ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 356/2022

Ședința publică din data de 22 februarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

De asemenea, a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 2.009 C. civ. și dispozițiile contractului de mandat nr. x din 10 iunie 2015.

Prin sentința nr. 4596 din 17 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă ca nefondată acțiunea. Totodată, reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 2.504,88 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1729 din 8 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admis apelul reclamantei și, în consecință, sentința atacată a fost schimbată în tot, în sensul admiterii acțiunii în parte, pârâta fiind obligată la plata sumei de 543.108,06 RON reprezentând componenta variabilă a remunerației.

Totodată, aceasta a fost obligată și la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxă judiciară de timbru, în cuantum de 4.518,04 RON, în faza apelului, și 9.036,08 RON, în primă instanță.

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, rejudecarea aspectelor de nelegalitate incidente, precum și constatarea aplicării și interpretării greșite a legii de către instanța de apel, cu consecința respingerii apelului. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, respectiv onorariu de avocat și cheltuielile cu pregătirea apărării.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel, în considerentele deciziei recurate, a reluat descrierea etapelor procesuale anterioare după care a realizat o scurtă analiză a situației de fapt, incompletă și părtinitoare, fără legătură cu particularitățile cauzei, fiind ignorate textele legale invocate.

Astfel, instanța de apel a menționat articolele 1270 și 2027 C. civ., folosind argumente dintr-un litigiu similar, ceea ce a condus la interpretări greșite, nelegale ale acestor texte de lege, fără legătură cu clauza contractuală aplicabilă, respectiv art. 12.1 lit. m), ca modalitate de încetare a mandatului.

Or, prin acordul părților, a fost stipulată clauza nr. 12.1 lit. m) din contractul de mandat, care prevede că, în cazul repunerii în drepturi a foștilor administratori, ca rezultat al unei hotărâri judecătorești definitive și executorii, mandatul va înceta de plin drept, fără nicio altă formalitate prealabilă și fără intervenția instanței, mandatarul nefiind îndreptățit în acest caz la nicio plată compensatorie.

Așadar, încă din data de 08.12.2015, când a rămas definitivă soluția de anulare a hotărârii de constatare a încetării mandatelor foștilor administratori și de angajare a răspunderii acestora, mandatul reclamantei a încetat de drept, nefiind necesară nicio altă formalitate, conform clauzei nr. 12.1 lit. m) din contractul de mandat.

S-a menționat că intenția părților în cazul redactării prevederilor Contractului de mandat a fost una clară, în sensul de a acorda mandatarului remunerația variabilă în condițiile limitative și suspensive a atingerii indicilor de performanță de către companie, la momentul aprobării raportului financiar din data de 30.05.2016, și menținerii mandatului în forma prevăzută prin Contract la momentul aprobării Raportului financiar.

A invocat recurenta că o interpretare contrară a contractului ar permite intimatei-reclamante să continue să formuleze pretenții inclusiv pentru viitor după aprobarea fiecărui raport financiar anual pe perioada inițială de 4 ani pentru care a fost acordat mandatul.

In continuare, recurenta a susținut că instanța de apel, prin decizia pronunțată în rejudecare, a interpretat și aplicat greșit art. 1.266, art. 1.267 și art. 1.268 C. civ., motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ignorând faptul că, fără această interpretare și aplicare corectă a legii, clauza contractuală menționată ar fi lipsită de efecte, fiind contrară înseși voinței exprimate de părți prin acest Contract.

A susținut că părțile au agreat și prevăzut expres prin contract, respectiv prin clauza nr. 12.1 lit. m), faptul că în cazul încetării de drept a mandatului, mandatarul nu va fi îndreptățit la nicio plată compensatorie. Această clauză preîntâmpină posibile pretenții pe care intimata-reclamantă le-ar fi putut avea pentru restul perioadei de exercitare a mandatului. Prin urmare, părțile nu au avut niciodată intenția de menținere a remunerației variabile după încetarea de drept a mandatului, întrucât ar fi contrazis prevederea contractuală menționată anterior, care permite acordarea de prestații compensatorii.

Recurenta a mai susținut că părțile au prevăzut în mod limitativ, prin contract, ipoteza în care remunerația variabilă ar fi datorată mandatarului în cazul încetării premature a mandatatului, respectiv ipoteza revocării mandatului fără justă cauză. În cauză nu este incidentă nicio culpă a recurentei pentru încetarea mandatului, fiind un simplu caz de aplicare a contractului, încetarea mandatului fiind justificată, și expres anticipată, fără acordarea niciunei plăți compensatorii.

