori de câte ori se invocă săvârșirea unor fapte care încalcă norme legale sau contractuale.

Instanța de apel a apreciat că determinarea începutului prescripției extinctive se va efectua, în speță, în raport de momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a responsabilității fostului administrator (pârâtul apelant).

Astfel, prin decizia nr. 920/19.12.2007 a administratorului A. S.R.L. s-a imputat pârâtului B. suma de 308.239,85 RON, compusă din contravaloarea sumelor sustrase din conturile societății în perioada decembrie 2006 - septembrie 2007, cât a deținut funcția de administrator, respectiv de 294.539,85 RON, precum și suma de 13.700 RON reprezentând lucrări executate de societate la societatea G. S.R.L., pentru care pârâtul apelant semnase angajamentul de plată din data de 23.10.2007.

Prin urmare, pentru aceste fapte ilicite, dreptul la acțiunea pentru repararea pagubei a început să curgă de la data de 19.12.2007 (data deciziei de imputare, din care rezultă în mod neîndoielnic cunoașterea pagubei și a persoanei culpabile), termenul de prescripție împlinindu-se în data de 19.12.2010.

Curtea de apel a mai reținut că, din cuprinsul notificării nr. x/11.03.2008, rezultă, de asemenea că societatea avea cunoștință de paguba suferită prin însușirea sumei de bani pentru lucrările efectuate de societate la apartamentele din str. x, și str. x, imputate fostului administrator pârât. În raport de data notificării (11.03.2008), termenul de prescripție pentru despăgubirile solicitate pentru săvârșirea acestor fapte ilicite s-a împlinit în data de 11.03.2011.

De asemenea, s-a reținut că, în data de 9 ianuarie 2008, societatea intimată l-a notificat pe pârâtul apelant (dosar fond) să achite suma de 15.000 RON, sumă datorată în urma semnării contractului nr. x/05.04.2007 cu societatea C. S.R.L., pentru lucrările finalizate în aprilie 2007. Și în ce privește aceste fapte ilicite deduse judecății, s-a împlinit termenul de prescripție a dreptului de dezdăunare în 3 ani, respectiv în data de 9 ianuarie 2011.

Prin urmare, pentru toate faptele invocate în cuprinsul acțiunii în răspundere, la data introducerii acțiunii - 24.05.2011, se implinise termenul de prescriptie a dreptului material la acțiune.

Curtea de apel, ca instanță de trimitere, este obligată să se conformeze îndrumărilor stabilite de instanța supremă pentru corecta stabilire a situației de fapt. Pentru a se asigura o corectă soluționare a excepției privind prescripția extinctivă, instanța de recurs a considerat necesară clarificarea măsurii în care recunoașterea de către pârâtul apelant prin declarațiile date în dosarul de urmărire penală produceau efect întreruptiv și a împrejurării dacă au existat acte de recunoaștere distinct, pentru fiecare pretenție formulată de reclamantă.

Curtea a dispus administrarea din oficiu a unui probatoriu, astfel încât părțile au depus la dosar înscrisurile conținând declarațiile apelantului pârât la organele de cercetare penală, precum și soluțiile pronunțate în dosarul penal.

Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, produce efect intreruptiv asupra cursului prescripției care a început să curgă.

Pentru a se produce, însă, acest efect, recunoașterea trebuie să fie neîndoielnică și neînsoțită de vreo rezervă din partea autorului.

Curtea de apel a constatat că aceste condiții nu sunt îndeplinite în cauză, nici una din declarațiile date la organul de urmărire penală de către apelantul pârât neavând caracterul unei recunoașteri, în sensul cerut de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la toate faptele ilicite imputate administratorului pârât prin cererea de chemare în judecată și care au format obiectul plângerilor penale din datele de 08.02.2008 și 21.03.2008, instanța de apel a observat că, prin declaratiile date de apelantul pârât în dosarul de cercetare penală, deși nu se neagă existența faptelor în materialitatea lor, se susține că acestea erau circumscrise mandatului încredințat de societate, urmărindu-se, deci, beneficiul patrimonial al acesteia și nu interesul personal al administratorului.

