ÎCCJ, decizie (scj.ro #197485)

Contract de mandat. Încetarea de drept a contractului. Obligația societății de a plăti administratorului componenta variabilă a remunerației. Condiții și efecte

O.U.G. nr. 109/2011, art. 37 alin. (5)

C. civ., art. 1270, art. 2027

Dispozițiile art. 37 alin. (5) din O.U.G. nr. 109/2011 stabilesc o obligație în sarcina organelor statutare ale societății în procesul de negociere a clauzelor contractului de mandat ce ar urma să fie încheiat, impunând luarea în considerare a unor anumite criterii de determinare a procentului componentei variabile a remunerației cuvenite administratorilor desemnați.

Recomandările motivate de care ar trebui să țină seama Adunarea Generală a Acționarilor cu prilejul calculării remunerației variabile cuvenite membrilor Consiliului de administrație nu pot constitui, din chiar formularea generală a textului, premisa unui caz de nulitate absolută, cu atât mai mult cu cât o asemenea sancțiune nu este expresă, această cerință legală, care circumstanțiază modalitatea de formare a voinței juridice interne a companiei, neputând fi asimilată unei condiții de legalitate pentru încheierea valabilă a contractului de mandat, rezultat al voinței concordante a celor două părți.

Părțile au posibilitatea de a insera clauze penale prin care să evalueze anticipat prejudiciul suferit de mandatar în cazul încetării mandatului înainte de termen sub forma unor plăți compensatorii, care au natura juridică a unor daune-interese.

În cazul încetării de drept a contractului de mandat - prin care mandantul și-a asumat obligația de plată a remunerației, cu ambele sale componente, cea fixă și cea variabilă -, acesta rămâne obligat, în temeiul art. 1270 raportat la art. 2027 C. civ., să plătească mandatarului remunerația cuvenită, astfel cum a fost stabilită în contract.

Clauza privind plățile compensatorii, înlăturate de la plată în cazul încetării de drept a contractului de mandat dintre părți, nu poate fi privită, în aceste condiții, drept o excepție de la aplicarea dispozițiilor art. 2027 C. civ., care au în vedere plata remunerației.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 540 din 5 martie 2020

Notă

: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 109/2011privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, în vigoare anterior modificării aduse prin punctul 33 al Legii nr. 111/2016 pentru aprobarea O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, începând cu data de 4 iunie 2016.

Prin sentința civilă nr. 230/27.01.2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/93/2016,  a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. și a fost obligată pârâta Compania Națională B. SA la plata către reclamant a sumei de 543.108,06 lei, reprezentând prejudiciu material, și a cheltuielilor de judecată în valoare de 9036,08 lei.

Prin decizia civilă nr. 1922 din data de 11.10.2018, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a respins ca nefondate apelurile ambelor părți și a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție accesorie în favoarea apelantei-pârâte formulată de Ministerul Transporturilor în calitate de reprezentant al Statului Român.

Pentru a pronunța aceste soluții, instanțele de fond au reținut următoarele:

Prin Hotărârea AGOA a Companiei Naționale B. București S.A. nr. 50 din data de 29.05.2014 s-a hotărât, printre altele, declanșarea acțiunii în răspundere a administratorilor și a directorului general pentru daune cauzate societății de aceștia, prin încălcarea îndatoririlor față de societate (art. 1A), precum și încetarea de drept a tuturor mandatelor membrilor Consiliului de Administrație, și anume a numiților: C., D., E., F., G.(art. 1C).

Prin Hotărârea AGOA a Companiei Naționale B. București S.A. nr. 57 din data de 26.03.2015 s-a hotărât la art. 2 aprobarea numirii membrilor Consiliului de Administrație, începând cu data de 26.03.2015, iar printre aceștia se regăsește și reclamantul A.

Prin Hotărârea AGOA a Companiei Naționale B. București S.A. nr. 58 din data de 30.04.2015 s-a hotărât la art. 1 aprobarea formei și conținutului contractului de mandat ce va fi încheiat între societate și membrii Consiliului de Administrație.

Prin Hotărârea AGOA a Companiei Naționale B. București S.A. nr. 59 din data de 25.05.2015 s-a hotărât la art. 3 aprobarea formei finale a contractului de mandat pentru administratorii societății, ca urmare a finalizării procesului de negociere dintre administratorii selectați în baza O.U.G. nr. 109/2011 și numiți prin Hotărârea AGOA nr. 57/26.03.2015 și acționarul majoritar.

