ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2432/2023

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 30.05.2017, sub dosar nr. x/2017, A., în calitate de reclamant, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A. (CNAB) în temeiul art. 192 C. proc. civ. a formulate cerere de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 248.265 ron reprezentând echivalentul în RON al sumei de 54.400 euro la cursul de schimb de la data formulării prezentei 29.05.2017, sumă la care se va adăuga dobânda legală de la data scadenței obligațiilor de plată și până la data plății precum și cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3083/06.11.2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., a fost obligată pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A. la plata sumei de 248.265 RON reprezentând debit principal precum și dobânda aferentă, calculată de la data scadenței fiecărei obligații de plată, până la achitarea efectivă a debitului; a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 12894,16 RON.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A..

Prin decizia civilă nr. 850 din 13 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Compania Națională Aeroporturi București S.A. împotriva sentinței civile nr. 3083 din 6 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Ulterior, prin sentința civila nr. 3811 din 13 noiembrie 2019, Tribunalul Ilfov a admis în parte cererea de chemare în judecată și a fost obligată pârâta la plata sumei de 222.271 RON reprezentând indemnizație, cu dobândă legală.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a taxei judiciare de timbru în cuantum de 5.550,42 RON, precum și la plata sumei de 6.108,75 RON, reprezentând onorariu avocațial, cu titlu de cheltuieli de judecată, proporționale pretențiilor admise.

Prin decizia civilă nr. 1416/A din 19 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Compania Națională Aeroporturi București S.A. împotriva sentinței civile nr. 3811 din 13 noiembrie 2019 pronunțate de Tribunalul Ilfov; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A.; a obligat pârâta la plata despăgubirii în cuantum de 34.800 Euro, plătibilă în RON la cursul BNR de la data plății, cu dobânda legală calculată de la data de 30 mai 2017 și până la data plății integrale; a obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată avansate în primă instanță, în cuantum de 10.345,75 RON; a respins cererea intimatului-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată avansate în apel; a obligat intimatul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată avansate în apel de către apelanta-pârâtă, în cuantum de 1.209 RON.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâta.

Prin decizia 593/10 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă Compania Națională Aeroporturi București S.A. împotriva deciziei civile nr. 1416/A din 19 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, cu consecința casării acesteia și trimiterii cauzei, spre o nouă judecată instanței de apel.

In rejudecare, prin decizia civilă nr. 1747/2022 din 7 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondată cererea de apel formulată de apelanta-pârâtă Compania Națională Aeroporturi București S.A. și a obligat apelanta la plata către intimatul A. a sumei de 4282,54 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1747/2022 din 7 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A. a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea acestuia, cu consecința casării hotărârii recurate, rejudecării cauzei în sensul respingerii acțiunii introductive ca neîntemeiată și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Cu titlu prealabil, recurenta a menționat că, prin OP nr. x, a executat de bună voie și a plătit în contul intimatului-reclamant suma de 240.988,27 RON, la data de 22.01.2021, executare ce s-a efectuat în lumina solicitării reclamantului.

Față de art. 637 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a solicitat ca, în cazul admiterii prezentului recurs, să se dispună repunerea Companiei în drepturi.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia atacată este netemeinică și nelegală, având în vedere dispozițiile Legii nr. 31/1990, actualizată.

Astfel, recurenta a susținut că ulterior hotărârilor Adunării Generale a Acționarilor (A.G.A.) nr. 50/29.05.2014 și nr. 56/25.03.2015 (anulate definitiv în instanță), acționariatul companiei a adoptat hotărârea A.G.A. nr. 57/26.03.2015 (necontestată în instanță), prin care era numit un nou consiliu de administrație.

Totodată, urmare obținerii deciziilor favorabile de anulare a hotărârilor A.G.A. nr. 50 și nr. 56, nici membrii acționariatului și nici cei ai consiliului de administrație nu au solicitat nulitatea vreunei hotărâri luate de consiliul de administrație, pe perioada cuprinsă între înlocuirea membrilor consiliului de administrație, din care și reclamantul făcea parte, și perioada numirii în funcție, prin Hotărârea nr. 78/12.12.2016.