Din cuprinsul acestor declarații, nu se poate reține o recunoaștere voluntară și neîndoielnică, în deplină cunoștință de cauză în privința existenței dreptului patrimonial de despagubire și a titularului acestuia, respectiv societatea intimata. Prin urmare, nu pot produce efectul de întrerupere a cursului prescripției.

În ce privește efectul intreruptiv al plângerilor penale formulate de societatea intimată, în cadrul cărora au fost formulate și pretenții civile, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel a reținut că, într-adevăr, plângerea penală adresată organului de urmărire penală atrage întreruperea cursului prescripției extinctive, întrucât până la soluționarea plângerii sale, nu i s-ar putea imputa inacțiunea în rezolvarea cauzei și nici pasivitatea în realizarea dreptului său.

Cu toate acestea, având în vedere dispozițiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, întreruperea prescripției este doar una provizorie, efectele întreruperii fiind condiționate de o admitere printr-o soluție definitivă a sesizării organului cu atribuții judiciare. Articolul 17 din Decretul nr. 167/1958 trebuie interpretat în sensul că nu se reia prescripția decât dacă s-a admis cererea.

Ori, în speță, soluțiile plângerilor penale formulate nu au primit o soluționare favorabilă intimatei și, deci, nu au produs întreruperea prescripției.

Astfel, inițial în dosarul de urmărire penală nr. 2214/P/2008, s-a dispus neînceperea urmăririi penale, ulterior scoaterea de sub urmărire penală (prin Rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București din 15.06.2009).

Ulterior, după reluarea cercetărilor (in data de 24.08.2009), s-a dispus, din nou, în data de 15.06.2010, scoaterea de sub urmărire penală și neînceperea urmăririi penale. Aceasta solutie, contestată de societate, a fost menținută prin sentința penală nr. 1092/2010 a Judecătoriei Sectorului 2 București (dosar nr. x/2010).

Societatea și-a continuat demersurile și după introducerea acțiunii civile din 24.05.2011, solicitarea de reluare a cercetarii penale fiind respinsă în data de 08.01.2013.

Acțiunea civilă în procesul penal are un caracter accesoriu acțiunii penale si, prin urmare, poate fi exercitată numai în măsura în care acțiunea penală poate fi pusă în mișcare împotriva inculpatului.

Din cuprinsul normelor în vigoare la data plângerilor penale formulate de reclamanta intimată (08.02.2008 și 21.03.2008), rezultă că instanța civilă nu era limitată în aplicarea dispozițiilor legale, atât în ce privește dispozițiile procesuale, cât și dispozițiile de drept material.

Reclamanta intimată a invocat un drept propriu de despăgubire față de administratorul social, în temeiul contractului de mandat și al dispozițiilor legii societăților comerciale, independent de soarta procesului penal sau a laturii civile din procesul penal.

Reclamanta intimată nu era condiționată și nici împiedicată să exercite acțiunea civilă, cunoscând atât fapta, existența prejudiciului, cât și autorul faptelor ilicite, plângerile penale fiind, de altfel, ulterioare notificărilor și deciziilor de imputare pentru prejudiciile produse societății de către apelant.

De altfel, prin decizia de casare s-a stabilit, fără echivoc, că instanța de apel (care motivase că soluțiile din procesul penal nu atrag aplicarea art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958) a interpretat greșit aceste dispoziții legale.

Constatând, deci, că în mod gresit prima instanta a respins exceptia prescriptiei extinctive, aceasta fiind fondată, cu consecința stingerii dreptului material la actiune, nu mai este utilă nici cercetarea celorlalte motive de apel vizând cercetarea în fond a cauzei.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 295 și ale art. 315 alin. (3) din C. proc. civ.,instanța de apel a admis apelul pârâtului, a admis excepția prescripției extinctive și a respins acțiunea ca prescrisă și, în temeiul dispozițiilor art. 274 din C. proc. civ., a obligat pe intimata reclamanta să plătească apelantului parat suma totală de 11.178 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxele de timbru (3348 RON) și onorariul de avocat (3348 RON) achitate în dosarul de apel nr. x/2011, precum și onorariul de avocat platit în dosarul de apel nr. x/2011

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. BUCUREȘTI, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului pentru următoarele motive:

Recurenta - reclamantă susține că instanța de apel nu a respectat îndrumările date de Înalta Curte de Casație si Justiție, prin decizia de casare

,

încălcând astfel prevederile art. 315 C. proc. civ.

