ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1102/2021

Ședința publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 29 mai 2017 sub dosar nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A. (CNAB) a solicitat obligarea acesteia la plata sumelor nete de 36.440 Euro reprezentând daune-interese stabilite în conformitate cu prevederile Contractului de Administrare nr. x/17.05.2013 și de 246.500 Euro reprezentând daunele interese care decurg din Contractul de Mandat nr. x/21.05.2013, actualizarea acestor sume cu indicele de inflație și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestor sume începând cu data de 1 iunie 2014 și până la data achitării efective și integrale a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Prin notele scrise depuse la dosar Curte, reclamantul a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că solicită obligarea pârâtei la plata sumelor de 167.620 RON și 1.133.900 RON, echivalentul a 36.440 Euro și respectiv 246.500 Euro la cursul BNR de la momentul formulării cererii introductive, precum și a dobânzii legale aferente acestor sume, calculate de la data de 01.06.2016 și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3514 din 10 decembrie 2018, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. și a obligat pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A. la plata sumei de 167.620 RON cu titlu de daune interese conform contractului de administrare nr. x/17.05.2013 și la plata sumei de 246.500 RON cu titlu de daune interese conform contractului de mandat din data de 21 mai 2013, precum și la plata dobânzii legale aferente debitului principal de la data de 1 iunie 2016 și până la data plății efective și la 29.040,48 RON cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 19 martie 2019, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de petentul A., prin care a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 3514 din 10 decembrie 2018, în sensul că daunele interese conform contractului de mandat nr. SG 2419 din 21 mai 2013 sunt în cuantum de 1.133.900 RON, iar nu în valoare de 246.500 RON, cum din eroare s-a trecut.

Prin încheierea din 16 septembrie 2020, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis cererea formulată de petentul A. și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 3514 din 10 decembrie 2018, în sensul că se va menționa:

"Obligă pârâtul la plata dobânzii legale aferente debitului principal de la data de 1 iunie 2014 până la data plății efective" în loc de "Obligă pârâtul la plata dobânzii legale aferente debitului principal de la data de 1 iunie 2016 până la data plății efective", cum din eroare s-a trecut.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A. și pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A., iar reclamantul A. a declarat apel și împotriva încheierii de ședință din data de 19 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 133 din 25 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. împotriva sentinței civile nr. 3514 din 10 decembrie 2018 pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2017.

A fost admis apelul reclamantului A. formulat împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din data de 19 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, pe care a schimbat-o în sensul că:

Admite cererea de îndreptare eroare materială.

Dispune îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinței nr. 3514 din 10 decembrie 2018, în sensul că suma datorată de pârâtă cu titlul de daune interese conform contractului de mandat din 21 mai 2013 este de 1.133.900 RON, în loc de 246.500 RON, cum din eroare s-a trecut.

A fost respins ca rămas fără interes apelul reclamantului A. împotriva sentinței civile nr. 3514 din 10 decembrie 2018 pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2017.

A fost obligată apelanta-pârâtă la plata sumei de 12.912 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către apelantul-reclamant.

Împotriva acestei decizii, pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, în vederea rejudecării apelului formulat și acordarea tuturor cheltuielilor de judecată.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta apreciază că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel că, sub aspectul pretinsei revocări fără justă cauză a mandatului de administrator CN AB al intimatului A. de către recurentă, aceasta consideră că au fost interpretate și aplicate greșit normele de drept material consacrate de art. 137

1

și art. 155 din Legea nr. 31/1990, precum și dispozițiile art. 1.270 și art. 2.032 C. civ., atunci când instanța de apel, ca și instanța de fond, a considerat eronat că:

Încetarea de drept a mandatului administratorului A. ca urmare a declanșării acțiunii în răspundere a administratorului, în temeiul art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, ca efect al Hotărârii AGA a CN AB nr. 50/29.05.2014, ar echivala juridic cu revocarea fără justă cauză a mandatului de administrator de către adunarea generală a acționarilor pârâtei, situație ce ar intra sub incidența art. 137 teza 2 din aceeași lege.