Efectul juridic al necontestării hotărârii A.G.A. nr. 57/26.03.2015, coroborat cu necontestarea niciuneia dintre hotărârile consiliului de administrație, luate în perioada cuprinsă între revocarea mandatului de administrator al reclamantului și numirea acestuia în funcția de administrator, îmbracă forma unei acceptări unanime a situației de fapt și de drept. Or, în opinia recurentei, acceptarea acestei situații atât în fapt, cât și în drept, conduce la imposibilitatea solicitării în prezent a pretențiilor ce fac obiectul cererii de chemare în judecată.

Mai mult, ulterior hotărârii nr. 57, prin hotărârea A.G.A. nr. 66/18.02.2016 (hotărâre care nu a fost luată în calcul nici de instanța de fond și nici de instanța de apel) s-a constatat încetarea de drept a mandatelor membrilor consiliului de administrație din care făcea parte și reclamantul, "fără nicio altă formalitate prealabilă și fără intervenția instanței". Nici această hotărâre nu a fost contestată și implicit nu a fost anulată.

In acest sens, instanța ar fi trebuit să constate că reclamantului i s-ar fi cuvenit eventuale remunerații doar pentru perioada cuprinsă între încetarea de drept a mandatului, 29.05.2014, până la data adoptării Hotărârii A.G.A. nr. 66/18.02.2016.

Ulterior, prin Hotărârea A.G.A. nr. 67 din 18.02.2016, având în vedere hotărârea anterioară, acționariatul societății a numit un nou consiliu de administrație. Nici această hotărâre nu a fost contestată și implicit nu a fost anulată.

Se poate astfel observa, că, între hotărârea nr. 50/29.05.2014, prin care reclamantului i-a încetat mandatul de administrator, și hotărârea nr. 78/12.12.2016 s-au mai luat cel puțin două hotărâri ale adunării generale, de numire a altor membri ai consiliului de administrație, hotărâri necontestate în fața instanței de judecată și implicit valabile.

Așadar, valoarea juridică a hotărârilor necontestate este aceea că au avut și au în continuare puterea juridică obținută încă de la data emiterii lor. Cu alte cuvinte, independent de faptul că reclamantul a beneficiat direct sau indirect de anularea Hotărârilor AGA nr. 50 și nr. 56, aceasta nu înseamnă că este îndrituit la obținerea cuantumului indemnizațiilor, întrucât ulterior acestora, acționarii companiei au mai adoptat cel puțin două hotărâri AGA de numire de membri de consiliu de administrație, hotărâri care nu au făcut obiectul unor acțiuni de anulare.

Deși recursul companiei a fost admis inițial, instanța de apel, în rejudecare s-a limitat doar la a rejudeca motivele răspunderii contractuale invocate, în principal, de către recurentul-reclamant, fără a rejudeca și motivele susținute de către companie, așa cum s-a arătat mai sus.

Referitor la considerentul reținut de instanța de prim control judiciar, în rejudecare, potrivit căruia: "Ca urmare a casării primei decizii a instanței de apel, prezentul demers juridic vizează rejudecarea apelului formulat de pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A. cu luarea în considerare a tuturor motivelor expuse în fața Înaltei Curți de ambele părți titulare ale recursului, referitoare la condițiile răspunderii contractuale.", recurenta a susținut că, deși se face referire directă la "... luarea în considerare a tuturor motivelor expuse în fața înaltei Curți de ambele părți titulare ale recursului...", instanța se limitează la a face trimitere doar la răspunderea contractuală, temeiurile acesteia și clauzele la care era obligată CNAB S.A. față de recurentul-reclamant.

O altă încălcare flagrantă și care nu a ținut cont de documentele existente și aflate la dosarul cauzei este afirmația din motivare conform căreia: "Deși invocă încă din primul ciclu procesual (2017) alte hotărâri AGA care ar fi produs efectul încetării de plin drept a mandatului administratorului reclamant, respectiv hotărârile 57, 66 si 67, apelanta pârâtă nu înțelege să depună în fața instanțelor de judecată conținutul efectiv al acestor hotărâri".

Deși era învestită să rejudece cauza, instanța s-a rezumat doar la a face trimitere sumară la hotărârile AGA invocate de către CNAB S.A. în toate apărările inițiale (hotărârile 57, 66 si 67). Chiar dacă aceste hotărâri sunt depuse la dosarul cauzei, instanța s-a rezumat doar la a face o referire trecătoare la acestea considerând că, oricum, nu ar fi avut impact asupra judecării cauzei.

