ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2653/2023

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2653/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 29.05.2017 sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Compania Națională Aeroporturi București S.A. (C.N.A.B.) la: plata sumelor de 36.440 euro, reprezentând daune-interese stabilite în conformitate cu prevederile Contractului de Administrare nr. x/17.05.2013 și 246.500 euro, reprezentând daune-interese care decurg din Contractul de Mandat nr. x/21.05.2013; actualizarea acestor sume cu indicele de inflație și cu dobânda legală, calculate începând cu data de 01.06.2014 și până la data achitării efective și integrale a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 30, art. 194-195 C. proc. civ., precum și pe dispozițiile art. 95 pct. 1 raportat la art. 94 pct. 1 lit. k) din același Cod, art. 63 din Legea nr. 31/1990 în privința competenței instanței sesizate și pe următoarele dispoziții de drept material: art. 72, art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, precum și pe celelalte dispoziții legale de drept material și procesual invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin notele scrise depuse la dosar, reclamantul a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că solicită obligarea pârâtei la plata sumelor de 167.620 RON și 1.133.900 RON, echivalentul a 36.440 euro și a 246.500 euro la cursul B.N.R. de la momentul formulării cererii introductive, precum și a dobânzii legale aferente acestor sume, calculate de la data de 01.06.2016 și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3514 din 10 decembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Ilfov a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A.

A obligat pârâta la plata sumei de 167.620 RON, cu titlu de daune interese conform contractului de administrare nr. x/17.05.2013 și la plata sumei de 246.500 RON cu titlu de daune interese conform contractului de mandat din data de 21.05.2013, precum și la plata dobânzii legale aferentă debitului principal, de la data de 1.06.2016 până la data plății efective.

Totodată, a obligat pârâtul la plata sumei de 29.040,48 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.

La data de 21.02.2019, reclamantul A. a formulat cerere de îndreptare eroare materială, prin care a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 3514/10.12.2018, în sensul că daunele interese conform contractului de mandat nr. x/21.05.2013 sunt în cuantum de 1.133.900 RON, iar nu în valoare de 246.500 RON. În acest sens, a arătat că și-a precizat cererea de chemare în judecată și a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de 167.620 RON și 1.133.900 RON, echivalentul a 36.440 euro și respectiv 246.500 euro la cursul B.N.R. de la momentul formulării cererii introductive.

Prin încheierea de cameră de consiliu din data de 19.03.2019, Tribunalul Ilfov a respins cererea de îndreptare eroare materială ca neîntemeiată, apreciind că aspectele invocate de către petentul-reclamant nu se circumscriu noțiunii de îndreptare eroare materială, în sensul art. 442 C. proc. civ., putând fi remediate doar în cadrul exercitării căii de atac a apelului.

Printr-o altă cerere, înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 8 iulie 2020, reclamantul A. a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul aceleiași sentințe pronunțate de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/2017, în sensul de a se menționa obligarea pârâtului la plata dobânzii legale începând cu data de 01.06.2014, iar nu începând cu data de 01.06.2016, cum din eroare s-a menționat.

Prin încheierea de cameră de consiliu din 16 septembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Ilfov a admis cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamantul A. și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 3514/10.12.2018 pronunțată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/2017, în sensul că:

"obligă pârâtul la plata dobânzii legale aferente debitului principal de la data de 1.06.2014 până la data plății efective", în loc de "obligă pârâtul la plata dobânzii legale aferente debitului principal de la data de 1.06.2016 până la data plății efective".

Împotriva sentinței civile nr. 3514/10.12.2018 au formulat apel ambele părți, reclamantul A. formulând apel și împotriva încheierii de ședință din 19.03.2019.

Prin apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 3514/10.12.2018, reclamantul A. a solicitat schimbarea în parte a sentinței și obligarea pârâtei C.N.A.B. la plata daunelor interese conform Contractului de mandat nr. x/21.05.2013 în cuantum de 1.133.900 RON, iar nu în valoare de 246.500 RON, cum în mod neîntemeiat s-a reținut prin dispozitivul hotărârii.

