ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2124/2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3330/2021 din 29 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, reclamantul fiind obligat la plata către pârâtă a sumei de 2.975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1051 A din data de 28 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat în cauză, sentința apelată fiind schimbată în tot, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, iar pârâta a fost obligată să plătească reclamantului remunerația brută aferentă perioadei 1 iunie 2021 - 24 iunie 2023, în sumă de 369.047,62 RON, și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data scadenței și până la data plății efective, precum și suma de 11.138,51 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 2699 din 14 decembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâtă, a casat decizia civilă pronunțată în apel și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Recurentul-reclamant a prezentat situația de fapt și soluțiile pronunțate în cauză, susținând că decizia pronunțată de instanța de apel în rejudecare, după casare, este netemeinică și nelegală.

Motivele de recurs invocate de recurent vizează atât situații contradictorii sau motive străine de natura cauzei, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât și faptul că soluția pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material substanțial privind voința concordantă a părților, respectiv a dispozițiilor art. 1.266 și următoarele C. civ.), subsumate motivului de casare prevăzut de pct. 8 al aceluiași articol.

Recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel nu a ținut cont de prevederile Contractului de administrație, atunci când a analizat voința concordantă a părților cu privire la remunerația brută lunară, elementul contractual ce stă la baza calculului despăgubirilor pe care i le datorează intimata, potrivit art. 6 alin. (6) Capitolul III și art. 12 lit. e) din contractul de administrație, făcând o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1.266, art. 1.267 și art. 1.268 C. civ.

Acesta a arătat că voința concordantă a părților nu poate fi analizată decât prin prisma Contractului de administrație, prin raportare la voința existentă la momentul încheierii contractului, care, conform prevederilor art. 5 alin. (1) și art. 6 alin. (1), se raportează la data de 24 iunie 2019.

Astfel, referitor la contractul de administrație, potrivit art. 3 alin. (2), capitolul II, obiectul contractului are în vedere stabilirea cadrului contractual privind calitatea și activitatea administratorului, iar potrivit art. 2 alin. (1), capitolul II, recurentul-reclamant, în calitatea sa de administrator, se obligă să asigure administrarea societății pârâte, urmând ca, în baza contractului de administrație, să dețină calitatea de administrator.

Drept urmare, reiese faptul că părțile au încheiat contractul de administrație în virtutea calității de administrator a recurentului-reclamant.

Calitatea de președinte al consiliului de administrație nu face obiectul contractului de administrație ci, așa cum părțile au agreat, creează premisa acestei calități în raport cu consiliul de administrație al societății pârâte, respectiv, așa cum se menționează la art. 2 alin. (2), Capitolul II din contractul de administrație, "administratorul, în cadrul Consiliului de administrație, va avea calitatea de președinte al Consiliului de administrație și de director general."

Totodată, articolul 4, Capitolul II din Contractul de administrație menționează faptul că atribuțiile și îndatoririle președintelui Consiliului de administrație-director general nu fac obiectul Contractului de administrație, ci ele sunt menționate în mod distinct în cadrul Anexei nr. 1 la Contractul de administrație.

Concluzionând, în virtutea calității de administrator și doar în cadrul Consiliului de administrație, recurentului-reclamant îi era conferită și calitatea de "președinte al Consiliului de administrație", sens în care revocarea calității de "președinte al Consiliului de administrație" nu reprezenta și, implicit, revocarea calității de "administrator".

Recurentul-reclamant susține că este greșită reținerea instanței de apel cu privire la faptul că, de vreme ce nu mai deținea calitatea de președinte al consiliului de administrație, reclamantul nu mai era îndreptățit la plata unor daune-interese calculate prin raportare la indemnizația de președinte al consiliului de administrație, ci prin cea aferentă administratorului.

Un alt aspect la care a făcut referire recurentul-reclamant este legat de mențiunea "președintelui Consiliului de administrație - director general" din cadrul art. 12 litera (a) Capitolul V, în condițiile în care obiectul Contractului de administrație îl constituie calitatea de "administrator" al reclamantului.

S-a susținut evidența faptului că remunerația brută, lunară, stabilită în cuantum de 15.500 RON se datorează pentru calitatea de administrator, obiect al Contractului de administrare, iar referirea la "președintele Consiliului de administrație - director general" este una greșită, o eroare materială de redactare a Contractului de administrație, nicidecum una exactă. Acest lucru reiese și din faptul că prin Capitolul V din Contractul de administrație, denumit "Drepturile și obligațiile părților", părțile au prevăzut expres drepturile și obligațiile recurentului, fiind folosit termenul de "administrator".

