ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3237/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3237/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 7278 din 25 mai

2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, hotărând în al doilea ciclu

procesual în fond după desființare, a respins cererea prin care reclamantul

P.R. a solicitat obligarea pârâtei SC R. SA, la plata sumei de 401.940 lei,

actualizată cu indicele de inflație, cu titlu de despăgubire, a sumei de 16.922

lei, cu titlu de diferență neachitată din cota-parte de profit distribuită

managerilor societății pentru exercițiul financiar aferent anului 2007, dar și

a sumei de 133.303 lei, reprezentând cota-parte de profit, aferent perioadei 1

ianuarie 2008 - 1 iunie 2011.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că prin hotărârea Consiliului de

Administrație al SC R. SA din data de 24 mai 2007 s-a decis delegarea

atribuțiilor de conducere unui număr de opt directori, printre care s-a numărat

și reclamantul.

Astfel, a notat că

între reclamant, în calitate de director și pârâtă, în calitate de mandant, s-a

încheiat la data de 1 iunie 2007 un contract de management în care au fost

consemnate obiectivele și criteriile de performanță; contractul a fost

modificat ulterior prin două acte adiționale, durata mandatului acordat

reclamantului fiind de 4 ani, urmând, așadar, să expire la data de 1 iunie

2011.

În continuare,

instanța de fond a evocat clauzele cuprinse în art. 4 alin. (1), (2) și (13)

din contract, care prevăd că directorul are dreptul de a primi o remunerație

lunară brută (aceasta fiind de 12.760 lei, potrivit modificărilor aduse prin

cel de-al doilea act adițional), dreptul de a participa la profitul net al

societății, în cadrul unei cote de 2%, în funcție de aportul său la rezultatele

financiare înregistrate, dar și dreptul de a obține daune-interese, constând în

remunerația lunară brută aferentă perioadei de mandat rămasă neacoperită și

cota-parte din profitul anual la care ar fi avut dreptul în cazul menținerii

mandatului, în cazul revocării fără culpă.

Totodată, prima

instanță a mai notat că în conformitate cu art. 17 alin. (1) lit. b) din

contract, părțile au stabilit că actul putea să își înceteze efectele, prin

revocarea directorului în una sau mai multe din următoarele situații:

neîndeplinirea uneia sau mai multor obligații prevăzute în contract,

nerespectarea hotărârilor adunării generale a acționarilor și ale consiliului

de administrație, nerespectarea legislației în vigoare aplicabilă societăților

comerciale.

În prezentarea

situației de fapt, Tribunalul a mai constatat că prin Hotărârea Adunării

Generale Ordinare a Acționarilor pârâtei din data de 7 aprilie au fost aprobate

organigrama, politica de resurse umane și structura organizatorică a

societății, aferente anului 2008 și primului trimestru al anului 2009, iar prin

hotărârea Adunării Generale Ordinare din data de 17 octombrie 2008 au fost

revocați administratorii numiți anterior și au fost numiți noi administratori.

De asemenea, în ședința Consiliului de Administrație din data de 29 octombrie

2008 a fost aprobat Regulamentul privind organizarea și funcționarea

Consiliului de Administrație, iar în ședința aceluiași Consiliu din data de 7 octombrie

2008 a fost aprobată organigrama societății.

A reținut și că prin

Decizia nr. 92 din 18 octombrie 2008 a directorului general al pârâtei, emisă

în temeiul Hotărârii Adunării Generale din data de 7 aprilie 2008, în vederea

punerii în aplicare a Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului

de Administrație care deleagă atribuțiile de conducere a societății numai către

directorul general, s-a hotărât încetarea contractului de management încheiat

cu reclamantul, începând cu data de 15 octombrie 2008 și reluarea contractului

individual de muncă al acestuia. Iar prin Decizia nr. 104 din 16 octombrie 2008

a directorului general al pârâtei, emisă în baza aceleiași Hotărâri a Adunării

Generale pentru punerea în aplicare a structurii organizatorice aprobată de

Consiliul de Administrație la data de 7 octombrie 2008 s-a decis că directorul

general interimar al societății este dl. P.A.T., iar directorii societății cu

contract de management sunt dl. T.C.Ș. la Direcția Comercială, dl. C.M. la

Direcția Economică și dna Ș.A.A., la Direcția Juridică, niciunul dintre cei

trei din urmă neavând atribuții de reprezentare a societății în raporturile cu

terții. Ulterior, prin Decizia nr. 105 din 21 octombrie 2008, directorul

general al pârâtei a hotărât încetarea și a contractului individual de muncă al

reclamantului, pentru motive care nu țin de persoana salariatului, ci de

desființarea locului său de muncă.