Recurenta redă considerentele reținute de instanța supremă, arătând că potrivit acestora, instanța de rejudecare era obligată să examineze incidența întreruperii prescripției atât prin prisma ipotezei reglementată de art. 16 alin. (1) lit. a) (prin recunoașterea dreptului), cât și cea reglementata de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 (prin depunerea plângerii penale).

Susține că, în pofida statuarilor obligatorii de mai sus, instanța de rejudecare s-a limitat la simpla parafrazare a prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, fără a se referi câtuși de puțin la considerentele prin care reclamanta a fundamentat aplicabilitatea, în ordine succesivă a unuia dintre cazurile de întrerupere a prescripției.

Instanța de rejudecare nu s-a conformat nici îndrumării date prin decizia de casare în sensul de a se identifica înscrisul (înscrisurile) din faza urmăririi penale, care ar fi cuprins recunoașterea dreptului cu privire la care s-a invocat prescripția. În plus, s-a criticat neanalizarea declarațiilor date de pârât în dosarul penal, spre a se putea stabili în ce măsura acestea pot fi considerate ca acte de recunoaștere a pretențiilor ce formează obiectul acțiunii introductive.

În contextul în care din considerentele deciziei recurate, nu reiese câtuși de puțin, ce înscrisuri au fost identificate, ce declarații au fost examinate, care este conținutul acestora, precum și ce semnificație juridică li se poate da în contextul problematicii în discuție, recurenta consideră că rejudecarea a avut loc în cu totul alte limite decât cele stabilite prin decizia de casare cu trimitere.

Simplul considerent, potrivit căruia instanța a apreciat că declarațiile pârâtului B., date în cursul urmăririi penale nu îndeplinesc condiția cerută de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în sensul de a fi "neîndoielnice și neînsoțite de vreo rezervă din partea autorului", nu înseamnă câtuși de puțin că acest aspect esențial al cauzei ar fi fost supus judecății. Aceasta, în condițiile în care nu s-a concretizat care dintre declarații au fost examinate și care a fost textul concret considerat drept recunoaștere și înlăturat de instanță ca neîndeplinind condițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Consideră că instanța de apel a adăugat textului evocat alte condiții, peste voința legiuitorului, condiționând valabilitatea recunoașterii de câteva criterii subiective: să fie neîndoielnică și să nu fie însoțită de vreo rezervă din partea autorului.

Cum însă, nu se concretizează niciuna dintre declarațiile examinate, recurenta invocă două dintre cele pe care le consideră semnificative și definitorii, și anume cele date la 20.06.2008 și la 11.11.2008 prin care pârâtul recunoaște că a ridicat din bancă, personal, suma de cea 290.000 RON, ca avans dividende, sumă pe care susține că a împărțit-o ca salarii suplimentare angajaților, fără a întocmi însă vreun act justificativ.

Arată că este vorba de o gravă eroare de interpretare și aplicare a legii de către instanța de apel, deoarece, în primul rând, recunoașterea trebuie să privească acțiunea sau inacțiunea ilicită care poate atrage răspunderea penală, administrativă sau civilă (recunoașterea in rem).

În speță, recunoașterea ridicării sumei din bancă, îndeplinește cu prisosință aceste condiții, deoarece asociații și cu atât mai puțin administratorul S.C. A. S.R.L nu aveau vocația legală de a încasa dividende. Acest drept este supus unei proceduri speciale, iar pentru ca nu erau îndeplinite condițiile de a o declanșa, pârâtul B. a falsificat ordinul de plată, înscriind că ridică suma de circa 290.000 RON cu titlu de dividende.