Prin apelul formulat împotriva încheierii de ședință din 19.03.2019, reclamantul A. a solicitat, raportat la dispozițiile art. 480 alin. (2) C. proc. civ., schimbarea în tot a încheierii și admiterea cererii de îndreptare eroare materială, în sensul îndreptării erorii materiale din dispozitivul sentinței civile nr. 3514/10.12.2018, daunele interese conform Contractului de mandat nr. x/21.05.2013 fiind în cuantum de 1.133.900 RON, iar nu în valoare de 246.500 RON, astfel cum din eroare s-a reținut în dispozitivul hotărârii.

În motivare, apelantul reclamant a arătat că încheierea cuprinde motive străine de natura cauzei, solicitarea reclamantului neavând legătură cu pretinsele motive pentru care prima instanță a respins cererea de îndreptare eroare materială, neexistând nicio solicitare referitoare la cheltuielile de judecată.

Prin apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 3514/10.12.2018, Compania Națională Aeroporturi București S.A. a solicitat, în principal, admiterea apelului, cu consecința modificării sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii introductive ca neîntemeiată, iar în subsidiar, obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 133 din 25 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. împotriva sentinței civile nr. 3514/10.12.2018 pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2017.

Totodată, a admis apelul reclamantului A. la încheierea de îndreptare eroare materială din data de 19.03.2019 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, pe care a schimbat-o, în sensul că:

A admis cererea de îndreptare eroare materială și a dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinței nr. 3514/10.12.2018, în sensul că suma datorată de pârâtă cu titlul de daune interese conform contractului de mandat din 21.05.2013 este de 1.133.900 RON, în loc de 246.500 RON, cum din eroare s-a trecut.

A respins apelul reclamantului A. împotriva sentinței civile nr. 3514/10.12.2018, ca rămas fără interes.

A obligat apelanta pârâtă la plata către apelantul reclamant a sumei de 12.912 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta COMPANIA NAȚIONALA AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1102 din 22 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. împotriva deciziei civile nr. 133 din 25 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, la 5 ianuarie 2022, sub nr. x/2017*.

Prin decizia civilă nr. 332 din 22 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în rejudecare, a admis apelul formulat de pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. împotriva sentinței civile nr. 3514/10.12.2018, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2017.

A respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3514/10.12.2018, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2017.

A respins, ca rămas fără obiect, apelul formulat de către reclamant împotriva încheierii de îndreptare din 19.03.2019, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2017.

A schimbat sentința apelată, în sensul că, a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat apelantul reclamant la plata către apelanta pârâtă a sumei de 15.562,65 RON, cheltuieli de judecată în apel și recurs.

Împotriva deciziei civile nr. 332 din 22 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, reclamantul A. a declarat recurs, prin care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, sub aspectul căilor de atac declarate de ambele părți împotriva sentinței Tribunalului Ilfov.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că, prin decizia recurată, au fost interpretate necorespunzător prevederile art. 501 C. proc. civ.

Detaliind, autorul prezentului demers judiciar a arătat că, pe întreaga perioadă a desfășurării procesului, a susținut că revocarea mandatelor este evidențiată de numirea succesivă a altor persoane în calitate de director general, respectiv, administrator, fiind incidente dispozițiile art. 2031 alin. (2) C. civ., dar și că, în decizia pronunțată de Înalta Curte nu există niciun aspect legat de modul în care aceste dispoziții legale ar trebui să fie interpretate în cauza dedusă judecății, astfel încât, în raport de incidența art. 2031 alin. (2) C. civ., nu se poate considera că instanța de recurs a dat o anume dezlegare/interpretare care să fie obligatorie în rejudecare.