Instanța de fond a

mai notat că prin Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor pârâtei din data

de 3 aprilie 2009 s-a decis repartizarea profitului net aferent exercițiului

financiar al anului 2008, în cuantum de 25.698.075 lei, din care suma de

1.235.380 lei a fost destinată fondului de participare la profit al

administratorilor și managerilor.

În ceea ce privește

dreptul aplicabil, Tribunalul a reținut că întrucât contractul dintre părți

care constituie cauza acțiunii a fost încheiat anterior intrării în vigoare a

noului C. civ., sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864 și cele ale C.

com., după cum indică art. 3 din Legea nr. 71/2011.

Examinând solicitarea

reclamantului de executare a contractului, prin plata de către pârâtă a

cotei-părți din profitul net și a penalității stipulate la art. 4 alin. (13),

instanța de fond a evocat dispozițiile art. 969 și art. 1073 C. civ., dar și pe

cele cuprinse în art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 și a

reținut că dreptul Consiliului de Administrație de a-i revoca pe directori

poate fi exercitat oricând, în acest sens fiind și clauza art. 6 lit. c) din

contractul de management încheiat între părți.

În aceste condiții,

Tribunalul a apreciat că prevederile cuprinse în art. 17 lit. b) din contractul

de management nu au semnificația și nu produc efectul limitării dreptului

Consiliului de Administrație de a-i revoca pe directori doar la acele situații

pe care în mod expres le indică, deoarece a considerat că este evident că dacă

administratorii îi pot revoca pe directori oricând (potrivit legii și

contractului de management), atunci cu atât mai mult îi pot revoca și atunci

când nu își îndeplinesc una sau mai multe obligații prevăzute în contract, nu

respectă hotărârile adunării generale a acționarilor și ale consiliului de

administrație ori nu respectă legislația în vigoare aplicabilă societăților

comerciale (ipotezele avute în vedere de art. 17 lit. b) din contractul

părților). În opinia primei instanțe, clauza prevăzută la art. 17 lit. b) din

contractul de management este una obișnuită într-o asemenea convenție,

existența ei putând fi prezumată, potrivit art. 981 C. civ.; ca o consecință a

naturii sale, prima instanță a apreciat că această clauză nu poate produce

efectul restrictiv pe care reclamantul l-a alegat, înțelesul său fiind acela de

a permite revocarea și în situațiile pe care expres le enumeră.

În continuare,

Tribunalul a înlăturat susținerea reclamantului, potrivit căruia reorganizarea

internă a societății - care a constituit temei al revocării sale - nu s-ar fi

realizat; pentru a ajunge la această concluzie, a notat că deosebirile

existente la nivelul organizării pârâtei în perioada când reclamantul a deținut

funcția de director și cele decise în anul 2008 sunt și cantitative, și

calitative, ca urmare a creării funcției de director general și reducerii

numărului directorilor simpli.

În aceste condiții,

apreciind că revocarea reclamantului din funcția de director nu s-a realizat

fără justă cauză, instanța de fond a constatat că acesta nu este îndreptățit la

plata clauzei penale prevăzute la art. 4.13 din contractul părților și nici a

cotei-părți din profitul net anual aferent perioadei cuprinse între data

revocării și 1 iunie 2011.

A mai observat că

nici capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 18.922 lei,

cu titlu de diferență neachitată din cotă parte de profit distribuită

managerilor societății pentru exercițiul financiar aferent anului 2007 nu este

fondat, deoarece probele relevă că pârâta a stabilit în beneficiul

reclamantului stimulente în sumă brută de 67.889 lei, din care i s-a achitat

suma totală de 53.163 lei, iar diferența reprezintă în realitate echivalentul

impozitului pe salarii.

