ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 254/2025

Ședința publică din data de 05 februarie 2025

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Obiectul cauzei. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la 06 aprilie 2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A., a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate culpa pârâtei pentru nesemnarea contractului de închiriere nr. x/19.06.2019; obligarea pârâtei la restituirea taxei de participare la licitație, în cuantum de 1548 Euro; obligarea pârâtei la aducerea spațiului ce face obiectul contractului de închiriere la starea tehnică descrisă în documentația aferentă licitației; obligarea pârâtei să pună la dispoziția reclamantei spațiul ce face obiectul contractului de închiriere nr. x/19.06.2019 pentru o perioadă de 5 ani.

Prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei echivalente în RON a 161.011,65 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul provocat prin nesemnarea contractului, invocând fapta ilicită a reclamantei constând în refuzul semnării contractului, depășirea atât a termenului prevăzut în oferta reclamantei, cât și a termenului prevăzut în caietul de sarcini din procedura de licitație.

Prin sentința civilă nr. 1804/16.02.2021, Judecătoria Buftea a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Prin sentința civilă nr. 1697/28.06.2023, Tribunalul Ilfov, secția civilă a admis cererea de chemare în judecată, a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată, a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 1.548 Euro, cu titlu de taxă de participare la licitație, sa aducă spațiul ce face obiectul contractului de închiriere nr. x/19.06.2019, la starea tehnică descrisă în documentația aferentă licitației, a obligat pârâta să pună la dispoziția reclamantei spațiul ce face obiectul contractului de închiriere nr. x/19.06.2019, pentru o perioadă de 5 ani și a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuielile de judecată avansate, respectiv suma de 11.904,60 RON, taxă timbru și suma de 16.115,88 RON, onorariu avocat.

Prin decizia civilă nr. 1646 A din 07 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă Compania Națională Aeroporturi București S.A., împotriva încheierii de ședință din 13.10.2021 și a celei din 22.11.2022, a admis apelul declarat de aceeași parte împotriva sentinței civile nr. 1697/28.06.2023, a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și a înlăturat obligația pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată către reclamantă, a obligat reclamanta la plata sumei de 10.000 RON cheltuieli de judecată către pârâtă, a păstrat restul dispozițiilor sentinței și a obligat intimata la plata cheltuielilor de judecată către apelantă în cuantum de 7500 RON.

4.1. Recursul principal formulat de reclamanta A. S.R.L

Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 1646 din 07.12.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, casarea, în parte, a acesteia și trimiterea cauzei instanței de apel pentru rejudecarea apelului formulat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1697 din 28.06.2023, în ceea ce privește soluția instanței de fond cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

În argumentarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că decizia curții de apel a fost dată cu depășirea atribuțiilor judecătorești având în vedere că soluția a fost pronunțată în considerarea unor prevederi generale, care nu i-au susținut raționamentul juridic. În acest sens, a susținut că, în mod greșit, s-a reținut că demersul reclamantei prin care se susține că starea spațiului câștigat ca urmare a derulării procedurii de licitație nu ar corespunde specificațiilor tehnice din caietul de sarcini, nu mai poate fi supus analizei instanței pe temeiul prevederilor din C. civ., având în vedere că aceste aspecte puteau fi cenzurate exclusiv prin intermediul unor norme și proceduri speciale, pe care reclamanta nu le-a urmat.

Or, raționamentul instanței de apel înlătură de la aplicare dispoziții legale în vigoare, respectiv dispozițiile art. 1528 (1) și art. 1530 C. civ. asupra cărora instanța fondului s-a pronunțat, în mod expres, ca având aplicabilitate generală, reprezentând dreptul comun în materie civilă, în conformitate cu art. 2 și art. 3 C. civ. și prin urmare sunt aplicabile și prezentului litigiu.

Chiar și în ipoteza în care instanța de apel ar pretinde prevalența dispozițiilor Regulamentului Bursei de Mărfuri privind încheierea contractelor de achiziție de produse, servicii sau lucrări asupra prevederilor C. civ., în concursul dintre prevederile din C. civ. și cele dintr-un regulament aprobat de o autoritate administrativă, vor avea prioritate dispozițiile din C. civ.