A mai învederat că, în rejudecare, Curtea de Apel a evidențiat "omisiunea analizării (revocării tacite, potrivit art. 2031 alin. (2) C. civ.) de către instanța de recurs" dar și faptul că, prin hotărârea recurată, s-a concluzionat că aspectele de mai sus "nu invalidează concluzia asupra problemei de drept referitoare la aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 137

1

alin. (4) și art. 155 din Legea nr. 31/1990, respectiv art. 1270, art. 2032 C. civ. coroborate cu art. 8.4 din contractul de administrare și art. 9.3 din contractul de mandat și, pe cale de consecință, nici obligația instanței de apel de a respecta această concluzie, cu prilejul rejudecării"

Recurentul-reclamant apreciază că, procedând în această manieră, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 501 C. proc. civ., în sensul oferirii unei interpretări extensive acestei reguli de procedură.

În concret, arată că, din moment ce Înalta Curte nu s-a pronunțat asupra existenței sau nu a unei revocări a mandatelor (director general și membru în Consiliul de Administrație al C.N.A.B.) prin prisma incidenței art. 2031 alin. (2) C. civ., analiza apelurilor prin raportare la textul de lege amintit nu ar putea fi considerată drept o nerespectare a dezlegării pe care instanța de recurs a oferit-o unei probleme de drept, ci, dimpotrivă, tocmai o astfel de interpretare extensivă a art. 501 C. proc. civ. generează încălcarea regulii de procedură.

Conchizând asupra incidenței acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant susține că, atâta vreme cât instanța de recurs nu a oferit o anume interpretare textului de lege evocat, analiza proprie, în rejudecare, a instanței de apel și, implicit, consecințele reținerii unei revocări tacite a mandatelor pe considerentul numirii altor persoane în aceleași funcții deținute de recurentul-reclamant nu pot echivala cu o ignorare/încălcare a dezlegării care este obligatorie pentru instanța de apel.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că acesta este o consecință directă a primului motiv de casare invocat - încălcarea art. 501 C. proc. civ.

În concret, arată că, prin modul în care instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 501 C. proc. civ., s-a ajuns nu doar la o aplicare greșită a prevederilor art. 2031 alin. (2) C. civ., ci chiar la ignorarea acestora.

În susținerea incidenței acestui motiv de casare, recurentul arată că, la dezbaterea apelului C.N.A.B. (pag. 2 par. 2 și 3) s-a susținut incidența dispozițiilor din C. civ. care stabilesc că "împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeași afacere revocă mandatul inițial", consecința fiind reținerea unei revocări tacite a mandatelor acordate recurentului-reclamant, iar prin încălcarea dispozițiile art. 501 C. proc. civ., instanța de apel a ignorat normele de drept material a căror aplicare generează concluzia temeiniciei acțiunii introductive și, implicit, respingerea apelului formulat de C.N.A.B. și admiterea apelului împotriva încheierii de îndreptare eroare materială formulat de recurentul-reclamant.

Totodată, se mai arată că, necesitatea verificării acestui text de lege, care generează concluzia revocării tacite a mandatelor de care a beneficiat recurentul-reclamant, se impune cu atât mai mult cu cât chiar instanțele de judecată care au analizat hotărârile A.G.A. privind atragerea răspunderii pentru activitatea desfășurată de recurentul-reclamant în calitate de director general și de membru în Consiliul de Administrație al C.N.A.B., dispunând nulitatea absolută a acestora, au evidențiat că, deși asemenea hotărâri nu pot fi atacate de directorul general și/sau administratorul C.N.A.B., cu toate acestea, persoanele care au fost înlăturate abuziv din funcțiile respective beneficiază de dreptul de a solicita despăgubiri.

Or, în ipoteza reținută de instanța de apel în rejudecare, care a refuzat să verifice incidența textului de lege care atestă revocarea tacită a mandatelor, directorului general sau administratorului îi este înlăturată orice formă de protecție față de o asemenea hotărâre arbitrară din partea societății.

În încheiere, recurenta solicită instanței de recurs ca, din perspectiva tuturor argumentelor învederate, să caseze decizia recurată și să dispună trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel sub aspectul căilor de atac declarate de ambele părți împotriva sentinței Tribunalului Ilfov.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

La 15 iunie 2022, astfel cum reiese din dovada de înmânare aflată la fila x, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI.

La 15 iulie 2022, intimata-pârâtă, prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

La 1 august 2022, astfel cum reiese din dovada de înmânare aflată la dosar, întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant.