Ca o consecință a raționamentului menționat mai sus, ar fi incidente dispozițiile pct. 8.4. din Contractul de Administrare nr. x/17.05.2013 dintre CN AB și intimatul A., ca lege a părților, ceea ce reprezintă o aplicare greșită de către instanță a dispozițiilor art. 1.270 C. civ., ce consacră principiul forței obligatorii a contractului precum și a art. 2.032 C. civ. care dă dreptul mandatarului la dezdăunare.

În acest context, recurenta consideră că Hotărârea AGA nr. 50/29.05.2104 a dus într-adevăr la încetarea de drept - ope legis - a mandatului de administrator intimatului A. de la data hotărârii, hotărârea respectivă fiind anulată ulterior, definitiv, de o instanță de judecată. Totuși, nici efectul hotărârii AGA (încetarea de drept a mandatului), nici efectul anulării hotărârii (repunerea mandatarul în drepturile sale contractuale cu respectarea obligațiilor sale corelative de mandatar) nu pot echivala cu situația - ipoteză descrisă de art. 137

1

teza 2 din Legea nr. 31/1900, anume revocarea mandatarului fără just temei, care dă dreptul acestuia la dezdăunare deoarece:

Nu există niciun text de lege care să consacre expres această echivalare, raționamentul susținut în decizia atacată (mandatul relevant a încetat de drept prin efectul Hotărârii AGA, iar revocarea este o modalitate de încetare a mandatului, deci efectul Hotărârii AGA ar fi revocarea) fiind una pur deductiv - speculativă. Faptul că, la nivel teoretic, revocarea reprezintă una din modalitățile de încetare a mandatului, nu duce la concluzia că încetarea de drept a mandatului este sau echivalează cu o revocare. Dimpotrivă, tot la nivel teoretic încetarea de drept a mandatului e un efect legal direct al angajării răspunderii administratorului, pe când revocarea e o modalitate distinctă de încetare a mandatului, rezultat al unui act unilateral de revocare din partea mandantului.

Astfel, anularea pe cale judiciară a Hotărârii AGA nr. 50/29.05.2014 pe motive exclusiv procedurale, așa cum rezultă din speță, nu duce automat la concluzia că mandatarul a fost revocat fără justă cauză, pentru a deveni incidente dispozițiile art. 137

1

teza 2 din Legea 31/1990 (dreptul la dezdăunare al mandatarului), deoarece justa cauză reprezintă o situație care ar trebui, în acest caz, să se raporteze la motivele de fond ale revocării, anume dacă administratorul a fost sau nu revocat pentru faptele care sunt de natură a-i angaja răspunderea față de societate. Or, acest aspect nu a fost niciodată stabilit prin hotărârea judecătorească prin care instanța a anulat Hotărârea AGA nr. 50/2014. Cu atât mai mult este evidentă această aplicare greșită a legii de către instanța de apel, cu cât aceasta avea cunoștință, potrivit actelor din dosar, despre faptul că există indicii puternice că mandatarul ar fi săvârșit fapte de natură care să îi angajeze răspunderea față de CN AB, fapte care au inclusiv valențe penale, așa cum rezultă din dosarul penal nr. x/2019 aflat pe rolul Tribunalului Ilfov, în care mandantul este inculpat pentru infracțiunea de conflict de interese cu recurenta.

Așadar, dacă ar fi interpretat corect dispozițiile legale ce reglementează forța obligatorie a contractului între părți, instanța de apel (ca și cea de fond) ar fi constatat că în speță nu se poate da efect pct. 8.4 din contractul de administrare în temeiul art. 1.270 C. civ. (acest articol din Cod nefiind aplicabil), deoarece nu a existat situația unei revocări fără justă cauză a mandatului intimatului A..