S-a arătat că O.U.G. nr. 109/2011, atât în forma în vigoare la momentul încheierii Contractului, cât și forma în vigoare în prezent, la art. 37, prevede în mod expres necesitatea de a stabili componenta variabilă a remunerației administratorilor prin raportare la recomandări tehnic motivate ce au la bază studii comparate asupra condițiilor de remunerare pentru poziții similare din societăți din același domeniu de activitate. Conform normelor adoptate prin H.G. nr. 722/2016 unul dintre principiile generale pentru stabilirea politicilor de remunerare a administratorilor este tocmai păstrarea unui echilibru just între indemnizația fixă și componenta variabilă a remunerației.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondate, și menținerea, ca legală și temeinică, a deciziei recurate.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea apărărilor formulate de intimata-reclamantă și admiterea căii de atac, astfel cum a fost formulată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au formulat puncte de vedere.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2022, a fost admis în principiu recursul.

Analizând recursul, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se susține că motivarea instanței de apel este incompletă și părtinitoare. Totodată, recurenta arată că instanța de apel a făcut trimitere la o cauză similară și nu a avut în vedere particularitățile cauzei, respectiv clauza contractuală aplicabilă (art. 12.1 lit. m), ca modalitate de încetare a mandatului, ignorându-se caracterul obligatoriu al contractului.

Înalta Curtea constată că acest motiv de recurs poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Criticile întemeiate pe acest motiv de recurs sunt nefondate, acestea vizând mai degrabă aspectul cantitativ al motivării, recurenta apreciind că motivarea este incompletă.

Așa cum s-a arătat în mod constant în jurisprudența instanței supreme, dezvoltată sub acest aspect în reperele desprinse din jurisprudența instanței de contencios european (referitoare la aplicarea art. 6 CEDO și dreptul la un proces echitabil) motivarea hotărârii judecătorești trebuie să corespundă unor standarde calitative, iar nu cantitative, nefiind necesar să fie supuse analizei toate argumentele părții.

Se constată astfel că instanța de apel a analizat chestiunile de drept punctuale, iar considerentele justifică soluția adoptată prin decizia din apel.

Astfel, instanța de apel a înlăturat apărarea recurentei-pârâte privind calcularea indemnizației variabile exclusiv în funcție de contribuția reclamantei la profitul obținut de către societate, reținând că o astfel de interpretare ar aduce atingere chiar acordului de voință al părților, reclamanta fiind îndreptățită potrivit art. 4.4.4 din contract să primească o indemnizație variabilă anuală echivalentă cu procentul de 0.56% din profitul net al societății, fără a se face nicio distincție cu privire la gradul de contribuție al acesteia la obținerea profitului societății.

De asemenea, instanța de apel a reținut că, întrucât s-a constatat încetarea de drept a contractului de mandat semnat de părți, recurenta-pârâtă este obligată în temeiul art. 1270 raportat la art. 2027 C. civ., în calitate de mandant, să plătească reclamantei-mandatar remunerația cuvenită, deoarece prin convenția semnată cu reclamanta și-a asumat obligația de plată a remunerației, cu ambele sale componente, cea fixă și cea variabilă.

În continuare, s-a reținut că potrivit contractului plata remunerației este condiționată de atingerea indicilor de performanță, astfel cum părțile au convenit, însă aprobarea situațiilor financiare anuale influențează doar exigibilitatea obligației de plată nu temeinicia acesteia.

În consecință, analiza situației de fapt nu a fost nici incompletă și nici fără legătură cu particularitățile cauzei, instanța de apel expunând raționamentul logico - juridic propriu de interpretare a clauzei de la art. 12.1 lit. m) din contract.

Vor fi înlăturate și criticile care privesc faptul că instanța de apel a fost părtinitoare, făcând referire la o cauză similară în loc să analizeze particularitățile speței deduse judecății.

Înalta Curte reține că trimiterile instanței de apel nu au înlocuit motivarea deciziei de către aceasta, în acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., din conținutul deciziei recurate rezultând motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, fiind arătate atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Critica referitoare la efectele încetării de drept a contractului de mandat, respectiv efectele clauzei nr. 12.1 lit. m), se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nu în cel prevăzut de pct. 6 al aceluiași articol, întrucât nu se critică lipsa motivelor pe care se fundamentează decizia instanței de apel și nici contradictorialitatea considerentelor, ori faptul că aceste ar fi străine de natura cauzei. Dimpotrivă, recurenta critică modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale de către instanța de apel și concluzia la care a ajuns instanța de apel analizând această clauză contractuală. Interpretând această clauză, instanța de apel a reținut în mod corect că prin ea părțile nu au condiționat plata remunerației variabile cuvenite de menținerea mandatarei în funcție până la momentul aprobării situațiilor financiare anuale, care permiteau verificarea îndeplinirii obiectivelor și criteriilor de performanță asumate, ci a influențat doar exigibilitatea obligației de plată.

Sub aspectul criticii recurentei-pârâte întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la greșita aplicare a normelor de drept material și a regulilor de interpretare a clauzelor contractuale, respectiv a art. 1.266, art. 1.267 și art. 1.268 C. civ., care ar fi condus la înlăturarea eronată a incidenței clauzei prevăzute la art. 12.1 lit. m) din contractul de mandat, Înalta Curte constată că, prin intermediul acestei clauze, părțile au exclus doar posibilitatea plăților compensatorii în cazul încetării de drept a contractului de mandat nu și a celorlalte drepturi prevăzute de contractul de mandat prevăzute a fi acordate cu titlu de remunerație.