Referitor la considerentul reținut de instanța de prim control judiciar, în rejudecare, potrivit căruia: "Curtea apreciază că și în contextul în care hotărârile ar fi fost depuse, având în vedere că ele au fost emise în perioada 26.03.2015-18.02.2016, efectele acestora sunt puse sub semnul întrebării prin emiterea de însăși compania pârâtă a deciziei de repunere în funcție a reclamantului la data de 12.12.2016", recurenta susține că prin această judecată se face o eroare fundamentală, deoarece chiar prin Hotărârea AGA nr. 66/18.02.2016 (hotărâre care nu a fost luată în calcul nici de instanța de fond și nici de instanța de apel) s-a constatat încetarea de drept a mandatelor membrilor consiliului de administrație din care făcea parte și reclamantul, "fără nicio altă formalitate prealabilă și fără intervenția instanței".

Astfel, se poate observa că, cel puțin în acest caz, pretențiile recurentului reclamant trebuiau diminuate, cel puțin cu privire la perioada 18.02.2016 - 12.12.2016, timp în care a avut mandatul încetat de drept fără nicio o altă formalitate prealabilă și fără intervenția instanței.

Mai mult, în mod ilegal, instanța face o afirmație gravă susținând că: "... efectele acestora sunt puse sub semnul întrebării prin emiterea de însăși compania pârâtă a deciziei de repunere în funcție a reclamantului la data de 12.12.2016".

In primul rând, nu compania 1-a repus în funcție pe recurentul reclamant, ci acționarii (Ministerul Transporturilor, respectiv Fondul Proprietatea).

In al doilea rând, emiterea deciziei de repunere în funcție nu echivalează cu o recunoaștere a întregii perioade contestate, ci are ca mandat o perioadă cu totul nouă pentru recurentul reclamant.

Recurenta arată că nu înțelege cum se poate interpreta perioada scursă de la hotărârea A.G.O.A. 66/2016 până la hotărârea A.G.O.A. 78/2016 ca fiind o perioadă validă, atâta vreme cât hotărârea A.G.O.A. 66/2016 nu a fost anulată de niciun document.

Acesta ar fi încă un motiv de nelegalitate al deciziei atacate și pentru care se solicită instanței sa admită prezentul recurs.

In ceea ce privește cuantumurile indemnizațiilor solicitate de către reclamant, recurenta a arătat următoarele:

Indemnizația de 400 EUR lunar, remunerație lunară suplimentară, prevăzută la art. 3.3. din Contractul de mandat încheiat în 17.05.2013, între CNAB și reclamant, urma să fie plătită pentru calitatea acestuia de membru în fiecare comitet consultativ organizat la nivelul Consiliului de administrație al CNAB din care ar fi făcut parte.

Reclamantul a susținut că prin hotărârea nr. 6 a CA din data de 19.04.2013, a fost numit în calitate de membru al Comitetului de audit din cadrul CA.

In urma unei verificări efectuate în cursul anului 2014 de către corpul de control de la Ministerul Transporturilor, au rezultat o serie de concluzii (expuse în memoriul de recurs), pe care recurenta a susținut că și le însușește în totalitate:

Astfel, a reieșit că reclamantul a solicitat în cauză acordarea retroactiv a unei remunerații în cuantum de 400 EUR lunar, fără însă ca acesta să fi desfășurat vreodată o activitate în acest sens. Deși a încasat remunerații pentru calitatea acestuia, pe perioada cuprinsă între data nominalizării sale ca membru al Comitetului de audit și data încetării de drept a mandatului său, reclamantul nu a întreprins nicio activitate.

De asemenea, trebuie menționat că nici în perioada 12.12.2016 (data de la care reclamantul a fost repus în funcția de administrator, prin Hotărârea AGA nr. 78) -18.04.2017, nu a fost desfășurată vreo activitate în cadrul Comitetului de audit.

Este astfel cu atât mai greu de crezut că, în situația în care, în calitate de membru al Comitetului de audit de pe lângă CA, din data la care a fost nominalizat (19.04.2013) și până la data încetării mandatului său (29.05.2014), precum și în perioada repunerii sale în funcție (12.12.2016) și încetarea mandatului (18.04.2017), nu a efectuat niciun fel de activitate, aceste activități ar fi urmat a fi desfășurate și în perioada în care reclamantul nu a fost administrator al CNAB.