În privința drepturilor conferite recurentului de Contractul de administrație părțile au avut în vedere tot calitatea de "administrator", art. 12 menționând expres că "administratorul are în principal următoarele drepturi în baza termenilor prezentului contract..." Printre aceste drepturi, la lit. (a) si (e) s-au convenit următoarele: pentru exercitarea activității de administrare - coordonare societatea se obligă să plătească președintelui Consiliului de administrație - director general o remunerație brută lunară fixă în suma de 15.500 RON și o premiere anuală de maxim 4 remunerații pentru îndeplinirea criteriilor de performanță stabilite anual prin hotărâre AGA; în cazul revocării mandatului membrului Consiliului de administrație, înainte de expirarea duratei acestui contract, societatea va achita administratorului daune interese în sumă egală cu valoarea remunerației fixe brute, pe care era îndreptățit să o încaseze până la sfârșitul mandatului.

Cu toate acestea, chiar și în aceste condiții, referirea la "președintele Consiliului de administrație-director general" nu afectează dreptul reclamantului la plata daunelor-interese stabilite prin Contractul de administrație.

Astfel, revenind la voința concordanta a părților, prevederile legale aplicate greșit de către instanța de apel, prin raportare la dispozițiile indicate ale Contractului de administrare sunt art. 1.266, art. 1.267 și art. 1.268 C. civ.

Aplicând aceste reguli contractului de administrație încheiat de părți, recurentul a considerat că se impun a fi reținute, ca elemente esențiale pentru interpretarea clauzei prevăzute de art. 12 lit. a), obiectul contractului constând în organizarea și administrarea activității societății, specifică funcției de administrator, respectiv obligațiile asumate prin Contractul de administrație de către reclamant, avându-se în vedere, în principal, calitatea de administrator, nu pe aceea de Președinte al Consiliului de administrație. Deși, potrivit art. 12 lit. (e) se menționează că intimata-pârâtă se obligă să plătească remunerația brută lunară fixă în suma de 15.500 RON Președintelui Consiliului de administrație - Director general, această dispoziție trebuie interpretată în sensul situației premisă descrisă în art. 12, respectiv ca acesta este un drept al administratorului.

De altfel, s-a arătat că nu există nicio clauză în contractul de administrație care să permită o individualizare a remunerației cuvenite în calitate de administrator și a celei cuvenite în calitate de președinte al Consiliului de administrație.

Pe de altă parte, autorul căii de atac a susținut că remunerația stabilită prin Contractul de mandat încheiat între părți a avut în vedere exclusiv atribuția de Director general, pe care i-a încredințat-o intimata, în temeiul acestui contract fiind împuternicit să conducă, să organizeze și să gestioneze activitatea societății ICPE S.A., în schimbul unei remunerații lunare brute, sub forma unei indemnizații fixe, în cuantumul stabilit, conform prevederilor legale. Prin urmare, prin Contractul de mandat dintre părți a luat naștere un raport juridic distinct de cel reglementat prin Contractul de administrație, neputând fi împrumutată acestuia din urmă prevederea din Contractul de mandat referitoare la cuantumul remunerației lunare brute.

În privința voinței concordante a părților referitoare la cuantumul despăgubirilor, contrar modului greșit de interpretare și aplicare a clauzelor contractuale de către instanța de apel, s-a arătat că, raportat la dispozițiilor art. 6 alin. (6) Capitolul III se completează cu art. 12 lit. e) Capitolul V din contractul de administrație.

Așadar, daunele-interese sunt raportate și vor fi calculate la remunerația fixă brută stabilită potrivit art. 12 lit. a) din Contractul de administrație, respectiv la suma de 15.500 RON, și nu la o valoare de 3.100 RON lunar, cum în mod greșit a apreciat instanța de apel.

De vreme ce Contractul de administrație reprezintă legea părților, iar potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, intimata-pârâtă nu poate deroga de la acesta și să schimbe sensul prevederilor pe care și le-a asumat, printr-un contract încheiat în conformitate cu Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor ICPE din data de 28 mai 2019, nici instanța de apel nu poate da o altă interpretare sau schimba sensul voinței concordante a părților.