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia curții de apel din perspectiva în care în opinia acesteia, deși cererea dedusă judecății este respinsă, ca neîntemeiată, în considerente se regăsesc aspecte care demonstrează inadmisibilitatea, chestiune care însă nu a fost invocată de către instanța de judecată și nici nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților, cu nesocotirea prevederilor art. 6, art. 245, art. 247 alin. (1), art. 21 alin. (1) și 479 alin. (1) din C. proc. civ.

Împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat asupra inadmisibilității acțiunii reclamantei fără a supune dezbaterii contradictorii aceste aspecte, atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că raționamentul expus de curtea de apel în pronunțarea soluției îi lipsește, în opinia sa, elemente esențiale referitoare la indicarea normelor speciale care reglementează regulile privind valorificarea prin închiriere a bunurilor imobile, norme din care să rezulte excluderea de la aplicare a dispozițiile C. civ. cât și a celor din C. civ. care nu pot primi eficiență.

Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a afirmat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 1527 din C. civ. potrivit căruia părțile trebuie să îsi respecte cuvântul dat și să-și îndeplinească obligațiile în natură, indiferent de cât de oneroase ar fi. Executarea în natură înseamnă executarea întocmai a obligației asumate prin contract.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat că dispozițiile art. 1.527 din C. civ. sunt pe deplin incidente dat fiind că intimata-pârâtă a refuzat îndeplinirea obligației asumate, actele depuse la dosar confirmând situația de fapt:

Astfel, prin invitația de participare din 08.05.2019, Bursa Română de Mărfuri a anunțat organizarea procedurii de licitație deschisă, urmată de strigarea liberă a prețului, prin care Compania Națională Aeroporturi București închiriază în incinta Aeroportului Internațional Henri Coandă București, Zona Tehnică, o clădire constând în Parter, Spațiu verde, platformă betonată, pe o perioadă de 5 ani; prin procesul-verbal de deschidere și calificare nr. x din 21.05.2019, încheiat cu ocazia deschiderii ofertelor la procedura privind atribuirea de către Compania Națională Aeroporturi București a contractului "închiriere a unei clădiri în incinta Aeroportului Internațional Henri Coanda zona tehnică, în vederea desfășurării de activități aeronautice, comisionare vamală și expediții internaționale, lucrări de infrastructură aeroportuară", reclamanta a fost declarată calificată și admisă ca urmare a îndeplinirii tuturor cerințele solicitate în documentația de licitație; la 26.06.2019, în temeiul Hotărârii nr. 1, Comisia de analiză, constituită conform Deciziei Bursei Române de Mărfuri nr. 48/20.05.2019 a Directorului General al Bursei Române de Mărfuri, a atribuit reclamantei dreptul de a încheia contractul de "închiriere a unei clădiri în incinta Aeroportului Internațional Henri Coandă București -zona tehnică; după atribuirea dreptului de a încheia contractului de închiriere, reclamantei i s-a permis inspectarea imobilului, ocazie cu care s-a constatat că starea tehnică a acestuia nu corespunde cu starea tehnică descrisă în Caietul de sarcini și nici cu cea din contractul de închiriere ce urma să fie semnat, solicitând pârâtei să se conformeze obligațiilor asumate, în sensul de a aduce imobilul la starea tehnică descrisă în documentația aferentă licitației.

În cadrul întâlnirilor avute între părți cu acest scop, reprezentanții pârâtei au dat asigurări că situația se va remedia iar spațiul va fi adus în condițiile stipulate în documentația de atribuire.