Față de cele arătate, recurenta a solicitat respingerea solicitării reclamantului de acordare retroactivă a remunerației de 400 EUR lunar, pentru perioada cuprinsă între 29.05.2014 - 18.04.2017, ca fiind neîntemeiată.

Cu toate acestea, mergând de la premiza că intimatului i se cuvenea acest tip de indemnizație, așa cum în mod eronat a judecat instanța de apel, recurenta a arătat că nu înțelege cum se poate interpreta perioada scursă de la hotărârea A.G.O.A. 66/2016 până la hotărârea A.G.O.A. 78/2016 ca fiind o perioada validă, atâta vreme cât hotărârea A.G.O.A. 66/2016 încetează de drept mandatul, iar aceasta nu a fost anulată de niciun document. Cel puțin pentru perioada 18.02.2016 - 12.12.2016, timp în care a avut mandatul încetat de drept, fără nicio o altă formalitate prealabilă și fără intervenția instanței, recurenta a considerat că trebuie cenzurate sumele.

Recurenta a susținut că, fața de prevederile art. 1 și 2 din O.G. nr. 13/2011 și față de dispozițiile art. 8.4. din Contractul nr. x/2013, potrivit cărora nu s-a stabilit prin Contract și plata de dobânzi, cererea de acordare a acestora este neîntemeiată.

In subsidiar, în cazul în care se va constata că art. 8.4. din contract s-ar încadra în materia unei clauze penale, reglementate de art. 1538 C. civ., recurenta a solicitat instanței să țină cont că, potrivit doctrinei dar și practicii în materie civilă, "dobânda penalizatoare la care se referă O.G. nr. 13/2011 este stipulată tocmai prin intermediul clauzei penale la care face referire art. 1538 noul C. civ.."

In cazul în care instanța apreciază că sumele solicitate de intimatul reclamant ar reprezenta daune interese, recurenta a solicitat să constate următoarele:

Potrivit dispozițiilor C. civ., dreptul mandantului de a revoca oricând mandatul se întemeiază pe caracterul intuitu personae al contractului de mandat, precum și pe faptul că acesta se încheie în interesul mandantului, motiv pentru care revocarea poate interveni independent de vreo culpă a mandatarului.

Cu toate acestea, atât C. civ., cât și Legea nr. 31/1990 dispun că mandantul este obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar ca urmare a revocării nejustificate ori intempestive a mandatului. Astfel, în condițiile în care se invocă revocarea intempestivă și fără justă cauză a mandatului ne aflăm pe tărâmul răspunderii civile contractuale, fapt ce implică îndeplinirea cumulativă a elementelor care o condiționează, respectiv existența unei fapte ilicite, vinovăția, existența unui prejudiciu patrimonial și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Reclamantul apelant nu face dovada existenței și îndeplinirii cumulative a acestor elemente.

Prin urmare, faptul că revocarea mandatului ar fî fost intempestivă și fără justă cauză, așa cum susține intimatul reclamant, nu conduce de plano la acordarea de despăgubiri. Este absolut necesar ca partea care solicită plata daunelor interese să dovedească existența unui prejudiciu.

Or, reclamantul nu face în nici un fel dovada existenței vreunui prejudiciu. Mai mult decât atât, cuantumul acestui prejudiciu stabilit de către reclamant încalcă dispozițiile art. 37 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 51/2013, publicata în M.Of. la data de 04.06.2013.

Prin urmare, începând cu data de 04.06.2016, indemnizația fixă lunară a membrilor neexecutivi ai CA. C.N.A.B. S.A. trebuia să fie maximum media pe ultimele 12 luni a câștigului salarial mediu brut lunar din ramura în care își desfășoară activitatea societatea, comunicat de INS, sumele solicitate de reclamant depășind acest reper.

Conform art. 249 C. proc. civ., simpla susținere a reclamantului că i s-ar fi produs acest prejudiciu nu este suficientă pentru a dovedi existența acestuia, cu atât mai mult cu cât, începând de la data de 29.05.2014, mandatul acestuia a încetat de drept, iar sumele solicitate nu se mai încadrează în dispozițiile legale.