De asemenea, prima

instanță a reținut caracterul nefondat și al capătului de cerere privind

obligarea pârâtei la plata sumei de 16.922 lei, cu titlu de diferență

neachitată din cota-parte de profit distribuită managerilor societății pentru

exercițiul financiar aferent anului 2008, dar pentru perioada anterioară

deciziei de revocare, notând că societatea pârâtă nu a adoptat acte prin care

să stabilească partea care i s-ar fi cuvenit reclamantului în raport de

performanțele acestuia în funcția deținută.

În raport de aceste

considerente, a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.

Împotriva acestei

sentințe, reclamantul P.R. a declarat apel, care a fost admis de Curtea de Apel

București, secția a VI-a civilă prin Decizia civilă nr. 69 din 6 martie 2013;

ca o consecință, hotărârea primei instanțe a fost schimbată, în sensul că

acțiunea a fost admisă în parte, iar pârâta a fost obligată la plata către

reclamant a sumei de 401.940 lei, actualizată cu indicele de inflație la data

plății, reprezentând daune interese, a sumei de 10.532 lei, reprezentând

diferența din cota-parte de profit aferentă exercițiului financiar al anului

2007, precum și a sumei de 12.801,51 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată;

celelalte pretenții ale reclamantului au fost respinse, iar intimata a fost

obligată și la plata către apelant a sumei de 8.879,92 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că prima critică a apelantului, legată de

încălcarea de către tribunal a dispozițiilor art. 297 alin. (1) este

neîntemeiată, deoarece considerentele hotărârii atacate relevă că instanța de

fond a cercetat toate capetele de cerere, nu numai pe cele care nu formaseră

obiect al analizei în primul ciclu procesual.

În schimb, a apreciat

că este fondată critica vizând greșita interpretare a clauzelor contractului de

management.

Astfel, Curtea de

Apel a notat că din dispozițiile art. 143

1

alin. (4) din Legea nr.

31/1990 reiese că mandantul are dreptul de a revoca unilateral contractul de

mandat.

Și în convenția

părților, acest drept a fost recunoscut intimatei, prin clauza cuprinsă la art.

6 lit. c), în care părțile au stabilit că mandantul are dreptul să revoce

oricând directorul.

În cazul mandatului

cu titlu oneros, cum este cazul în speță, instanța de apel a considerat că

atunci când revocarea este intempestivă sau abuzivă, adică fără just temei,

mandatarul este îndreptățit la plata unor daune-interese.

În speță,

corespunzător prevederilor art. 143

1

alin. (4) teza a II-a din Legea

nr. 31/1990, părțile contractului de management au agreat, în art. 4 alin. (13)

din contract, că în situația revocării fără justă cauză, directorul are dreptul

la plata unor sume reprezentând daune interese, constând în remunerația lunară

brută aferentă perioadei de mandat rămasă neacoperită și cota-parte din

profitul anual la care ar fi avut dreptul în cazul menținerii mandatului.

Cum legea nu

definește noțiunea de revocare fără justă cauză, Curtea de Apel a apreciat că

determinarea semnificației pe care părțile au intenționat să o acorde acesteia

trebuie desprinsă din interpretarea corelată a clauzelor contractului de

management.

Astfel, a notat că

prin art. 17 din contract, părțile au stipulat situațiile de încetare a

efectelor contractului, printre care și pe cea privind încetarea, ca urmare a

revocării mandatului. În acest sens, ele au agreat, în art. 17 lit. b), că

revocarea poate avea loc în una sau mai multe din următoarele situații:

neîndeplinirea uneia sau mai multor obligații prevăzute în contract,

nerespectarea hotărârilor adunării generale a acționarilor și ale consiliului

de administrație, nerespectarea legislației în vigoare aplicabilă societăților

comerciale.

Întrucât legea

părților este contractul de management, instanța de apel a apreciat că

ipotezele prevăzute la art. 17 lit. b) din contract reprezintă situațiile de

justă cauză care permit revocarea mandatului, iar orice alte situații în care

s-ar putea produce revocarea mandatului, revocare posibilă oricând, nu

reprezintă juste cauze și dau dreptul mandatarului la despăgubiri.