Titularul recursului a mai susținut că, prin decizia recurată, instanța de apel a confirmat soluția instanței de fond și susținerile intimatei, deși dispozițiile art. 501 C. proc. civ. sunt obligatorii și exprese, interpretând în mod greșit situația dedusă judecății.

S-a mai arătat că, ulterior Hotărârii nr. 5 din 17 septembrie 2020, acesta nu a mai avut calitatea de președinte al Consiliului de Administrație, însă a deținut, în continuare, calitatea de administrator și a fost remunerat de către intimată, în baza Contractului de administrație încheiat în conformitate cu Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor ICPE S.A. din 28 mai 2019, până când, la 30 mai 2021, în baza Hotărârii nr. 1 a Adunării Generale Ordinare a Acționarilor, a fost revocat.

Or, în atare condiții, nu se poate reține că la 17 septembrie 2020, Contractul de administrație încheiat în conformitate cu Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor ICPE din 28 mai 2019 a încetat odată cu încetarea calității de președinte al Consiliului de Administrație, aceasta fiind o reținere eronată, în condițiile în care, în perioada 17 septembrie 2020 - 30 mai 2021, intimata l-a remunerat, iar recurentul și-a îndeplinit atribuțiile de administrator în baza respectivului Contract de administrație încheiat, astfel, în virtutea calității de administrator.

În concluzie, acesta a solicitat să se constate că, în rejudecare, instanța de apel, în mod greșit a soluționat apelul, cu nesocotirea prevederilor Contractului de administrație, atunci când a analizat voința concordantă cu privire la remunerația brută lunară.

Un al doilea aspect invocat de recurent cu privire la nelegalitatea deciziei recurate în aplicarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. are în vedere modul în care instanța de apel a interpretat îndrumarea dată de instanța de casare, respectiv dacă dreptul de despăgubire al recurentului-reclamant pentru revocarea înainte de expirarea duratei contractului a fost convenit de către părți indiferent de motivele revocării, avându-se în vedere dispozițiile art. 6 alin. (6) din Contractul de administrație.

În acest sens, s-a arătat că, în analizarea și interpretarea voinței concordante de la momentul semnării Contractului de administrare, revocarea administratorului este o revocare ad nutum, calitatea de administrator având caracter intuitu personae, ceea ce presupune că revocarea poate interveni oricând și independent de vreo culpă contractuală a administratorului, potrivit art. 2.031 C. civ.

În forma sa actuală, Legea nr. 31/1990 prevede la art. 137

1

alin. (4) că administratorii pot fi revocați oricând de către adunarea generală ordinară a acționarilor și că, potrivit art. 132 alin. (4), administratorii nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcție.

Facultatea de revocare unilaterală, ad nutum, există atât pentru mandatul cu titlu gratuit, cât și pentru cel cu titlu oneros, iar legea nu face nicio distincție în această privință. Mai mult, revocarea unilaterală a administratorilor este posibilă oricând și chiar dacă nu există niciun fel de culpă a persoanelor revocate.

A mai precizat recurentul că, în baza principiului liberului acces la justiție, administratorul revocat se poate adresa instanței judecătorești, însă, având în vedere caracterul ad nutum al revocării, instanța nu poate să îl reintegreze în funcție, chiar dacă ar constata că revocarea este fără justă cauză, deoarece aceasta nu poate evalua existența sau inexistența încrederii asociaților/acționarilor în administratori și nici oportunitatea revocării acestora.

S-a mai arătat că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze cu prioritate dacă administratorul poate fi revocat oricând și oricum și dacă, potrivit voinței concordante a părților, aceasta fost și înțelegerea acestora la momentul semnării contractului, dispozițiile art. 6 alin. (6) din Contractul de administrație fiind cât se poate de clare în acest sens.

Or, s-a susținut că instanța de apel a interpretat și procedat contrar prevederilor legale si voinței concordante a părților printr-o analiză evident greșită asupra noțiunii de justă cauză pe care a atribuit-o activității recurentului și nu răspunderii societății intimate.

Prin această modalitate greșită de interpretare și judecare a cauzei, s-a ajuns la o soluție nelegală în raport de voința concordantă a părților, părțile având în vedere la momentul semnării Contractului de administrare faptul că administratorul poate fi revocat oricum și pentru orice motiv și, cu toate acestea, indiferent de motiv, societatea avea obligația de a achita acestuia despăgubirea stabilită potrivit art. 12 lit. a) din Contractul de administrare, obligație ce a fost stabilită în considerarea aportului social, prin reprezentarea în condiții de profesionalism, pe o durată de peste 15 ani și pe creșterea profitabilității.