Recurenta a susținut că, în mod nejustificat, instanța a înlăturat apărările sale și a dispus obligarea acesteia la plata de despăgubiri în cuantum de 34.800 EURO cu dobânda legala, calculată de la 30.05.2017 până la data plății integrale. Acordarea acestor sume, astfel cum s-a stabilit prin hotărârea atacată este eronată, constituind o îmbogățire fără justă cauză a intimatului reclamant, căruia i-au fost achitate obligațiile bănești.

Totodată, raportat la faptul că în perioada 29.05.2014-12.12.2016, mandatul de administrator al reclamantului a încetat de drept, având drept consecință neparticiparea acestuia la ședințele de CA de la momentul încetării mandatului până la momentul repunerii în funcția de administrator, recurenta a apreciat că acesta nu este îndreptățit la remunerația precizată în contractul de mandat la art. 3.1. din Contractul de administrare nr. x/17.05.2013.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. de asemenea, a solicitat, respingerea recursului pârâtei, cu obligarea acesteia la plată cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și admiterea căii de atac formulate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 10 mai 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 26 septembrie 2023 a fost respinsă excepția nulității recursului, pentru considerentele reținute în cuprinsul acesteia, și a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Motivul de casare invocat de recurenta-pârâtă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Observând conținutul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că, deși marea majoritate a criticilor expuse de recurenta-pârâtă aduc în dezbatere chestiuni privind probele și situația de fapt, există și anumite critici de nelegalitate care pot fi analizate de instanța de recurs, nu prin prisma art. 488 alin. (8) C. proc. civ., invocat, ci prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care însă, este nefondat.

Astfel, aceste critici sunt cele prin care se susține, în esență, că, deși recursul pârâtei a fost admis inițial, instanța de apel, după casare, s-a limitat doar la a rejudeca motivele răspunderii contractuale invocate, în principal, de către reclamant, fără a rejudeca și motivele susținute de către pârâtă, și, de asemenea, s-a limitat la a face trimitere doar la răspunderea contractuală, temeiurile acesteia și clauzele la care era obligată pârâta companie față de reclamant.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

În conformitate cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ. "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.", iar, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, "după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată."

În rejudecare, în acord cu prevederile art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., instanța de apel, reluând cercetarea judecătorească, a reținut, în limitele casării, că, întrucât, Înalta Curte a statuat în mod definitiv asupra izvorului obligațiilor părților ca fiind unul de natură contractuală, în stabilirea drepturilor și obligațiilor părților, se va raporta la prevederile art. 8.4 contractul de administrare cu trimitere la art. 2 convenție referitoare la durata contractului (19.04.2013-18.04.2017), art. 3 din contract referitoare la drepturile administratorului, art. 9.1. din Convenția părților care face trimitere la rezolvarea diferendelor prin aplicarea dispozițiilor legale în materie și art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

De asemenea, verificând decizia recurată se constată că instanța de prim control judiciar, în rejudecare, a analizat motivele de apel exhibate de intimata-pârâtă și a răspuns tuturor susținerilor acesteia, inclusiv cu privire la remunerația lunară suplimentară de 400 euro, la repunerea reclamantului în drepturile sale patrimoniale și la remunerația de 1200 euro, astfel încât nu se poate susține că analiza a fost limitată doar la motivele răspunderii contractuale invocate, în principal, de către reclamant, respectiv la trimiterea doar la răspunderea contractuală, temeiurile acesteia și clauzele la care era obligată compania față de reclamant.

Așa fiind, nu poate fi reținută incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește celelate critici ale recurentei, subsumate de aceasta motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele expuse în cererea de recurs vizează doar aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, deși dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că recursul urmărește să supună instanței de recurs examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la metoda de interpretare a contractului, la modul de conduită al intimatului în derularea raporturilor contractuale și la evaluarea comportamentului acestuia, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În speță, se reține că, deși recurenta-pârâtă prezintă în mod amplu motivele de recurs, aduce, în realitate, în dezbatere doar chestiuni vizând probele administrate, situația de fapt, conduita contractuală a părților, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, criticile recurentei care vizează neluarea în calcul a unor documente existente și aflate la dosarul cauzei, respectiv hotărâri A.G.A. care nu au făcut obiectul unor acțiuni de anulare, cum sunt hotărârile nr. 57/26.03.2015, nr. 66/18.02.2016, nr. 67 din 18.02.2016, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme acestea se referă la aspecte probatorii și de stabilire a situației de fapt ce nu pot fi analizate în recurs.

Simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurentă, reiterarea unor situații de fapt, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 C. proc. civ., fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că se readuc în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Altfel spus, criticile recurentei pe stabilirea situației de fapt nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel.

De asemenea, nici susținerile recurentei în sensul că nu înțelege cum se poate interpreta perioada scursă de la hotărârea A.G.O.A. 66/2016 până la hotărârea A.G.O.A. 78/2016 ca fiind o perioadă validă, atâta vreme cât hotărârea A.G.O.A. 66/2016 nu a fost anulată de niciun document, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme recurenta nu arată care și în ce mod anumite dispoziții legale au fost încălcate sau greșit aplicate, ci exprimă doar nemulțumirea față de soluția instanței de apel.

De asemenea, susținerea necesității diminuării pretențiilor reclamantului în raport de o anumită hotărâre A.G.A. este tot o critică de netemeinicie, pentru că vizează redimensionarea acestora, iar chestiunile legate de repunerea în funcție a reclamantului sunt tot aspecte de netemeinicie, care scapă instanței de recurs.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la aspectele care au format convingerea instanței de apel, fără precizarea relevanței pe care acestea le au față de fondul pricinii și fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță și legea încălcată, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, recurenta neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată și care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivului de casare invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., drept pentru care susținerile recurentei subsumate acestuia nu pot fi reținute de către instanță ca și critici de nelegalitate.

In ceea ce privește cuantumurile indemnizațiilor solicitate de către reclamant, indemnizația de 400 euro (remunerație lunară suplimentară), prevăzută la art. 3.3. din Contractul de mandat nr. x/17.05.2013, respectiv remunerația menționată în același contract la art. 3.1., se constată că afirmațiile recurentei au în vedere chestiuni legate de stabilirea situației de fapt, întrucât se susține, în esență, că cel puțin pentru perioada 18.02.2016-12.12.2016, timp în care reclamantul a avut mandatul încetat de drept, fără nicio o altă formalitate prealabilă și fără intervenția instanței, trebuie cenzurate sumele, respectiv că, în perioada 29.05.2014-12.12.2016, mandatul de administrator al reclamantului a încetat de drept, având drept consecință neparticiparea acestuia la ședințele de CA de la momentul încetării mandatului până la momentul repunerii în funcția de administrator.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Marea majoritate a susținerilor recurentei nu au valența unor critici concrete de nelegalitate, ci se constituie într-o înșiruire de aprecieri personale, nesusținute juridic, care exprimă, în realitate, doar nemulțumirea acesteia față de soluția dată de instanța de apel.

În această linie, se înscriu și criticile recurentei cu privire la cererea de acordare a dobânzilor, inclusiv cele care fac trimitere la dispozițiile art. 1 și 2 din O.G. nr. 13/2011 și art. 8.4. din Contractul nr. x/2013.

Celelalte susțineri care privesc o eventuală încadrare a art. 8.4. din contract în materia unei clauze penale, reglementate de art. 1538 C. civ., cele prin care se arată că, și dacă instanța apreciază că sumele solicitate de reclamant ar reprezenta daune interese, totuși, nu se face dovada existenței vreunui prejudiciu, precum și cele prin care se afirmă că, în speță, cuantumul acestui prejudiciu, stabilit de către reclamant, încalcă dispozițiile art. 37 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 51/2013, nu prezintă relevanță, în condițiile în care, potrivit celor reținute mai sus, criticile privind acordarea dobânzilor sunt simple afirmații nesusținute juridic, fiind, astfel, stabilită definitiv justețea acestora, și, de altfel, aceste critici vizează aspecte de netemeinicie.

Așa fiind, toate aceste argumente expuse de recurentă sunt chestiuni care privesc situația de fapt și probele administrate, aspecte care, așa cum s-a arătat în precedent, nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că prin recursul dedus judecății nu se relevă o încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Compania Națională Aeroporturi București S.A. la plata sumei de 4.392,90 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. împotriva deciziei civile nr. 1747/2022 din 7 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. la plata sumei de 4.392,90 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2023.