La data de 10.06.2015, ca urmare a hotărârilor anterior menționate, s-a încheiat contractul de mandat nr. 2527 între pârâta Compania Națională B. București S.A., în calitate de mandant, și reclamantul A., în calitate de mandatar.

Potrivit art. 3 din contractul de mandat, durata acestuia este de la data de 25.05.2015 și până la data de 24.05.2019 sau, după caz, până la încetarea sa conform prevederilor contractuale, înaintea expirării duratei sale, din orice cauză de natură legală ori convențională.

Dreptul patrimonial de care reclamantul s-a prevalat prin cererea de chemare în judecată este reglementat la art. 4.4.4. din contractul de mandat, potrivit căruia mandatarul are dreptul la o remunerație formată și dintr-o componentă variabilă, ce va fi acordată anual, doar în cazul în care mandatarul va îndeplini obiectivele și criteriile de performanță, astfel cum acestea sunt stabilite în Anexa la contract. S-a mai stabilit, la același articol, că respectiva componentă variabilă este echivalentă cu procentul de 0,56% din profitul net al societății și este plătibilă în termen de cel mult 60 de zile de la aprobarea situațiilor financiare.

De asemenea, conform art. 12.1 lit. m din contractul de mandat, acesta încetează în cazul în care administratorii anteriori ai Companiei Naționale B. sunt repuși în drepturi prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și executorii, contractul încetând de plin drept, fără nicio altă formalitate prealabilă și fără intervenția instanței, mandatarul nefiind îndreptățit în acest caz la nicio plată compensatorie. Obiectivele și criteriile de performanță au fost stabilite în Anexa la contract.

Împotriva Hotărârii AGOA a Companiei Naționale B. București S.A. nr. 50 din data de 29.05.2014 a fost exercitată acțiunea în anulare de către Fondul Proprietatea și C., ce a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov sub numărul de dosar x/93/2014, în cauză pronunțându-se sentința civilă nr. 248 din data de 27.01.2015 a Tribunalului Ilfov, prin care a fost anulată hotărârea menționată. Sentința a rămas definitivă prin respingerea apelului de către Curtea de Apel București, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 2034 din data de 08.12.2015.

Prin Hotărârea AGOA a Companiei Naționale B. București S.A. nr. 65 din data de 18.02.2016 s-a hotărât, la art. 1, constatarea punerii imediate în aplicare a sentinței civile nr. 248/27.01.2015, pronunțată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/93/2014, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2034/08.12.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care s-a dispus anularea Hotărârii AGOA Companiei Naționale B. nr. 50/29.05.2014, care, pe cale de consecință, nu își mai produce efectele, inclusiv deciziile prin care au fost numiți noi administratori și un nou director general. De asemenea, la art. 2 s-a hotărât constatarea încetării de drept a contractelor administratorilor (inclusiv a celui încheiat cu reclamantul), fără nicio altă formalitate prealabilă și fără intervenția instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 12.1. lit. m din contractul de mandat - cazul în care administratorii anteriori ai B. sunt repuși în drepturi, prin efectul unei hotărâri definitive și executorii.

Reclamantul a pretins îndeplinirea de către pârâtă a obligației asumate, în conformitate cu prevederile art. 4.4.4. din contractul de mandat, de a plăti în favoarea acestuia remunerația cuvenită în calitate de mandatar, mai exact a părții din remunerație reprezentată de componenta variabilă.

Pentru a se reține forța juridică obligatorie a contractului de mandat, inclusiv a clauzei contractuale de la art. 4.4.4., instanțele au verificat valabilitatea acestuia din perspectiva prevederilor art. 37 alin. 5 din O.U.G. nr. 109/2011 invocate de pârâtă în susținerea apărărilor referitoare la nulitatea acestei clauze.

În acest sens, au constatat că norma legală invocată a instituit o obligație în sarcina societății, reprezentată de Adunarea Generală a Acționarilor, de a avea în vedere anumite criterii de determinare a procentului componentei variabile a remunerației cuvenite administratorilor, cu prilejul procesului de negociere a clauzelor contractuale din contractul de mandat ce urmează a se încheia, și nu o condiție pentru încheierea valabilă a contractului de mandat pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile.