Recurentul a criticat decizia recurată și pe motiv că instanța de apel în mod greșit a stabilit faptul că acesta a fost revocat din calitatea de administrator ca urmare a neîndeplinirii grave a atribuțiilor membrilor consiliului de administrație, deși susținerile inițiale ale intimatei au fost că recurentul nu și-ar fi exercitat mandatul cu profesionalism și profitabilitate pentru societatea ICPE S.A.

În acest sens, recurentul a subliniat faptul că a apărat interesele societății intimate și ale acționarilor acesteia, în condițiile în care, la aproximativ 2 luni de la momentul revocării mandatului său, intimata-pârâtă deținea în conturi importante sume de bani, precum și linii de credit aprobate, la dosarul cauzei nefiind depuse probe care să dovedească faptul că, în perioada exercitării mandatului de administrator, intimata-pârâtă ar fi înregistrat pierderi.

Cu privire la refuzul de a participa la ședințele Consiliului de administrație convocate de noul Președinte al Consiliului de administrație, s-a arătat că, în perioada în care a fost administrator și Președintele Consiliului de administrație al intimatei-pârâte, toate ședințele Consiliului de administrație al ICPE S.A. au avut loc în incinta ICPE S.A., pe când celălalt Consiliu de administrație, care pretinde că nu ar fi participat la ședințele sale, își desfășura activitatea în incinta unor hoteluri, fără a avea acces la ședințele acestuia, deși susține că s-a prezentat la locul convocărilor.

Astfel, la nivel de societate, a fost generată o situație de confuzie, în condițiile în care hotărârea în baza căreia fusese schimbat Consiliul de administrație a fost atacată și, ulterior, anulată, fiind anulată inclusiv calitatea de acționar majoritar al B., cea care luase hotărârea respectivă, deși ulterior, în apel, aceasta a fost recunoscută.

În concluzie, recurentul-reclamant a susținut că nu se poate reține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2.032 alin. (1) C. civ. și art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 pentru acordarea daunelor-interese stabilite prin clauzele cuprinse la art. 6 alin. (6) și la art. 12 lit. e) din Contractul de administrație, întrucât revocarea sa prin Hotărârea nr. 1 din data de 30.05.2021 a fost justificată de neexecutarea gravă și intenționată a obligațiilor contractuale, precum și de nerespectarea Hotărârilor adunării generale ordinare a acționarilor din data de 17.09.2020, în condițiile în care înțelegerea părților a fost aceea ca, în cazul în care administratorul este revocat din calitatea de administrator înainte de data finalizării contractului, acesta urmează a fi despăgubit cu o valoare echivalentă cu remunerația cuvenită până la data încheierii contractului; justa cauză vizează răspunderea societății, iar nu a motivului revocării administratorului; la momentul revocării mandatului de administrator al recurentului, prin prisma obiectului contractului și anume, de a asigura administrarea Societății, Societatea avea o situație financiară foarte bună, iar din punct de vedere economic derula contracte ce îi aduceau venituri considerabile.

Intimata-pârâtă ICPE S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentului la plata tuturor cheltuielilor de judecată generate de prezentul demers procesual.

Prin încheierea de ședință din 17 septembrie 2024, Înalta Curte a respinss excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă ICPE S.A., prin întâmpinare, pentru motivele reținute în actul procedural de la acea dată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că configurația aparte a recursului, care nu poate atrage o rejudecare a procesului în întregul său, astfel că instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a elementelor factuale ale cauzei și o interpretare a clauzelor contractului.

Din acest punct de vedere, interpretarea clauzelor contractuale, a conținutului convenției, a voinței și conduitei părților reprezintă o chestiune legată de stabilirea situației de fapt, astfel cum rezultă din probatoriul administrat, a cărei evaluare intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive, ceea ce exclude posibilitatea instanței de recurs de a o reaprecia.

Prin cererea de chemare în judecată recurentul-reclamant a solicitat obligarea intimatei-pârâte la despăgubiri, în temeiul art. 6 alin. (6) raportat la art. 12 lit. a) și e) din contractul de administrare încheiat între părți, ca urmare a revocării sale din funcția de administrator.