De asemenea, o raportare corectă a dispozițiilor art. 2.032 C. civ. la situația din speță ar fi avut ca rezultat concluzia inaplicabilității acestui articol, neexistând în speță ipoteza acolo prevăzută, anume o revocare nejustificată ori intempestivă, deoarece încetarea de drept a mandatului printr-o hotărâre AGA de angajarea răspunderii (anulată exclusiv pe motive procedurale, iar nu de fond, referitoare la activitatea administratorului) nu poate fi echivalată legal cu o revocare nejustificată sau intempestivă.

Așa cum s-a arătat și în cererea de apel, faptul că mandatul intimatului A. a încetat de drept prin efectul unei hotărâri a AGA a CN AB de angajare a răspunderii administratorului, nu echivalează nici sub aspectul consecințelor cu revocarea mandatului de administrator.

Dacă ar fi avut loc o revocare a administratorului, nu ar mai fi existat posibilitatea repunerii în vigoare a contractului de administrare și repunerea intimatului A. în funcția de administrator, cum a fost cazul în speță, revocarea fiind un act unilateral de dispoziție al societății, ce derivă din însuși contractul de administrare. Odată luată și asumată formal de societate decizia revocării (cu justă cauză sau fără) s-ar fi produs efectele prevăzute în contract pentru o atare decizie, anume încetarea contractului. Din contră, repunerea administratorului în funcție nu se numără printre efectele prevăzute de lege sau de contract pentru situația revocării, care stabilesc că mandatarul are eventual doar drept la dezdăunare pentru revocare fără justă cauză, iar nu și dreptul la reluarea funcțiilor sau atribuțiilor conferite de mandatul inițial.

Sub aspectul pretinsei revocări fără justă cauză a mandatului de Director General CN AB al d-lui A. de către recurentă, aceasta consideră că au fost interpretate și aplicate greșit normele de drept material consacrate de art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, precum și dispozițiile art. 1.270 și art. 2.032 C. civ., atunci când instanța de apel, ca și instanța de fond, a considerat, în mod eronat că:

Suspendarea de drept a mandatului de Director General al intimatului A., ca urmare a declanșării acțiunii în răspundere a directorului general, în temeiul art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, ca efect ai Hotărârii AGA a CN AB nr. 50/29.05.2014, ar echivala juridic cu revocarea fără justă cauză a mandatului de Director General de către recurentă.

Din punct de vedere al naturii juridice, revocarea e o cauză de încetare a mandatului, pe când suspendarea de drept este o sancțiune specială prevăzută de Legea nr. 31/1990 și e menită să asigure funcționarea în bune condiții a societății până la lămurirea pe calea judiciară a acțiunii în răspundere a directorului general, anume dacă activitatea acestuia a prejudiciat sau nu societatea; din punct de vedere al efectelor celor două instituții de drept, este evident că revocarea duce la încetarea raportului juridic între societate și directorul general (fiind o modalitate de încetare a contractului de mandat), pe când suspendarea de drept nu desființează raportul juridic, ci doar dă părților dreptul să nu își îndeplinească temporar obligațiile contractuale, până la încetarea cauzei de suspendare; dovadă că suspendarea de drept nu poate fi o revocare în speța de față este însuși faptul că intimatul, după ce a fost suspendat de drept din funcția de director general, a fost repus în această funcție printr-o hotărâre AGA ulterioară, care s-a conformat deciziei instanței de a anula hotărârea AGA nr. 50/2014 care atrăsese efectul suspendării sus-amintite.

Ca o consecință a raționamentului greșit al instanței recurenta apreciază a fi incidente dispozițiile pct. 9.3. din Contractul de Mandat nr. SG 2419 din 21.05.2013, dintre CN AB și intimat, ca lege a părților, ceea ce reprezintă o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1.270 C. civ., ce consacră principiul forței obligatorii a contractului - pacta sunt servanda - precum și a art. 2.032 C. civ., care dă dreptul mandatarului la dezdăunare.