Faptul că adunarea generală și-a respectat sau nu această obligație nu este de natură a atrage sancțiunea nulității, în condițiile în care nicio persoană nu se poate prevala de propria culpă pentru a se exonera de îndeplinirea unei obligații.

Același raționament a fost aplicat și în ceea ce privește H.G. nr. 722/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice pentru stabilirea indicatorilor de performanță financiari și nefinanciari și a componentei variabile a remunerației membrilor consiliului de administrație, întrucât nici aceasta nu instituie cerințe pentru încheierea valabilă a contractelor de mandat, cu mențiunea suplimentară că acest act normativ nici nu fusese adoptat la data încheierii contractului de mandat din cauză.

În ceea ce privește Nota nr. 4634/12.02.2016 emisă de către Ministerul Transporturilor, cuprinzând o solicitare adresată Adunării Generale a Acționarilor societății pârâte de amendare a contractelor de mandat în curs de derulare prin stabilirea unui anumit mod de calcul al indemnizației variabile, s-a apreciat că aceasta este lipsită de relevanță juridică sub aspectul aplicării sancțiunii nulității, deoarece, prin manifestarea de voință exclusiv a uneia dintre părți, nu se poate deroga de la forța obligatorie a contractului (ce reprezintă acordul de voință al ambelor părți contractante). Totodată, apelanta-pârâtă s-a prevalat de adoptarea unei Hotărâri AGA nr. 64/18.02.2016, prin care s-a propus luarea unor măsuri cu privire la contractul încheiat, însă din probele administrate în cauză nu a rezultat că reclamantul și-ar fi exprimat acordul de voință cu privire la respectivele propuneri.

În ceea ce privește efectele produse de contractul de mandat nr. 2527 din data de 10.06.2015, instanțele de fond au reținut că acesta și-a început valabilitatea de la data de 25.05.2015, astfel cum s-a prevăzut în mod expres la art. 3.

Referitor la data încetării contractului, tribunalul a avut în vedere clauza de încetare prevăzută la art. 12.1 lit. m. Astfel, data la care administratorii anteriori ai pârâtei au fost repuși în drepturi, prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și executorii, este 08.12.2015, când a fost pronunțată decizia civilă nr. 2034/08.12.2015 a Curții de Apel București, prin care s-a dispus anularea Hotărârii AGOA CNB nr. 50/29.05.2014, cu efectul repunerii părților în situația anterioară, fiind fără relevanță că, la data de 18.02.2016, a fost emisă Hotărârea AGOA nr. 65, prin care s-a luat act de această din urmă hotărâre judecătorească, contractul încheiat de reclamant și pârâtă fiind încetat de drept anterior acestui moment, în care doar s-a constatat încetarea intervenită deja în baza art. 12.1 lit. m din contract.

S-a subliniat că art. 12.1 lit. m din contractul de mandat nici nu prevede că acesta încetează în momentul formulării unei cereri de repunere în drepturi sau a constatării de către societatea pârâtă a încetării de drept a contractului, ci prevede că acesta încetează prin efectul unei hotărâri judecătorești de repunere în drepturi a foștilor administratori, acesta fiind efectul sentinței civile nr. 248/27.01.2015, pronunțate de către Tribunalul Ilfov în dosarul x/93/2014, definitivă prin decizia din data de 08.12.2015.

Faptul că această interpretare este una corectă rezultă atât expres din cuprinsul clauzei contractuale, cât și din rațiunea avută în vedere la redactarea acesteia, fiind evident că societatea nu ar putea avea ca administratori din momentul pronunțării deciziei menționate anterior atât pe foștii administratori (al căror mandat a fost constatat încetat prin Hotărârea AGA a CN B. nr. 50/29.05.2014), cât și pe actualii administratori (printre care și reclamantul din cauză).

Totodată, a fost înlăturată de instanța de apel susținerea apelantului-reclamant în sensul că momentul repunerii de drept în funcție a foștilor administratori ar fi fost reprezentat de pronunțarea de către Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a deciziei civile nr. 1692/25.10.2016 în dosarul nr. x/93/2014.