La 23 ianuarie 2020, reclamanta a transmis Intimatei-pârâte, atât pe e-mail, cât și prin intermediul serviciilor poștale. Notificarea prin care a pus-o în întârziere cu privire la acoperirea prejudiciului cauzat prin nesemnarea Contractului de închiriere x/19.06.2019, Notificare ce a fost primită la de 30.01.2020, iar la 21 februarie 2020, reclamanta a transmis pârâtei o ultimă convocare pentru 11 martie 2020, în vederea identificării unei soluții pentru repararea/stingerea prejudiciului cauzat iar prin adresa din 4.03.2020, pârâta a refuzat orice discuție în legătură cu această chestiune.

Or, aceste aspecte demonstrează că perfectarea contractului de închiriere nu s-a realizat din cauza atitudinii culpabile a intimatei care a refuzat să se conformeze obligațiilor asumate, respectiv predarea imobilului în starea tehnică descrisă în Caietul de sarcini și în conținutul contractului anterior menționat,

4.2. Recursul incident exercitat de pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A

Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta a solicitat admiterea recursului incident, casarea, în parte, a deciziei recurate și, în urma rejudecării, admiterea cererii reconvenționale formulate și obligarea reclamantei la plata sumei, echivalent în RON, a 161.011,65 euro, la cursul de schimb euro-ron stabilit de Banca Națională a României pentru data plății efective, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul provocat ca urmare a neîncheierii contractului de închiriere nr. x/2019.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a arătat că este îndreptățită la acoperirea prejudiciului provocat de reclamantă ca urmare a neîncheierii contractului de închiriere, în cuantum de 161.011,65 EUR.

În mod nelegal, curtea de apel a reținut că prejudiciul ar fi limitat la perioada de 20 de zile stabilită pentru încheierea contractului de închiriere, pentru care prejudiciul este acoperit de garanția depusă de reclamantă, iar ulterior împlinirii acestui termen, pârâta avea posibilitatea de a valorifica spațiul și ca atare, nu este îndreptățită la acordarea de despăgubiri, cu eludarea dispozițiilor art. 1530 și art. 1.531 C. civ.

Contrar reținerilor curții de apel, pârâta s-a aflat în imposibilitate de valorificare a imobilului având în vedere că asupra acestuia se purta un litigiu, nicio persoană nefiind interesată în contractarea unui imobil în privința căruia se dispută drepturi în instanță, iar în ipoteza în care ar fi existat o persoană interesată în închirierea imobilului, în situația în care reclamanta ar fi câștigat litigiul, aceasta era îndreptățită la preluarea imobilului, împrejurarea care ar fi generat obligația pârâtei de dezdăunare a potențialul chiriaș urmare a încetării intempestive a contractului de închiriere.

Prin urmare, pârâta este îndreptățită la repararea integrală a prejudiciului suportat, conform art. 1.531 C. civ., având în vedere că, în cauză, sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale a reclamantei, respectiv fapta ilicită constând în refuzul semnării contractului, prin depășirea termenului prevăzut în caietul de sarcini din procedura de licitație, obligație pe care a refuzat să o îndeplinească, cu toate că, potrivit art. 1.170 C. civ., părțile trebuie să acționeze cu bună credință la încheierea contractului și că ele nu pot înlătura sau limita această obligație.

Totodată, a mai învederat că potrivit art. 1.349 C. civ., orice persoană are îndatorirea să nu aducă atingere prin inacțiunile sale intereselor legitime ale altor persoane, în cauză, interesul legitim al pârâtei Compania Națională de Aeroporturi București constând în dreptul de a beneficia de un contract, cuantumul prejudiciului este reprezentat de valoarea contractului, legătura de cauzalitate între fapta reclamantei și prejudiciu este evidentă, în sensul în care, în ipoteza în care reclamanra ar fi semnat contractul, pârâta ar fi beneficiat de sumele de bani cerute pe cale reconvențională cu titlu de chirie, or, ca o consecință a nesemnării contractului de către reclamantă, pârâta a fost privată pe nedrept de aceste sume. Vinovăția reclamantei cu privire la fapta ilicită rezultă din nesemnarea contactului de închiriere.