În aceste condiții, a

constatat că revocarea apelantului, produsă ca urmare a unei reorganizări

administrative a societății intimate nu se încadrează în cauzele de revocare

considerate ca fiind juste de către părți în art. 17 din contract și este aptă

să atragă aplicarea art. 4 alin. (13), evocat mai sus, care instituie dreptul

la despăgubiri.

Cu privire la

contravaloarea acestora, Curtea a notat că părțile au agreat ca, începând cu

data de 1 mai 2008, apelantul să beneficieze de o remunerație brută lunară în

cuantum de 12.760 lei; prin urmare, a apreciat că pentru perioada cuprinsă

între data revocării fără justă cauză, 15 octombrie 2008 și data la care

contractul încheiat între părți ar fi încetat, prin ajungere la termen, 1 iunie

2011, suma pe care intimata o datorează apelantului este de 401.940 lei.

În continuare, a mai

reținut că în art. 4 alin. (2) din contractul de management, părțile au

prevăzut dreptul apelantului de a participa la profitul net al societății, în

cadrul unei cote de 2%, în funcție de aportul la rezultatele financiare

obținute.

Instanța de apel a

examinat înscrisurile emise de intimată pentru anul 2007, din care a constatat

că apelantul avea dreptul de a încasa, cu titlu de participare la profit, suma

brută de 67.689 lei, din care a încasat suma de 50.767 lei, statul de lichidare

emis de SC R. SA relevând că apelantul mai are de primit suma de 10.532 lei,

calculată în raport și de impozitele ce grevează suma brută care i se

datorează.

În schimb,

pretențiile apelantului asupra cotei-părți din profit aferente perioadei 1

ianuarie 2008 - 1 iunie 2011 au fost apreciate ca fiind neîntemeiate, Curtea de

Apel luând act că o asemenea creanță nu are caracter cert, deoarece Consiliul

de Administrație, care este cel chemat să evalueze aportul directorului la

rezultatele financiare ale societății, nu a făcut o asemenea apreciere.

Împotriva acestei

decizii, SC R. SA a declarat recurs, solicitând modificarea sa, în sensul

respingerii apelului, ca nefondat.

În motivare,

recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu interpretarea

greșită a actului juridic dedus judecații, cu schimbarea înțelesului lămurit și

vădit neîndoielnic al său, dar și cu aplicarea greșită a legii; a invocat,

astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

primului motiv de recurs, a susținut că prin modalitatea în care a interpretat

clauzele contractuale, instanța de apel le-a modificat sensul și înțelesul,

încălcând voința părților ce a stat la baza încheierii contractului de

management.

În continuare,

recurenta a evocat clauzele relevante ale convenției părților și a afirmat că

nu se poate reține că revocarea contractului de management putea să fie dispusă

doar în situațiile expres indicate în art. 17, cât timp prevederile art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, care au fost transpuse în art. 6 lit. c) din

contract, recunosc dreptul mandantului de a revoca oricând directorul.

Cum potrivit art. 989

C. civ., contractele au putere de lege între părți, dar în aplicarea alin. (2)

al aceluiași articol, ele se pot revoca atât nu doar prin consimțământul

părților, ci și din cauze autorizate de lege, a solicitat să se constate că

încetarea contractului de management, care se supune regulilor mandatului, este

îngăduită de legea specială.

Recurenta a susținut,

astfel, că revocarea putea să intervină și în cazul altor situații care nu au

fost prevăzute de art. 17, iar o revocare dispusă în considerarea altor

argumente decât cele agreate convențional nu este una lipsită de justă cauză;

de altfel, chiar părțile au stipulat în contractul lor că acesta își poate

înceta efectele în una sau mai multe dintre situațiile prevăzute la art. 17,

ceea ce relevă că situațiile respective nu au caracter limitativ, iar clauza în

care sunt enumerate nu este una imperativă.

În altă ordine de

idei, recurenta a precizat că una dintre situațiile care justifică, potrivit

art. 17 lit. b) din contract, revocarea directorului o constituie nerespectarea

hotărârilor adunării generale a acționarilor și ale consiliului de

administrație.

În acest context, ea

a subliniat că reorganizarea sa internă a fost aprobată prin Hotărârea

Consiliului de Administrație din data de 29 septembrie 2008, când a fost

adoptat și un nou Regulament de organizare și funcționare a Consiliului de

Administrație, care a stabilit că atribuțiile de conducere a societății erau

delegate doar directorului general.