Prin întâmpinarea depusă, la 5 august 2020, reclamantul A. solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatului, depus la 14 septembrie 2020, recurenta solicită înlăturarea susținerilor acestuia ca nefondate și admiterea recursului astfel cum a fost formulat în cauză.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 19 noiembrie 2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 25 noiembrie 2020, intimata-pârâtă depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 11 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. împotriva deciziei civile nr. 133 din 25 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 22 aprilie 2021.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 137

1

din Legea nr. 31/1190 și art. 55 din aceeași lege, în ceea ce privește mandatul de administrator din cadrul societății, precum și a dispozițiilor art. 1270 și art. 2032 C. civ., referitoare la materia mandatului civil, considerând totodată că, instanța de apel a echivalat în mod greșit încetarea mandatului administratorului societății printr-o hotărâre AGA, ca efect de drept a acestei hotărâri și o revocare printr-o hotărâre AGA în temeiul art. 137 din Legea nr. 31/1990.

Această critică este întemeiată, urmând a fi admisă, în considerarea următoarelor argumente:

Între Compania Națională Aeroporturi București S.A. și reclamantul A. s-a încheiat contractul de administrare nr. x din 17 mai 2013, prin care reclamantul în calitate de administrator s-a obligat să participe la administrarea societății în calitate de membru al Consiliului de Administrație al Societății, pe o durată de 4 ani, începând cu data de 19 aprilie 2013 și până la data de 18 aprilie 2017.

Potrivit art. 8.4 din contract, în cazul încetării mandatului administratorului la inițiativa societății, înainte de expirarea duratei, societatea va plăti administratorului, în termen de 10 zile, daune-interese având valoarea echivalentă cu restul remunerațiilor lunare și a remunerațiilor suplimentare, datorate pentru perioada rămasă de executat, calculate din momentul revocării, până la data expirării contractelor.

Ulterior, între pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A., în calitate de mandant și reclamantul A., în calitate de mandatar s-a încheiat contractul de contractul de mandat nr. x din 21 mai 2013, prin care mandantul l-a împuternicit pe mandatar să conducă, să organizeze și să gestioneze activitatea sa, în vederea îndeplinirii obiectivelor și criteriilor de performanță specifice, pe o perioadă de 4 ani, cu începere de la data de 19 aprilie 2013 și până la data de 18 aprilie 2017.

În cazul revocării fără justă cauză a mandatului directorului general la inițiativa societății, înainte de expirarea duratei contractului s-a stabilit, conform art. 9.3 din contract, că societatea va plăti directorului general, în termen de 10 zile de la revocarea mandatului, daune-interese având o valoare echivalentă cu restul remunerațiilor lunare datorate pentru perioada contractului rămasă de executat, calculată din momentul revocării până la data expirării contractului.

În acest context, instanța de apel a reținut, ca urmare a declanșării acțiunii în răspundere a administratorului, în temeiul art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, că s-a produs încetarea de drept a mandatului administratorului A., ca efect al Hotărârii AGA a CN AB nr. 50/29.05.2014, aspect ce ar echivala juridic cu revocarea fără justă cauză a mandatului de administrator de către adunarea generală a acționarilor pârâtei, situație ce ar intra sub incidența art. 137 teza 2 din aceeași lege, fiind astfel incidente dispozițiile pct. 8.4. din Contractul de Administrare nr. x/17.05.2013.

Așadar, Hotărârea AGA nr. 50/29.05.2104 a dus într-adevăr la încetarea de drept a mandatului de administrator intimatului A. de la data hotărârii, hotărârea respectivă fiind anulată ulterior, definitiv de o instanță de judecată, însă nici efectul hotărârii AGA de încetare de drept a mandatului și nici efectul anulării hotărârii de repunere a mandatarului în drepturile sale contractuale cu respectarea obligațiilor sale corelative de mandatar nu pot echivala cu situația reținută de instanța de apel, anume revocarea mandatarului fără just temei, care dă dreptul acestuia la dezdăunare.