Primul ciclu procesual s-a încheiat prin decizia nr. 2699 din 14 decembrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care s-a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că instanța de apel va stabili situația de fapt din perspectiva afirmată de intimata-pârâtă, cu privire la remunerația cuvenită administratorului care nu este, în același timp, și președinte al Consiliului de administrație, urmând să analizeze voința concordantă a părților sub acest aspect, chiar cu suplimentarea probatoriului. Totodată, a statuat că este necesar ca instanța, în rejudecare, să stabilească, în primul rând, situația de fapt din perspectiva afirmată de recurentul-reclamant, cu privire la revocarea sa din funcția de administrator pentru motive nejustificate, inclusiv prin administrarea de probe suplimentare, în măsura în care va aprecia necesitatea acestora.

În ceea ce privește motivele de recurs, Înalta Curte reține că, prin criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a susținut, în esență, că instanța de apel, rejudecând, nu a ținut cont de prevederile contractului de administrație atunci când a analizat voința concordantă a părților cu privire la remunerația brută lunară, interpretând greșit prevederile contractuale prin considerente contradictorii unei asemenea voințe.

În egală măsură, recurentul-reclamant a imputat instanței de apel faptul că a aplicat greșit normele de drept substanțial privind voința concordantă a părților cu privire la dreptul său la despăgubire pentru revocarea din funcție înainte de expirarea duratei contractului de administrație, acest drept fiind stabilit indiferent de motivele revocării sale.

Nu este incident motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât susținerile subsumate acestei ipoteze, prin încadrarea juridică făcută de către recurentul-reclamant, au ca finalitate demonstrarea nelegalității soluției instanței de apel tot în ceea ce privește încălcarea normelor de drept material substanțial privind voința concordantă a părților, astfel încât se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia, cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv.

Argumentele instanței de apel în acest sens nu se circumscriu unei motivări contradictorii, deoarece nu contrazic soluția din dispozitivul deciziei, care este de respingere a căii de atac exercitate de reclamant.

De asemenea, se constată că nu sunt arătate care sunt motivele străine de natura cauzei, invocarea acestora fiind formală.

Astfel, deși recurentul-reclamant critică decizia curții de apel din perspectiva ipotezei existenței unor considerente contradictorii și străine de natura cauzei, criticile acestuia privesc, în realitate, maniera în care instanța de apel, în rejudecare, a acordat relevanță conținutului clauzelor contractuale, însă, acestea nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei atacate.

Prin urmare, motivele de recurs astfel formulate urmează a fi analizate exclusiv din perspectiva cazurilor de casare prevăzute la pct. 5 și 8 C. proc. civ., din moment ce recurenta susține, pe de o parte, încălcarea dezlegărilor instanței de recurs, respectiv a prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 1.266, art. 1.267 și ale art. 1.268 C. civ. în ceea ce privește voința concordantă a părților cu privire la remunerația brută lunară cuvenită administratorului, care nu este, în același timp, și președintele Consiliului de administrație, precum și cu privire la dreptul său la despăgubire pentru revocarea din funcție înainte de expirarea duratei contractului de administrație.

Respectând coordonatele casării, în conformitate cu prevederile art. 501 C. proc. civ., instanța de apel a stabilit situația de fapt pe baza înscrisurilor administrate în cauză și a reținut legalitatea și temeinicia soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, constatând în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile contractuale a societății pârâte prin plata unor daune-interese pentru revocarea reclamantului din funcția de administrator prin Hotărârea nr. 1 a AGOA din 30 mai 2021.

De aceea, criticile reclamantului legate de nerespectarea deciziei de casare sunt nefondate, în condițiile în care, în rejudecare, instanța de apel a dispus administrarea de înscrisuri noi și a interpretat voința concordantă a părților în sensul celor dispuse prin decizia de casare, fiind astfel respectate recomandările obligatorii ale instanței de recurs.

Este nefondată critica prin care recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.266, art. 1.267 și ale art. 1.268 C. civ., deoarece a nesocotit voința concordantă a părților la momentul încheierii contractului de administrație cu privire la remunerația brută lunară.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel în mod legal a constatat că din prevederile contractuale rezultă că remunerația brută lunară fixă de 15.500 RON, prevăzută la art. 12 lit. a) din Contractul de administrație, se cuvenea administratorului care era și președinte al consiliului de administrație – director general, având în vedere că adunarea generală a acționarilor ICPE S.A. din 28 mai 2019, la care a participat și recurentul-reclamant, în calitatea de acționar, a aprobat remunerația de 15.500 RON pentru președinte director general și remunerația de 20% din remunerația brută lunară a directorului general, pentru administratori.