Or, în măsura în care

clauza cuprinsă în art. 17 din contractul părților ar avea un caracter

imperativ, recurenta a apreciat că s-ar fi aflat într-o situație ilegală de

nerespectare a Hotărârii Consiliului de Administrație din data de 29 septembrie

2008 - caz ce se constituie într-o cauză legitimă de revocare a directorului,

aceasta fiind practic singura modalitate de punere în aplicare a hotărârii

evocate mai sus; de aceea, a susținut că măsura revocării nu a fost nici

abuzivă, nici intempestivă.

În dezvoltarea celui

de-al doilea motiv de recurs, autoarea căii de atac a arătat că instanța de

apel a aplicat greșit art. 143

1

alin. (4) și art. 152 alin. (2) din

Legea nr. 31/1990.

Cu referire la primul

text legal a cărui greșită aplicare se invocă, recurenta a precizat că atât

timp cât legea permite ca revocarea directorilor să fie făcută oricând de către

Consiliul de Administrație și numai în cazul revocării fără justă cauză, se

naște dreptul directorului respectiv la plata de daune-interese, se impunea să

se fi cercetat măsura în care, în speță, revocarea intimatului a avut un just

temei.

De aceea, a reluat

susținerile referitoare la reorganizarea sa internă și a arătat că în urma

adoptării noilor măsuri, în structura sa au intervenit modificări cantitative

și calitative importante; astfel, în loc de opt rectori, au fost numiți trei

directori lipsiți de competențe de reprezentare a societății în raporturile cu

terții, iar dacă anterior cei opt directori erau numiți de către Consiliul de

Administrație, în fața căruia răspundeau, cei trei directori din organizarea ulterioară

au fost numiți de către directorul general. În aceste condiții, recurenta a

afirmat că revocarea intimatului a avut o justă cauză, determinată de încetarea

delegării atribuțiilor de conducere către toți directorii societății, cu

excepția directorului general și de suprimarea Direcției Tehnice din structura

organizatorică, măsuri adoptate prin Hotărârile Consiliului de Administrație

din datele de 29 septembrie 2008 și 7 octombrie 2008.

În ceea ce privește

art. 152 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, recurenta a arătat că remunerația

directorilor obținută în baza contractului de mandat este asimilată din punct

de vedere fiscal veniturilor din salarii și se impozitează.

Astfel, a precizat că

din cota de profit aferentă exercițiului financiar al anului 2007, în cuantum

brut de 67.689 lei, intimatul a încasat în luna aprilie 2008 suma de 50.767

lei, dar și diferența de 10.532 lei, fiind reținute și virate către bugetul de

stat contribuțiile obligatorii care au grevat suma brută.

În schimb, apelanta a

apreciat că se impunea ca pretențiile intimatului asupra cotei-părți din profit

aferente perioadei 1 ianuarie 2008 - 1 iunie 2011 să  fie respinse, cu atât mai

mult cu cât contractul de management a încetat la data de 15 octombrie 2008,

așa încât intimatul nu a mai prestat nicio activitate care să aibă aptitudinea

de a-i releva o participare la obținerea de profit.

La data de 11

octombrie 2013, intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând actele

dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma celor două motive de recurs

invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 304

pct. 8 C. proc. civ. hotărârea poate fi modificată atunci când "instanța,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".

Se cuvine subliniat

că autoarea căii de atac nu a invocat schimbarea naturii actului juridic dedus

judecății, limitându-și critica la cea de-a doua teză a textului citat mai sus.

Intimatul a afirmat

că acest motiv de recurs nu poate fi primit, deoarece recurenta nu a arătat

care era înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al contractului, care a fost

schimbat de instanța de apel, în realitate, partea adversă îndreptându-și

criticile împotriva interpretării pe care Curtea de Apel a dat-o noțiunii de

justă cauză. De aceea, intimatul a arătat că instanța de apel a corelat

clauzele contractuale, făcând deducții logice, dar un astfel de demers, care

are legătură cu aprecierea probelor, scapă examinării instanței de recurs.