Constatând încetarea de drept a contractului de mandat semnat de părți, instanța de apel a reținut în mod corect că, în temeiul art. 1270 rap. la art. 2027 C. civ., pârâta rămâne obligată, în calitate de mandant, să plătească reclamantei în calitate de mandatar remunerația cuvenită, cu ambele sale componente, cea fixă și cea variabilă.

Plățile compensatorii excluse la plată prin clauza nr. 12.1 lit. m), în cazul încetării de drept a contractului de mandat dintre părți, au natura juridică a unor daune-interese sub forma clauzei penale prin care se evaluează anticipat prejudiciul suferit de mandatar în cazul încetării mandatului înainte de termen.

Or, în cauză reclamanta a urmărit executarea obligațiilor asumate de pârâtă, iar nu obținerea unor daune-interese pentru acoperirea unui eventual prejudiciu pricinuit prin încetarea contractului de mandat înainte de termen.

În consecință, distincția făcută de instanța de apel, sub aspectul naturii juridice, între remunerația variabilă și plățile compensatorie a fost corectă și a avut relevanță sub aspectul înlăturării apărării pârâtei privitoare la incidența clauzei inserate la art. 12.1 lit. m) din contract, care nu putea fi privit în aceste condiții drept o excepție de la aplicarea dispozițiilor art. 2027 C. civ., care au în vedere plata remunerației.

Totodată, Înalta Curte reține că instanța de apel a interpretat în mod judicios clauzele contractului dintre părți, constând că acestea nu au condiționat plata remunerației variabile cuvenite de menținerea mandatarului în funcție până la momentul aprobării situațiilor financiare anuale, care permiteau verificarea îndeplinirii obiectivelor și criteriilor de performanță asumate.

Interpretarea recurentei în sensul că părțile nu au avut intenția de menținere a remunerației variabile după încetarea de drept a mandatului, întrucât ar fi contrazis prevederea contractuală care permite acordarea de prestații compensatorii, contravine înțelesului expres al clauzelor contractuale.

Printr-o altă critică se arată că O.U.G. nr. 109/2011, atât în forma în vigoare la momentul încheierii Contractului, cât și forma în vigoare în prezent, la art. 37, prevede în mod expres necesitatea de a stabili componenta variabilă a remunerației administratorilor prin raportare la recomandări tehnic motivate ce au la bază studii comparate asupra condițiilor de remunerare pentru poziții similare din societăți din același domeniu de activitate. Conform normelor adoptate prin H.G. nr. 722/2016 unul dintre principiile generale pentru stabilirea politicilor de remunerare a administratorilor este tocmai păstrarea unui echilibru just între indemnizația fixă și componenta variabilă a remunerației.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 37 alin. (5) din O.U.G. nr. 109/2011, invocate ca fiind încălcate de părți cu prilejul stabilirii modalității de calcul a remunerației variabile cuvenite mandatarului, instituie obligația Adunării Generale a Acționarilor societății pârâte de a stabili componenta variabilă a remunerației cuvenite membrilor consiliului de administrație, prin raportare la un anumit factor, prevăzut în mod abstract în structura acestei norme juridice, precum recomandări temeinic motivate, formulate pe baza unui studiu comparat asupra condițiilor de remunerare pentru pozițiile similare din societăți, din același domeniu de activitate, cu capital majoritar ori integral de stat din România și din alte state europene, de comitetul de nominalizare sau, după caz, de experții în recrutare resurse umane ale căror servicii au fost contractate pentru derularea procedurii de selecție a membrilor consiliului de administrație/consiliului de supraveghere.

Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că acestea au stabilit o obligație în sarcina organelor statutare ale pârâtei în procesul de negociere a clauzelor contractului de mandat ce ar urma să fie încheiat, impunând luarea în considerare a unor anumite criterii de determinare a procentului componentei variabile a remunerației cuvenite administratorilor desemnați. Recomandările motivate de care ar trebui să țină seama Adunarea Generală a Acționarilor cu prilejul calculării remunerației variabile cuvenite membrilor Consiliului de administrație nu pot constitui, din chiar formularea generală a textului, premisa unui caz de nulitate absolută, cu atât mai mult cu cât o asemenea sancțiune nu este expresă.

Această cerință legală, care circumstanțiază modalitatea de formare a voinței juridice interne a companiei pârâte, nu poate fi asimilată unei condiții de legalitate pentru încheierea valabilă a contractului de mandat, rezultat al voinței concordante a celor două părți.

Față de considerentele reținute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A. împotriva deciziei civile nr. 1729 din 8 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A. împotriva deciziei civile nr. 1729 din 8 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 februarie 2022.