Totodată, în mod corect s-a reținut faptul că între părți a fost încheiat și Contractul de mandat nr. x din data de 28 mai 2019, în care nu era prevăzută o remunerație pentru directorul general distinctă de cea stabilită prin contractul de administrație pentru președintele consiliului de administrație-director general, care se completează cu contractul de administrație, scopul părților fiind acela de a stabili remunerația pentru exercitarea acestei funcții, iar nu doar pentru administrator.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului-reclamant, valoarea lunară a daunelor-interese, prevăzute la art. 6 alin. (6) și art. 12 lit. e) din contractul de administrație, pentru administratorul care nu mai este președinte al consiliului de administrație nu poate fi egală cu valoarea lunară a remunerației lunare fixe de 15.500 RON prevăzută de art. 12 alin. a), întrucât aceasta a fost stabilită numai pentru administratorul care este președinte al consiliului de administrare – director general, hotărârea recurată fiind legală sub acest aspect.

Or, conform situației de fapt care nu mai poate fi reevaluată în recurs, la momentul revocării sale din funcția de administrator prin Hotărârea nr. 1 din data de 30 mai 2021 a adunării generale ordinare a acționarilor societății ICPE S.A., recurentul-reclamant nu mai îndeplinea funcția de președinte al consiliului de administrație – director general, fiind înlocuit prin Hotărârea nr. 5 din data de 17 septembrie 2020 a adunării generale ordinare a acționarilor societății ICPE S.A., ceea ce înseamnă că valoarea lunară a daunelor-interese prevăzute de art. 6 alin. (6) și art. 12 lit. e) din contractul de administrație este limitată la remunerația lunară brută pe care era îndreptățit să o încaseze până la sfârșitul mandatului de administrator, respectiv de 3.100 RON lunar.

Înalta Curte reține că, deși conduita părților la momentul încheierii contractului reprezintă un criteriu legal prin valorificarea căruia instanța poate determina sensul corespunzător voinței reale a părților, nu poate fi validat punctul de vedere al recurentului-reclamant care solicită, în realitate, ca instanța de recurs să valorifice un element de fapt și să conchidă diferit instanțelor devolutive cu privire la voința reală a părților la momentul încheierii convenției.

Se constată, așadar, că instanța de apel a realizat un raționament complet cu privire la regulile de interpretare a contractului și, în acest demers, a dat prioritate voinței concordante a părților, ca prim criteriu aplicabil interpretării contractului, arătând că părțile au intenționat ca prin clauza cuprinsă la art. 12 lit. a) din Contractul de administrație să se menționeze expres că această remunerație a fost stabilită pentru exercitarea activității de administrare-coordonare desfășurată de președintele consiliului de administrație-director general, astfel cum rezultă din hotărârea adunării generale a acționarilor, în baza căreia a fost încheiat contractul de administrație, prin care s-a aprobat remunerarea diferită a președintelui consiliului de administrație față de ceilalți administratori.

Sub aspectul criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1.266, art. 1.267 și ale art. 1.268 C. civ. privind voința concordantă a părților cu privire la dreptul său la daune-interese pentru revocarea din funcție înainte de expirarea duratei contractului de administrație.

Potrivit art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, administratorii pot fi revocați oricând de către adunarea ordinară a acționarilor, iar în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, administratorul este îndreptățit la plata unor daune-interese. De asemenea, conform prevederilor art. 6 alin. (6) din contractul de administrație, în cazul în care administratorul este revocat din calitatea de administrator înainte de data finalizării contractului, acesta urmează a fi despăgubit cu o valoare echivalentă cu remunerația cuvenită până la data încheierii prezentului contract. Totodată, art. 12 din contract prevede că: a) pentru exercitarea activității de administrare-coordonare, societatea se obligă să plătească președintelui Consiliului de administrație – director general o remunerație brută lunară fixă în sumă de 15.500 RON și o premiere anuală de maxim 4 remunerații brute lunare pentru îndeplinirea criteriilor de performanță stabilite anual prin hotărâre AGA; e) în cazul revocării mandatului membrului consiliului de administrație, înainte de expirarea duratei acestui contract, societatea va achita administratorului daune-interese în sumă egală cu valoarea remunerației fixe brute, pe care era îndreptățit să o încaseze până la sfârșitul mandatului.