Înalta Curte

recunoaște că o dezlegare dată de către instanțele de fond, care are legătură

cu aprecierea probelor nu poate forma obiect al examinării instanței de recurs,

care este limitată la a cerceta hotărârea atacată doar din perspectiva

criticilor de nelegalitate. În egală măsură, însă, reține că motivul prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când judecătorii de

fond și-au depășit puterile, care sunt limitate nu doar de distincția ce trebuie

făcută între clauzele clare și cele obscure, ci și de interdicția de a trece

dincolo de intenția părților; or, în speță, analiza pe care instanța de apel a

făcut-o în ceea ce privește clauza prevăzută de art. 17 din contract este

criticată de către recurentă, care susține o modificare a sensului și a

înțelesului său, de natură a încălca voința părților care a stat la baza

încheierii contractului de management.

O asemenea analiză nu

are legătură cu aprecierea probelor, ci cu interpretarea actului juridic dedus

judecății, așa încât critica sa, poate fi circumscrisă motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și va fi examinată în cele ce succed:

În esență, recurenta

a susținut, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, că nu se poate reține că

revocarea contractului de management putea să fie dispusă doar în situațiile

expres indicate în art. 17, de vreme ce art. 143

1

din Legea nr.

31/1990, ale cărui dispoziții au fost transpuse în art. 6 lit. c) din contract,

recunosc dreptul mandantului de a revoca oricând directorul.

Înalta Curte notează

că potrivit art. 17 alin. (1) lit. b) din contractul de management, părțile au

stabilit că actul putea să își înceteze efectele prin revocarea directorului în

una sau mai multe din următoarele situații: neîndeplinirea uneia sau mai multor

obligații prevăzute în contract, nerespectarea hotărârilor adunării generale a

acționarilor și ale consiliului de administrație, nerespectarea legislației în

vigoare aplicabilă societăților comerciale.

Mai reține că  dispozițiile

art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 prevăd că mandantul are

dreptul de a revoca oricând contractul de mandat.

Și în convenția

părților, acest drept a fost recunoscut intimatei, prin clauza cuprinsă la art.

6 lit. c), în care părțile au stabilit că mandantul are dreptul să revoce

oricând directorul.

Susținerea recurentei

în sensul că instanța de apel ar fi reținut că revocarea directorului putea să

intervină numai în cazurile indicate în art. 17 este nefondată și contrazisă de

înseși considerentele deciziei atacate.

Cum potrivit art. 143

1

alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 31/1990 și art. 4 alin. (13) din contractul

de management, în situația revocării fără justă cauză, directorul are dreptul

la plata unor sume reprezentând daune interese, Înalta Curte apreciază că ceea

ce părțile au urmărit prin clauza cuprinsă în art. 17 din contract a fost să

delimiteze cazurile de revocare în care recurenta era exceptată de la obligația

de plată a despăgubirilor de cele în care, deși avea posibilitatea de a revoca

oricând directorul, era ținută a-l despăgubi pe acesta.

Aceasta este

interpretarea pe care instanța de apel a dat-o clauzei cuprinsă în art. 17 din

contractul de management și ea respectă voința reală a părților, în sensul art.

989 C. civ.

O astfel de clauză,

după cum în mod judicios a apreciat și intimatul, este nu doar utilă, ci și

necesară, în condițiile în care Legea nr. 31/1990 nu definește noțiunea de

justă cauză.

În aceste condiții,

prin voința lor care li se impune cu forța legii în conformitate cu art. 989 C.

civ., părțile au înțeles să identifice situațiile în care revocarea era

considerată a fi cu justă cauză, fără însă să anihileze sau să limiteze - așa

cum eronat a apreciat prima instanță - dreptul mandantului de a proceda oricând

la revocare.

De aceea, susținerea

recurentei că revocarea putea să intervină și în cazul altor situații, în afara

celor care au fost prevăzute de art. 17, este corectă, dar ea nu justifică

admiterea recursului.

După cum cu temei a

observat intimatul, afirmația recurentei în sensul că o revocare dispusă în

considerarea altor argumente decât cele agreate convențional nu este una

lipsită de justă cauză este contrară dispozițiilor art. 977 și urm. C. civ.