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 23 mai 2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului către părți, cu posibilitatea acordată acestora de a depune un punct de vedere, în termen de 10 zile de la comunicarea raportului.

Părțile nu au formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 10 octombrie 2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a stabilit termen pentru soluționarea acestuia, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul declarat în cauză, în temeiul motivelor invocate și a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că, prin decizia recurată au fost interpretate necorespunzător prevederile art. 501 C. proc. civ.

În concret, autorul prezentului demers judiciar a arătat că, pe întreaga perioadă a desfășurării procesului, a susținut că revocarea mandatelor este evidențiată de numirea succesivă a altor persoane în calitate de director general, respectiv, administrator, fiind incidente dispozițiile art. 2031 alin. (2) C. civ., dar și că, prin decizia pronunțată de Înalta Curte, nu există nici un aspect legat de modul în care aceste dispoziții legale ar trebui să fie interpretate în cauza dedusă judecății, astfel încât, în raport de incidența art. 2031 alin. (2) C. civ., nu se poate considera că instanța de recurs a dat o anume dezlegare/interpretare care să fie obligatorie în rejudecare.

Cu privire la această critică, instanța de recurs reține că, prin decizia nr. 1102/22.04.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, admițând recursul pârâtei C. civ..N.B. S.A., instanța supremă a reținut că:

"nici efectul hotărârii AGA de încetare de drept a mandatului și nici efectul anulării hotărârii de repunere a mandatarului în drepturile sale contractuale cu respectarea obligațiilor sale corelative de mandatar nu pot echivala cu situația reținută de instanța de apel, anume revocarea mandatarului fără just temei, care dă dreptul acestuia la dezdăunare. Aceasta deoarece, în interpretarea corectă a dispozițiilor legale ce reglementează forța obligatorie a contractului între părți, instanța de apel ar fi putut constata că în speță nu se poate da eficiență dispozițiilor pct. 8.4 din contractul de administrare în temeiul art. 1270 C. civ., întrucât nu a existat situația unei revocări fără justă cauză a mandatului intimatului A., întrucât dacă ar fi avut loc o revocare a acestuia, nu ar mai fi existat posibilitatea repunerii în vigoare a contractului de administrare și repunerea intimatului A. în funcția de administrator, cum a fost cazul în speță.

În ceea ce privește revocarea fără justă cauză a mandatului de director general C.N.A.B. al intimatului de către recurentă, se constată că au fost interpretate și aplicate greșit normele de drept material consacrate de art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, precum și dispozițiile art. 1270 și art. 2032 C. civ., atunci când instanța de apel a considerat, în mod eronat că suspendarea de drept a mandatului de director general al intimatului A., ca urmare a declanșării acțiunii în răspundere a directorului general, în temeiul dispozițiilor evocate, ca efect al Hotărârii AGA a C.N.A.B. nr. 50/29.05.2014, ar echivala juridic cu revocarea fără justă cauză a mandatului de Director General de către recurentă.

În acest sens, se reține că mandatul reclamantului nu a fost revocat, ci a fost dus la bun sfârșit, context în care nu poate fi aplicat art. 9.3 din contractul de mandat [...]. Astfel, reclamantul nu poate invoca o revocare fără justă cauză a mandatului, întrucât această revocare invocată de reclamant a reprezentat o suspendare, reclamantul revenind în funcția ocupată, primind în continuare remunerația".

Totodată, a reținut instanța supremă că "o suspendare a unui mandat - ce vizează art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, nu poate fi în același timp și o revocare a aceluiași mandat, cu atât mai puțin o revocare fără justă cauză, prevăzută de art. 9.3 din contractul de mandat nr. SG 2419 din 21 mai 2013".

Potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul", iar, conform alin. (3) al aceluiași articol, "după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată".

Pornind de la acest text de lege, Înalta Curte reține că modalitatea în care instanța de recurs, prin decizia de casare, a dezlegat un aspect litigios se impune fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării, datorită efectului pozitiv al lucrului judecat potrivit căruia, statuările definitive ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, care a tranșat definitiv un aspect al litigiului.