În materia contractului de mandat, regula de drept comun stipulată la art. 2.031 C. civ. stabilește revocabilitatea ad nutum a mandatarului, în sensul în care mandantul nu este ținut să își justifice decizia, iar la art. 2.032 alin. (1) teza a II-a sunt prevăzute efectele revocării nejustificate ori intempestive, situație în care mandantul este obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar.

Acesta regulă privind revocabilitatea ad nutum se regăsește și în dispozițiile art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, care completează prevederile contractului de mandat încheiat între părți.

Așadar, revocarea mandatului atrage încetarea contractului, însă dacă se dovedește că aceasta nu a fost întemeiată pe o justă cauză, mandantul poate fi obligat la daune-interese față de cealaltă parte contractantă, în măsura în care, în condițiile dreptului comun, se face dovada că mandatarul a suferit un prejudiciu constând în pierderea efectiv suferită (damnum emergens) și beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Fiind permisă de lege, revocarea mandatului presupune că autorul acesteia nu este ținut să își justifice decizia, însă, în măsura în care aceasta este abuzivă, adică efectuată în scopul de a vătăma sau păgubi pe mandatar ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe, poate fi angajată răspunderea mandantului prin obligarea la plata de daune-interese către mandatar.

Aplicarea greșită a textelor de lege reclamată de către recurent se referă la faptul că justa cauză vizează răspunderea societății, iar nu motivul revocării administratorului.

În cuprinsul Legii nr. 31/1990, cu care se completează clauzele contractului de mandat, nu este definită noțiunea de justă cauză. Justa cauză care fundamentează răspunderea societății pârâte și acțiunea în despăgubire promovată de reclamant în calitate de mandatar implică în mod necesar cercetarea de către instanța de apel a condițiilor în care s-a dispus revocarea mandatului.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, pe baza probelor administrate și a situației de fapt stabilite, fiind cercetate condițiile în care s-a dispus revocarea mandatului acestuia, de natură să atragă răspunderea societății, în mod corect instanța de apel a statuat că revocarea sa din calitatea de administrator a avut loc cu justă cauză, ca urmare a neîndeplinirii grave a atribuțiilor asumate prin contractul de administrație.

Justa cauză a încetării mandatului, înțeleasă ca reprezentând motivele imputabile administratorului care au condus la retragerea votului de încredere anterior acordat, a fost analizată și stabilită de către instanțele de fond, în raport cu probele administrate.

Totodată, susținerile reiterate în recurs referitoare la faptul că societatea pârâtă îi datorează despăgubiri, indiferent de motivul revocării, sunt contrare caracterului obligatoriu al dezlegării problemelor de drept prin decizia de casare, instanța de recurs stabilind că dreptul la despăgubire pentru revocarea administratorului înainte de expirarea duratei contractului de administrare nu este necondiționat, ci este condiționat de caracterul nejustificat al revocării, conform dispozițiilor art. 2.032 alin. (1) C. civ. și de art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, de la care părțile nu au derogat prin contract.

În cuprinsul hotărârii atacate, instanța de apel a procedat în mod legal la analizarea motivelor care pot fi circumstanțiate unei juste cauze în revocarea mandatului, acestea presupunând constatarea unor deficiențe în activitatea administratorului, respectiv a unor cauze obiective care să determine adoptarea de către adunarea generală a acționarilor a unei măsuri de revocare.

Fără îndoială, revocarea administratorului presupune culpa acestuia în îndeplinirea mandatului acordat, aspect analizat și dezvoltat de instanța de apel în cuprinsul hotărârii atacate.

În consecință, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile art. 1.266, art. 1.267 și ale art. 1.268 C. civ., prin raportare la regulile de procedură prevăzute la art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., nefiind astfel incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1734 A din 20 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte ICPE S.A. privind obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 alin. (1) din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Raportat la aceste norme, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial, conform înscrisurilor aflate la dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală a recurentului-reclamant în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatei-pârâte, în sensul obligării recurentului-reclamant A. la plata sumei de 11.837,41 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1734 A din 20 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant A. să plătească intimatei-pârâte ICPE S.A. suma de 11.837,41 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2024.