Prin această decizie a fost respins ca nefondat apelul declarat de CN B. împotriva sentinței civile nr. 712/16.03.2016, pronunțate de Tribunalul Ilfov în același dosar, prin care a fost respinsă acțiunea în răspundere împotriva foștilor administratori ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, ca urmare a anulării Hotărârii AGA a CN B. nr. 50/29.05.2014 prin sentința civilă nr. 248/27.01.2015, pronunțată de către Tribunalul Ilfov în dosarul x/93/2014, definitivă prin decizia din data de 08.12.2015. Efectul acestei decizii nu a fost unul de repunere în drepturi a foștilor administratori, ci motivarea confirmă faptul că, drept urmare a constatării nulității Hotărârii AGA a CN B. nr. 50/29.05.2014, cel puțin de la data rămânerii definitive a sentinței de anulare a Hotărârii AGA, aceasta nu își mai produce efectele.

În ceea ce privește susținerile pârâtei, conform cărora acordarea componentei variabile este condiționată de existența contractului de mandat în momentul în care se aprobă Raportul financiar din data de 31.12.2015, instanțele de fond au reținut că acestea nu pot fi primite întrucât o astfel de distincție nu este prevăzută în contract.

Totodată, s-a subliniat că plata componentei variabile a remunerației nu contravine prevederilor clauzei 12.1 lit. m din contract deoarece reclamantul nu a solicitat obligarea pârâtei la plăți compensatorii pentru încetarea contractului (natura juridică a acestora fiind de daune interese, reglementate distinct în contract la art. 9.5), ci a solicitat plata remunerației datorate pentru îndeplinirea obligațiilor din contract (art. 4.4.4) în forma indemnizației variabile.

Prin urmare, având în vedere că remunerația - componenta variabilă era datorată reclamantului anual, precum și că în cazul de față contractul a încetat să mai producă efecte de la data de 08.12.2015, ca urmare a aplicării clauzei art. 12.1 lit. m, fără culpa mandatarului, în temeiul art. 1270 și art. 2027 C. civ., s-a recunoscut dreptul pretins de reclamant proporțional perioadei în care acesta a avut calitatea de mandatar în temeiul contractului pe care și-a întemeiat pretenția, în condițiile în care obiectivele și criteriile de performanță asumate de reclamant au fost atinse, astfel cum rezultă din Raportul de aprobare a situațiilor financiare la data de 31.12.2015.

Astfel, raportat la un număr de 198 de zile, în care reclamantul a avut calitatea de mandatar, având în vedere un procent al remunerației de 0,56% din profitul de 178.783.300 de lei, s-a stabilit că reclamantului i se cuvine un cuantum de 543.108,06 lei, calculul simplu ce putea fi realizat chiar de instanță neimpunând obținerea opiniei unui specialist.

Suplimentar, Curtea de apel a înlăturat susținerile apelantei-pârâte privind calcularea indemnizației variabile exclusiv în funcție de contribuția apelantului-reclamant la profitul obținut de către societate, apreciind că o astfel de interpretare ar aduce atingere chiar acordului de voință al părților, reclamantul fiind îndreptățit potrivit art. 4.4.4 din contract să primească o indemnizație variabilă anuală echivalentă cu procentul de 0.56% din profitul net al societății, fără a se face nicio distincție cu privire la gradul de contribuție al reclamantului la obținerea profitului societății.

De asemenea, instanța de apel a respins motivat propunerile apelantului-reclamant referitoare la alte modalități de calcul al indemnizației variabile datorate: pentru întreaga perioadă a anului 2015, prin raportare la profitul net obținut de către societate pentru anul 2015, calculat proporțional pentru perioada 26.03.2015-31.12.2015, pentru perioada 30.04.2015-31.12.2015 sau 25.05.2015-31.12.2015.

Împotriva deciziei din apel au declarat recurs pârâta Compania Națională B. București S.A. și intervenientul accesoriu Ministerul Transporturilor în numele și pentru Statul Român, solicitând casarea acestei hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-pârâtă Compania Națională B. București S.A. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în considerarea căruia a susținut că instanța de apel a înlăturat aplicarea în cauză a prevederilor art. 12.1 lit. m) din contract, apreciind, contrar normelor de drept material și clauzelor contractuale, că există o distincție de regim juridic între plata compensatorie și componenta variabilă a remunerației.

Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că o corectă aplicare a regulilor de interpretare a clauzelor contractuale prevăzute de art. 1266-1268 C. civ. ar fi condus instanța de apel la concluzia că intenția părților la redactarea clauzelor contractuale a fost aceea de a acorda remunerația mandatarului în condițiile limitative și suspensive a atingerii indicilor de performanță de către companie la momentul aprobării raportului financiar din data de 31.12.2015 și a menținerii mandatului la momentul aprobării raportului financiar.