Asumându-si calitatea de casier, descărcarea trebuia făcută numai prin acte justificative in condițiile legii. Simpla nejustificare, în aceste condiții constituie infracțiune. Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 272

1

din Legea nr. 31/1990, încasarea de dividende din profituri fictive, constituie de asemenea, infracțiune. Totodată, nu societatea avea obligația de a dovedi că acesta și-a însușit suma ridicată din bancă, ci exclusiv lui îi incumba sarcina de a justifica legal (cu înscrisuri și semnături, conform regulilor stipulate prin Legea contabilității) că a utilizat fondurile bănești conform destinației stabilită de societate.

În consecință, recunoașterea că a ridicat suma de circa 290.000 RON din contul bancar al societății, constituie pentru recurentă justificarea legală de a recupera suma, fie pe calea acțiunii civile în cadrul procesului penal, fie pe calea unei acțiuni civile separate. Iar această recunoaștere, în condițiile de mai sus este de natură să conducă la întreruperea prescripției in condițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Recurenta -reclamantă arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, considerând că acțiunea civilă pe care societatea reclamantă a formulat-o în procesul penal, nu putea conduce la întreruperea prescripției.

Pentru a statua astfel, curtea de apel a considerat că, față de împrejurarea ca plângerea penală nu s-a finalizat printr-o soluție de trimitere în judecată, sunt aplicabile prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Consideră ca instanța a dat o interpretare absolut formală textului de lege menționat, neîncercând să descopere și să aibă în vedere spiritul legii.

Având în vedere că Noul C. civ., pornind tocmai de la neajunsurile legislației anterioare a dat alte valențe instituției prescripției și cazurilor de întrerupere a cursului acesteia, s-ar fi impus ca textul art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 să fi căpătat în speță o interpretare mai largă. Susține că scoaterea de sub urmărire penală a numitului B. nu a fost determinată de inexistența faptului însușirii sumelor bănești ce au format obiectul plângerii penale, ci pe alte considerente.

În atare situație, era oportun ca instanța să fi examinat în mod direct și nemijlocit soluțiile adoptate prin ordonanțele procurorului, iar concluzia asupra existenței sau inexistenței răspunderii civile, să fi fost elementul determinant al aplicabilității textului art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

O altă critică se referă la faptul că instanța de rejudecare nu și-a exercitat rolul activ în sensul de a examina din oficiu și apoi, de a pune în discuția părților, judecarea fondului cauzei, în condițiile prevăzute de art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Consideră ca instanța de apel trebuia să pornească de la premisa ca instituția prescripției nu trebuie să constituie o pedeapsă distructivă aplicabilă necondiționat și fără nicio cenzură.

Solicită instanței să observe că recurenta nu a dat dovadă de pasivitate, ci dimpotrivă a acționat în spiritul legislației în vigoare, adresându-se organelor de urmărire penală, care însă au tergiversat soluționarea demersului acesteia cu mult peste ceea ce se numește, un termen rezonabil, arătând caracterul vădit inechitabil al urmăririi penale.

Susține că faptele penale au fost comise de B., care și-a însușit importante sume bănești din contul bancar al societății,fapt recunoscut de acesta.

Recurenta reclamă și caracterul contradictoriu al modului în care era legiferată instituția întreruperii cursului legal al prescripției prin art. 16 din Decretul nr. 167/1958, instanțele judecătorești atenuând acestea prin aplicarea art. 19 alin. (1) din același decret.

În concluzie, recurenta consideră că instanța de rejudecare, avea îndatorirea, chiar și din oficiu, să abordeze rejudecarea prin prisma considerentelor de mai sus, spre a preveni pronunțarea unei soluții atât de inechitabile ca cea pe care o atacă.