Forța obligatorie a deciziei instanței de recurs asupra problemelor de drept decurge din finalitatea controlului judiciar și este pe deplin conformă cu poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție, al cărui scop este, conform dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe.

Instanța de trimitere este obligată să respecte hotărârea instanței de casare, neavând posibilitatea de a repune în discuție chestiunile tranșate definitiv și, cu atât mai puțin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forța obligatorie și autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs.

Pornind de la aceste considerații, se constată că instanța de apel în mod judicios a reținut faptul că aceasta, în rejudecare, nu poate decât să confere eficiență juridică aspectelor rezolvate de instanța supremă, respectiv să rețină că nu a existat o revocare fără justă cauză a mandatului de administrator/director general al reclamantului și, implicit, că acesta nu este îndreptățit la daune interese ca urmare a încetării de drept a mandatului de administrator, respectiv a suspendării celui de director general, nefiind îndeplinită premisa aplicării dispozițiilor art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

În acest context, instanța supremă notează că, în mod corect a reținut instanța de apel faptul că, în rejudecare, după casare, nu pot fi primite susțineri ale apelantului-reclamant prin care acesta încearcă să demonstreze că problema de drept deja tranșată de instanța de recurs, în sensul inexistenței unei revocări a mandatelor de director și de administrator ale reclamantului, ar putea primi o soluție contrară.

De altfel, instanța supremă constată că apărările reclamantului, în sensul că, ulterior deciziei de atragere a răspunderii, inclusiv a directorului general, funcția a fost ocupată succesiv de alte persoane, fiind deci incidente dispozițiile art. 2031 alin. (2) C. civ. potrivit cărora "împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeași afacere revocă mandatul inițial", au fost expuse prin întâmpinarea formulată față de recursul declarat de intimata-pârâtă, în primul ciclu procesual.

Or, de vreme ce, pe baza susținerilor părților și a temeiurilor de drept incidente în cauză, instanța de recurs a stabilit că nici mandatul reclamantului de administrator, nici cel de director nu au fost revocate, nu se poate admite susținerea recurentului-reclamant în sensul că, în recurs, în primul ciclu procesual, prin admiterea căii de atac exercitate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte nu ar fi înlăturat și această apărare a reclamantului. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Totodată, așa cum corect a reținut și instanța de apel, incidența dispozițiilor art. 2031 alin. (2) din C. civ. s-a constituit într-o simplă apărare a reclamantului, față de susținerile recurentei-pârâte, și nu reprezintă cauza juridică a cererii de chemare în judecată, care să impună o dezlegare explicită.

Critica recurentei este deci, nefondată, instanța de apel pronunțând decizia cu respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

În ce privește critica recurentului-reclamant privind omisiunea instanței de apel de a aplica dispozițiile art. 2031 alin. (2) C. civ., subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă constată faptul că are ca premisă încălcarea de către instanța de prim control judiciar a dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., critică invalidată de instanța de recurs, pentru considerentele reținute anterior.

Prin urmare, în contextul în care, instanța de prim control judiciar a reținut că, prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, s-a statuat cu caracter definitiv faptul că nu a intervenit o revocare a mandatului de director general/administrator al reclamantului, în mod judicios nu a primit spre analiză argumentele apelantului-reclamant privind intervenirea unei revocări tacite a mandatelor sale, aspect de natură a repune în discuție în mod nepermis dezlegările cu caracter obligatoriu ale instanței de recurs.

De altfel, prevederile art. 2031 alin. (2) C. civ. reprezintă o normă generală, înlăturată de la aplicare de normele speciale ale Legii nr. 31/1990 republicată, ce au fundamentat soluția de casare cu trimitere a instanței de recurs.

Față de aceste considerente, Înalta Curte urmează a înlătura această critică invocată prin recursul formulat de către reclamant.

Reținând, așadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 332 din 22 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligă recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a sumei de 5.325,67 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 332 din 22 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a sumei de 5.325,67 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2023.