Acesta, pentru că

norma de interpretare a convențiilor prevăzută de art. 978 C. civ. stabilește

că o clauză contractuală se interpretează întotdeauna în sensul în care produce

efecte, iar nu în acela în care nu poate produce niciun efect.

Or, afirmând că

revocarea mandatului este de esența sa, recurenta ignoră prevederile art. 4

alin. (13) și art. 17 din contract, care ar deveni astfel lipsite de eficiență

și perpetuu inaplicabile.

Totodată, acceptarea

raționamentului recurentei presupune golirea de conținut și a art. 143

1

din Legea nr. 31/1990, întrucât nu ar mai exista nicio ipoteză juridică în care

revocarea să poată fi considerată lipsită de justă cauză și să dea naștere

dreptului mandatarului revocat abuziv sau intempestiv la daune-interese.

De aceea, Înalta

Curte reține că deși recurentei îi era permis să revoce oricând și pentru orice

motiv contractul de management, invocarea unor motive care nu se încadrează în

ipotezele reglementate de art. 17 din contract reprezintă situații de revocare

fără justă cauză, care îi impun acesteia obligația de a achita despăgubirile.

În altă ordine de

idei, recurenta a precizat că una dintre situațiile care justifică, potrivit

art. 17 lit. b) din contract, revocarea directorului o constituie nerespectarea

hotărârilor adunării generale a acționarilor și ale consiliului de administrație

și, cum reorganizarea sa internă a fost aprobată prin Hotărârea Consiliului de

Administrație din data de 29 septembrie 2008, a susținut că dacă nu proceda la

revocarea intimatului, s-ar fi aflat într-o situație ilegală de nerespectare a

respectivei hotărâri.

Nici această

împrejurare nu poate determina admiterea căii de atac, întrucât revocarea și,

implicit, caracterul ei abuziv ori intempestiv se apreciază nu prin raportare

la persoana mandantului și în concret la necesitățile impuse lui de către

reorganizarea sa internă, ci la cea a mandatarului.

Or, nu a susținut de

către recurentă că intimatul nu ar fi respectat hotărârile adunării generale a

acționarilor sau cele ale consiliului de administrație, ca să se poată aprecia

că, în persoana sa, sunt elemente care să fi justificat revocarea.

Al doilea motiv de

recurs, circumscris dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., presupune

aplicarea greșită a legii; în concret, recurenta a afirmat că instanța de apel

a aplicat greșit art. 143

1

alin. (4) și art. 152 alin. (2) din Legea

nr. 31/1990.

Cu referire la primul

text legal a cărui greșită aplicare se invocă, recurenta a precizat că atât

timp cât legea permite ca revocarea directorilor să fie făcută oricând de către

Consiliul de Administrație și numai în cazul revocării fără justă cauză, se

naște dreptul directorului respectiv la plata de daune-interese, se impunea să

se fi cercetat măsura în care, în speță, revocarea intimatului a avut un just

temei.

În analiza acestei

critici, Înalta Curte reține că aceleași argumente ca cele care au fost

prezentate cu ocazia examinării primului motiv de recurs sunt de natură să

infirme afirmațiile recurentei, deoarece deja s-a reținut că invocarea unor

motive care nu se încadrează în ipotezele reglementate de art. 17 din contract

reprezintă situații de revocare fără justă cauză.

În ceea ce privește

pretinsa încălcare a art. 152 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte

reține că, în realitate, recurenta nu prezintă nicio critică deciziei de apel,

de vreme ce recunoaște dreptul intimatului la plata sumei de 10.532 lei, pe

care chiar a precizat că a și achitat-o.

Pe de altă parte,

susținerea recurentei în sensul că se impunea ca pretențiile intimatului asupra

cotei-părți din profit aferente perioadei 1 ianuarie 2008 - 1 iunie 2011 să fie

respinse nici măcar nu trebuie examinată, atât timp cât prin decizia atacată

aceste pretenții nu au fost admise, ci au fost respinse.

În considerarea

tuturor argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că motivele

invocate de către recurentă nu pot să determine o modificare a deciziei

instanței de apel, care astfel se dovedește a fi legală; de aceea, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta SC R. SA București împotriva Deciziei civile nr. 69/2013 din

8 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 octombrie 2013.

Procesat de GGC - CL