Intimatul - pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii pronunțate de instanța de apel.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de susținerile din întâmpinare, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea următoarelor argumente:

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 2412 din 24 noiembrie 2015, a admis recursurile declarate de reclamanta S.C. A. București și de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1141 din 26 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a casat această decizie și a trimis cauza spre rejudecare, constatând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Decretul nr. 167/1958, deoarece nu a stabilit în mod clar ce cauză de întrerupere a fundamentat soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune, nu a identificat înscrisul în măsură să producă acest efect, nu a determinat data de la care a început să curgă termenul de prescripție, nu a analizat în ce măsură declarațiile date de pârât în dosarul penal sunt acte de recunoaștere a pretențiilor deduse judecății în litigiul pendinte, precum și dacă au existat acte de recunoaștere distinct, pentru fiecare pretenție formulată de reclamantă.

Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Nu este fondată critica dezvoltată de recurentă circumscrisă motivului de nelegalitate reglementat de punctului 9 al art. 304 C. proc. civ., ce vizează greșita aplicare a prevederilor 315 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, în rejudecare, instanța de apel, conformându-se îndrumărilor deciziei de casare, pe baza înscrisurilor administrate conținând declarațiile pârâtului la organele de cercetare penală și a soluțiilor pronunțate în dosarul penal, a stabilit în mod legal că nu se poate reține o recunoaștere voluntară și neîndoielniciă în deplină cunoștință de cauză a intimatului - pârât B. în privința existenței dreptului patrimonial de despăgubire al recurentei față de acesta, astfel încât nu poate fi reținut efectul de întrerupere a cursului prescripției.

Susținerea recurentei în sensul că instanța nu a indicat în concret care dintre declarații și care text nu constituie recunoaștere nu poate fi primită, în condițiile în care, în rejudecare, instanța de apel a apreciat corect că niciuna dintre declarațiile date de B. la organul de urmărire penală nu are caracterul unei recunoașteri conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la motivul de nelegalitate vizând aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează întreruperea cursului prescripției conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte reține că și acesta este nefondat.

Potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1959, recunoașterea este de natură să producă efectul întreruptiv al cursului prescripției dreptului material la acțiune dacă este în mod evident voluntară, neîndoielnică și pură și simplă, nefiind afectată de nicio condiție sau rezervă din partea autorului ei.

În speță, în mod corect instanța de apel a statuat că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de textul de lege evocat, întrucât din declarațiile date în dosarul de cercetare penală nu a existat din partea intimatului - pârât o recunoaștere fără echivoc a vreunei sume de bani pe care acesta i-o datorează recurentei, în condițiile în care acesta nu a negat existența faptelor în materialitatea lor, însă a susținut că toate acțiunile sale erau în beneficiul patrimonial al societății.

De asemenea, este corectă interpretarea instanței de apel referitoare la neincidența în cauză a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, conform cărora prescripția dreptului material la acțiune se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă a fost introdusă la o instanță judecătorească necompetentă, sub condiția (art. 16 alin. (2) să nu se fi pronunțat încetarea procesului, cererea să nu fi fost respinsă, anulată, să nu se fi perimat sau cel care a introdus-o să nu fi renunțat la ea.

Articolul 17 din Decretul nr. 167/1958 trebuie interpretat în sensul că nu se reia prescripția decât dacă s-a admis cererea.

Astfel, nici acest caz de întrerupere a termenului de prescripție nu este aplicabil, întrucât întreruperea prescripției, printr-o cerere introdusă la un organ judecătoresc sau cu atribuții jurisdicționale, trebuie să îndeplinească anumite cerințe: să fie serioasă și să fie admisă.

În cauză, în mod corect instanța de apel a constatat că cea de-a doua condiție nu este îndeplinită, căci, plângerile penale formulate de recurentă, în cadrul cărora au fost formulate și pretenții civile nu au primit o soluționare favorabilă recurentei - reclamante, fiind dispusă scoaterea de sub urmărire penală și neînceperea urmăririi penale.

Recurenta - reclamantă a invocat un drept propriu de despăgubire față de administratorul social, în temeiul contractului de mandat și al dispozițiilor legii societăților comerciale, independent de soarta procesului penal sau a laturii civile din procesul penal.