Aceasta deoarece, în interpretarea corectă a dispozițiilor legale ce reglementează forța obligatorie a contractului între părți, instanța de apel ar fi putut constata că în speță nu se poate da eficiență dispozițiilor pct. 8.4 din contractul de administrare în temeiul art. 1.270 C. civ., întrucât nu a existat situația unei revocări fără justă cauză a mandatului intimatului A., întrucât dacă ar fi avut loc o revocare a acestuia, nu ar mai fi existat posibilitatea repunerii în vigoare a contractului de administrare și repunerea intimatului A. în funcția de administrator, cum a fost cazul în speță.

În ceea ce privește revocarea fără justă cauză a mandatului de director general CN AB al intimatului de către recurentă, se constată că au fost interpretate și aplicate greșit normele de drept material consacrate de art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, precum și dispozițiile art. 1.270 și art. 2.032 C. civ., atunci când instanța de apel a considerat, în mod eronat că suspendarea de drept a mandatului de director general al intimatului A., ca urmare a declanșării acțiunii în răspundere a directorului general, în temeiul dispozițiilor evocate, ca efect al Hotărârii AGA a CN AB nr. 50/29.05.2014, ar echivala juridic cu revocarea fără justă cauză a mandatului de Director General de către recurentă.

În acest sens, se reține că mandatul reclamantului nu a fost revocat, ci a fost dus la bun sfârșit, context în care nu poate fi aplicat art. 9.3 din contractul de mandat, potrivit căruia:

"în cazul revocării fără justă cauză a mandatului directorului general [...] societatea va plăti [...] daune interese având o valoare echivalentă cu restul remunerațiilor lunare datorate pentru perioada contractului rămasă de executat [...]".

Astfel, reclamantul nu poate invoca o revocare fără justă cauză a mandatului, întrucât această revocare invocată de reclamant a reprezentat o suspendare, reclamantul revenind în funcția ocupată, primind în continuare remunerația.

Așadar, clauza penală de la art. 9.3 poate fi invocată numai în cazul încetării contractului de mandat, nu și în cazul suspendării acestuia, având în vedere că reclamantul a revenit în funcție, iar acest articol din contractul de mandat ar fi fost aplicabil dacă reclamantul nu ar fi revenit pe poziția deținută anterior, context în care acesta nu poate invoca plata renumerațiilor până la finalul mandatului.

În acest sens, se constată că raționamentul susținut de instanța de apel în decizia atacată nu are niciun temei juridic, care să consacre expres această echivalare, întrucât o suspendare a unui mandat - ce vizează art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, nu poate fi în același timp și o revocare a aceluiași mandat, cu atât mai puțin o revocare fără justă cauză, prevăzută de art. 9.3 din contractul de mandat nr. SG 2419 din 21 mai 2013.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanța de apel, dacă ar fi interpretat corect dispozițiile legale ce reglementează forța obligatorie a contractului între părți, ar fi constatat că, în speță, nu se poate da eficiență pct. 9.3 din contractul de mandat, în temeiul art. 1.270 C. civ., deoarece nu a existat situația unei revocări fără justă cauză a mandatului intimatului, iar acest aspect nu poate satisface exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Astfel că, din această perspectivă, se constată că, prin interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 1371 și art. 155 din Legea nr. 31/1900, precum și art. 1.270 și art. 2.032 C. civ., instanța de apel a procedat în mod eronat respingând ca nefondat apelul pârâtei.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel se va preocupa să răspundă criticilor formulate de pârâta CNAB S.A. în susținerea pretențiilor și apărărilor sale, în raport cu temeiurile de drept invocate, în condițiile în care aceasta nu s-a pronunțat asupra tuturor criticilor formulate în cauză.

Constatând că instanța de apel nu a dezlegat corect apelul pârâtei CNAB S.A., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. împotriva deciziei civile nr. 133 din 25 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu respectarea tuturor considerentelor din decizia de îndrumare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. împotriva deciziei civile nr. 133 din 25 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2021.