În ceea ce privește clauza 4.4.4 din contractul de mandat, ce a constituit temeiul pretențiilor reclamantului, recurenta-pârâtă a reiterat criticile referitoare la nulitatea absolută prin raportare la art. 1247 și art. 1255 C. civ., considerând că aceasta contravine dispozițiilor imperative cuprinse în art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011. Partea a afirmat că pretinsa invocare a propriei turpitudini nu poate preîntâmpina efectele nulității absolute, care se constată și aplică direct, fără a fi influențată de factori externi încălcării normei imperative.

Recurentul-intervenient accesoriu Ministerul Transporturilor în numele și pentru Statul Român a criticat, cu prioritate, încheierea de ședință din data de 27.09.2018, apreciind că se impunea suspendarea judecății până la soluționarea definitivă a cauzei penale ce face obiectul dosarului nr. x/P/2016 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, cum s-a procedat și în dosarele ce au ca obiect cererile similare formulate de alți foști administratori ai companiei din aceeași perioadă, pentru a preîntâmpina pronunțarea unor hotărâri judecătorești contradictorii.

Recurentul - intervenient a precizat că sesizarea organelor de cercetare penală s-a realizat în urma Raportului de control întocmit de Corpul de control al Primului-ministru cu privire la procedura de numire și stabilire a remunerației pentru membrii Consiliului de administrație al companiei, iar o soluție a instanței penale care ar constata încălcarea legii ar avea drept consecință respingerea pretențiilor reclamantului ca neîntemeiate și ar justifica recuperarea remunerației fixe încasate în mod nelegal de reclamant.

Cu privire la decizia civilă nr. 1922 din data de 11.10.2018, recurentul - intervenient accesoriu a formulat o critică similară părții în favoarea căreia a intervenit, respectiv greșita aplicare a normelor de drept material cu prilejul analizării apărării pârâtei referitoare la nulitatea clauzei 4.4.4 din contractul de mandat pentru încălcarea dispozițiilor art. 37 alin. (5) din O.U.G. nr. 109/2011.

În drept, recursul intervenientului a fost întemeiat, sub ambele aspecte, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat neîntemeiate recursurile pentru următoarele considerente:

Cu prioritate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a motivat în mod judicios, în cuprinsul încheierii de ședință din data de 27.09.2018, respingerea cererii de suspendare a judecății formulate de apelanta-pârâtă până la soluționarea definitivă a cauzei penale ce face obiectul dosarului nr. x/P/2016 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție.

Dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. invocate de apelanta-pârâtă și reiterate de recurentul - intervenient instituie un caz de suspendare facultativă, care permite instanțelor de judecată să aprecieze asupra necesității acestei măsuri în raport de înrâurirea pe care hotărârea penală ar putea-o avea asupra cauzei pendinte, ținând cont și de stadiul procesului penal și de celelalte remedii legale prin care partea ar putea valorifica în viitor eventualele efecte favorabile ale unei hotărâri penale definitive.

În ceea ce privește motivul de recurs comun ambelor recurente referitor la încălcarea normelor de drept material cu prilejul verificării valabilității clauzei 4.4.4. din contractul de mandat nr. 2527/10.06.2015, ce a constituit temeiul pretențiilor reclamantului în prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că ambele instanțe de fond au analizat în mod corect apărarea pârâtei privind nulitatea absolută parțială a acestei clauze.

În acest cadru, instanțele au subliniat faptul că dispozițiile art. 37 alin. (5) din O.U.G. nr. 109/2011, invocate ca fiind încălcate de părți cu prilejul stabilirii modalității de calcul al remunerației variabile cuvenite mandatarului, instituie obligația Adunării Generale a Acționarilor societății pârâte de a stabili componenta variabilă a remunerației cuvenite membrilor consiliului de administrație, prin raportare la un anumit factor, prevăzut în mod abstract în structura acestei norme juridice, precum recomandări temeinic motivate, formulate pe baza unui studiu comparat asupra condițiilor de remunerare pentru pozițiile similare din societăți, din același domeniu de activitate, cu capital majoritar ori integral de stat din România și din alte state europene, de comitetul de nominalizare sau, după caz, de experții în recrutare resurse umane ale căror servicii au fost contractate pentru derularea procedurii de selecție a membrilor consiliului de administrație/consiliului de supraveghere.