Totodată, recurenta reclamantă nu era condiționată și nici împiedicată să exercite acțiunea civilă, cunoscând atât fapta, existența prejudiciului, cât și autorul faptelor ilicite, plângerile penale fiind, de altfel, ulterioare notificărilor și deciziilor de imputare pentru prejudiciile produse societății de intimatul-pârât.

Instanța de apel a reținut în mod corect că prin decizia nr. 920/19.12.2007 a administratorului A. S.R.L. s-a imputat pârâtului B. suma de 308.239,85 RON, compusă din contravaloarea sumelor sustrase din conturile societății în perioada decembrie 2006 - septembrie 2007, cât a deținut funcția de administrator, respectiv de 294.539,85 RON, precum și suma de 13.700 RON reprezentând lucrări executate de societate la societatea G. S.R.L., pentru care pârâtul semnase angajamentul de plată din data de 23.10.2007.

Prin urmare, pentru aceste fapte ilicite, dreptul la acțiunea pentru repararea pagubei a început să curgă de la data de 19.12.2007 (data deciziei de imputare, din care rezultă în mod neîndoielnic cunoașterea pagubei și a persoanei culpabile), termenul de prescripție împlinindu-se în data de 19.12.2010.

De asemenea, curtea de apel a apreciat cu justețe că, din cuprinsul notificării nr. x/11.03.2008, rezultă că societatea avea cunoștință de paguba suferită prin însușirea sumei de bani pentru lucrările efectuate de societate la apartamentele din str. x, și str. x, imputate fostului administrator pârât. În raport de data notificării (11.03.2008), termenul de prescripție pentru despăgubirile solicitate pentru săvârșirea acestor fapte ilicite s-a împlinit în data de 11.03.2011.

În mod corect a reținut instanța de apel și faptul că, în data de 9 ianuarie 2008, societatea recurentă l-a notificat pe pârât să achite suma de 15.000 RON, sumă datorată în urma semnării contractului nr. x/05.04.2007 cu societatea C. S.R.L., pentru lucrările finalizate în aprilie 2007. Și în ce privește aceste fapte ilicite deduse judecății, s-a împlinit termenul de prescripție a dreptului de dezdăunare în 3 ani, respectiv în data de 9 ianuarie 2011.

Prin urmare, instanța de apel a constatat cu justețe că sesizarea instanței civile, la data de 24 mai 2011, s-a făcut cu depășirea termenului de prescripție extinctivă prevăzut de art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958, înlăturând incidența art. 16 lit. a) și b) din același act normativ.

Nici lipsa de rol activ al instanței de apel în sensul de a examina din oficiu și de a pune în discuția părților judecarea fondului cauzei, în condițiile prevăzute de art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu este o critică ce poate fi primită (deși, formal, aceasta se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Potrivit art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanța judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii, ori să încuviințeze executarea silită.

Rezultă că repunerea în termen este un beneficiu acordat de lege titularului dreptului la acțiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acțiunea în justiție înăuntrul termenului de prescripție și, în același timp, este o piedică în calea producerii efectelor prescripției extinctive, întrucât instanța de judecată este îndreptățită să soluționeze, în fond, cererea de chemare în judecată, deși a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripție.

Înalta Curte apreciază a fi nefondat și acest motiv, întrucât în cauză reclamanta nu a formulat cerere de repunere în termen, iar instanța de apel a analizat corect dacă împrejurările concrete invocate de recurenta - reclamantă în justificarea promovării acțiunii cu depășirea termenului de prescripție îi sunt sau nu imputabile, rolul activ al instanței fiind limitat de principiul disponibilității părților în procesul civil, iar pe de altă parte, instanța nu poate suplini lipsa de diligență a părții pentru introducerea peste termenul legal a cererii de chemare în judecată ori pentru dovedirea pretențiilor ori apărărilor sale, obligație înscrisă în prevederile art. 129 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 1561A din 7 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Văzând dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum și solicitarea apărătorului intimatului - pârât B., dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, va fi obligată recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. BUCUREȘTI la plata sumei de 3000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul - pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 1561A din 7 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. BUCUREȘTI la plata sumei de 3000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul - pârât B..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2017.