Prin urmare, curtea de apel a dat o aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor art. 1530 și art. 1531 din C. civ. în sensul în care a limitat prejudiciul datorat de reclamantă pârâtei la perioada de 20 de zile în care trebuia să fie încheiat contractul.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți

II.1 Recursul principal exercitat de reclamanta A. S.R.L..

Prealabil, cu privire la conținutul concluziilor scrise transmise prin poșta electronică de recurenta-reclamantă la 30 ianuarie 2025, se rețin următoarele:

Având ca reper data comunicării deciziei nr. 1646 A R din 07 decembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, respectiv 22 ianuarie 2024, potrivit procesului-verbal aflat la dosarul curții de apel, Înalta Curte observă că, în cauză, termenul de recurs s-a împlinit la 22 februarie 2024, aceasta fiind data limită până la care recurenta-reclamantă avea posibilitatea să depună motivele de recurs, în completarea cererii inițiale de recurs.

Așadar, completarea motivelor de recurs depuse de recurenta-reclamantă la aproximativ un an de zile de la împlinirea termenului legal pentru motivarea căii de atac, respectiv prin transmiterea lor prin poștă electronic la 30 ianuarie 2025, s-a produs cu depășirea termenului legal prevăzut de dispozițiile art. 485 C. proc. civ., sens în care, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (1) C. proc. civ., urmează ca analiza susținerilor deduse judecății pe această cale să se producă numai în măsura în care își găsesc corespondent în acele critici expuse prin cererea inițială.

Tot cu titlu prealabil, față de conținutul explicit al susținerilor din cuprinsul cererii de recurs, expus în sinteză în cele ce preced, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea de atac extraordinară de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată, în sensul că vizează chestiuni de ordin procedural și/sau substanțial.

Totodată, principiul legalității căilor de atac impune a se reține că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părțile și nici instanțele de control judiciar nefiind îndreptățite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condițiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea și judecarea căilor de atac efectiv promovate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost examinat de către instanțele inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. Aceasta și pentru că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor și respectiv a situației de fapt, nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunțate în precedent și a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecății în recurs aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 din C. proc. civ.

Prin intermediul primului motiv de recurs, întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia curții de apel, susținând că, în mod greșit, a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 1528 alin. (1) și art. 1530 din C. civ., prevederi legale în vigoare, reținându-se ca fiind incidente cauzei prevederile speciale din cuprinsul Regulamentului Bursei Române de Mărfuri privind încheierea contractelor de achiziție de produse, servicii sau lucrări deși, în opinia sa, în concursul dintre cele norme legale, prevalență au normele ce se regăsesc în C. civ., iar nu cele aprobate de o autoritate administrativă.

Înainte de a proceda la examinarea propriu-zisă a criticii de nelegalitate, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă afirmă într-un mod lipsit de acuratețe juridică că instanța de apel "în mod greșit a dat prevalență Regulamentului Bursei Române de Mărfuri privind încheierea contractelor de achiziție de produse, servicii sau lucrări" în condițiile în care instanța de apel, sancționând reținerea de către prima instanță a incidenței dispozițiilor acestui regulament, a apreciat a fi incident Regulamentul Bursei Române de Mărfuri privind vânzarea de bunuri la licitație, act ce reglementează în mod distinct regulile privind modul de desfășurare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții, și în raport de care și-a construit întregul silogism.

În continuare, trecând la analiza criticii formulate, Înalta Curte reține că pentru a fi incident motivul de casare invocat, este necesar să existe o incursiune a autorității judecătorești în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organiză, instanța de judecată săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească.

Înalta Curtea reține că invocând acest motiv de recurs, recurenta reclamantă contestă concluzia la care a ajuns instanța de apel urmare a aprecierii asupra normelor legale incidente și încadrării juridice a faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile au indicat o altă denumire sau un alt temei, consacrată prin art. 22 din C. proc. civ.

Acest articol, intitulat "Rolul judecătorului în aflarea adevărului", prevede la alin. (4) că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.