Interpretând în mod corect aceste dispoziții legale, instanța de apel a achiesat la concluziile primei instanțe, potrivit cărora acestea au stabilit o obligație în sarcina organelor statutare ale pârâtei în procesul de negociere a clauzelor contractului de mandat ce ar urma să fie încheiat, impunând luarea în considerare a unor anumite criterii de determinare a procentului componentei variabile a remunerației cuvenite administratorilor desemnați. Recomandările motivate de care ar trebui să țină seama Adunarea Generală a Acționarilor cu prilejul calculării remunerației variabile cuvenite membrilor Consiliului de administrație nu pot constitui din chiar formularea generală a textului premisa unui caz de nulitate absolută, cu atât mai mult cu cât o asemenea sancțiune nu este expresă.

Această cerință legală, care circumstanțiază modalitatea de formare a voinței juridice interne a companiei pârâte, nu poate fi asimilată unei condiții de legalitate pentru încheierea valabilă a contractului de mandat, rezultat al voinței concordante a celor două părți.

Sub aspectul criticii recurentei-pârâte referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material și a regulilor de interpretare a clauzelor contractuale, care ar fi condus la înlăturarea eronată a incidenței clauzei prevăzute la art. 12.1 lit. m) din contractul de mandat, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, prin intermediul acestei clauze, părțile au exclus posibilitatea plăților compensatorii în cazul încetării de drept a contractului de mandat.

Constatând încetarea de drept a contractului de mandat semnat de părți, instanța de apel a subliniat în mod corect, în temeiul art. 1270 raportat la art. 2027 C. civ., că pârâta rămâne obligată, în calitate de mandant, să plătească reclamantului mandatar remunerația cuvenită. Or, în cauză, prin convenția semnată cu reclamantul, pârâta și-a asumat obligația de plată a remunerației, cu ambele sale componente, cea fixă și cea variabilă.

Pe de altă parte, plățile compensatorii, înlăturate de la plată în cazul încetării de drept a contractului de mandat dintre părți, au natura juridică a unor daune-interese, părțile având posibilitatea de a insera clauze penale prin care să evalueze anticipat prejudiciul suferit de mandatar în cazul încetării mandatului înainte de termen sub forma unor plăți compensatorii.

Or, este evident că, prin acțiunea de față, reclamantul a urmărit executarea silită a obligațiilor asumate de cocontractant, și nu obținerea unor daune-interese pentru acoperirea unui eventual prejudiciu pricinuit prin încetarea contractului de mandat înainte de termen.

În consecință, distincția făcută de instanțe sub aspectul naturii juridice între remunerația variabilă și plățile compensatorii a fost corectă și a avut relevanță sub aspectul înlăturării apărării părții privitoare la incidența clauzei inserate la art. 12.1 lit. m) din contract, care nu putea fi privit, în aceste condiții, drept o excepție de la aplicarea dispozițiilor art. 2027 C. civ., care au în vedere plata remunerației.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de apel a interpretat în mod judicios clauzele contractului dintre părți, constatând că acestea nu au condiționat plata remunerației variabile cuvenite de menținerea mandatarului în funcție până la momentul aprobării situațiilor financiare anuale, care permiteau verificarea îndeplinirii obiectivelor și criteriilor de performanță asumate.

În acest context, s-a apreciat că plata remunerației este condiționată de atingerea indicilor de performanță, astfel cum au fost stabiliți de părți, dar aprobarea situațiilor financiare anuale influențează doar exigibilitatea obligației de plată, pentru care se prevede termenul de 60 de zile de la aprobarea situațiilor financiare. Orice altă interpretare ar presupune situația, puțin probabilă, ca numirea administratorilor să se facă pe intervale de timp ce corespund anilor financiari, altfel existând riscul unor perioade de exercitare a atribuțiilor în mod gratuit, fără remunerație, ceea ce nu se poate prezuma că părțile au urmărit.

Pe de altă parte, se poate observa că remunerația variabilă a fost calculată în mod expres prin raportare la perioada din mandat efectiv executată, neavând niciun fundament susținerea recurentei că instanța de apel ar fi acordat remunerație și după încetarea mandatului.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile ca nefondate.