Această prevedere este o concretizare a principiului fundamental de drept cunoscut sub denumirea de "iura novit curia" (instanța cunoaște legea), care incumbă judecătorului nu doar dreptul, ci și obligația de a aplica norma legală corectă în soluționarea cauzei, indiferent de modul în care părțile au formulat cererile sau apărările din punct de vedere juridic.

Or, se constată că aprecierea asupra incidenței normelor legale care reglementează raportul juridic dedus judecății, prin interpretarea și aplicarea lor la cazul concret, conform rolului său de a soluționa litigiile, este atributul instanței de judecată, care, de altfel, se constituie într-un aspect central al funcției judiciare, care permite instanței de judecată să determine legea aplicabilă și să pronunțe o hotărâre conformă cu legea.

În consecință, reținând că susținerile invocate și încadrate de recurenta reclamantă în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. ca justificând depășirea de către instanța de apel a atribuțiilor puterii judecătorești reprezintă, în realitate, exercitarea prerogativelor legale recunoscute judecătorului de art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut nelegalitatea deciziei recurate pentru nesocotirea dreptului la apărare din perspectiva în care, considerentele care au stat la baza pronunțării soluției "maschează", de fapt, o inadmisibilitate a cererii de deduse judecății, excepție care nu a fost invocată de instanță, în mod explicit, și nici nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților, cu nesocotirea astfel a prevederilor art. 6, art. 245, art. 246, art. 247 alin. (1), art. 22 alin. (2) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În esență, recurenta-reclamantă critică faptul că instanța de apel ar fi pronunțat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii, implicite, a excepției inadmisibilității, excepție care nu a fost pusă în prealabil în discuția părților, așa cum impun dispozițiile art. art. 245, art. 246, art. 247 alin. (1) din C. proc. civ.

Inadmisibilitatea reprezintă o instituție specifică procedurii civile, nefiind identificată nicio valență a acestei sancțiuni care să prezinte o corelare funcțională, directă și bine definită, cu acele concepte specifice dreptului substanțial civil și care împiedică instanța de judecată, învestită cu o cerere principală, accesorie, adițională sau incidentală, să analizeze și să tranșeze fondul pretenției deduse judecății, inclusiv sub aspectul proteguirii exercitării unui drept subiectiv civil, al valorificării unui interes legitim al celui care învestește instanța cu o pretenție sau al impunerii executării unei obligații civile concrete pentru pârât.

Prin urmare, inadmisibilitatea este acea sancțiune procedurală care împiedică soluționarea pe fond a cererii introductive de instanță, acționând ca o fine de neprimire cu privire la pretențiile deduse judecății, acestea rămânând, ca urmare a pronunțării inadmisibilității, neanalizate, pe baza unui probatoriu adecvat administrat în cauză, cu privire la veridicitatea și temeinicia lor și se prezintă ca o cauză de neprimire a solicitării reclamantului de analizare a temeiniciei susținerilor acestuia privind exercitarea drepturilor subiective civile pretinse, precum și o piedică în soluționarea apărărilor pârâtului, în privința inexistenței sau a netemeiniciei pretențiilor celorlalte părți litigante, privind obligația civilă reclamată a fi executată în acest cadru procesual.

Pe de altă parte, în analiza aceluiași aspect de nelegalitate invocat, Înalta Curte reține că potrivit art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul este îndrituit să se pronunțe asupra a tot ceea ce părțile i-au cerut (ofensiv sau defensiv) fără să poată depăși limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretențiile sau apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparține întotdeauna judecătorului.

În acest sens, Înalta Curte reține că art. 22 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că judecătorul soluționează litigiul potrivit normelor de drept care îi sunt aplicabile, iar art. 22 alin. (4) din același cod dispune că judecătorul este cel care dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, fiind obligat, desigur, să pună în discuția părților această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialității, în sensul reglementat de art. 14 alin. (4) și alin. (6) din C. proc. civ.

Așadar, judecătorul are menirea identificării, interpretării și aplicării normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile și apărările cu care a fost învestită de către părți. Așa fiind, instanța este cea care dă ori restabilește calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci și identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituției juridice aplicabile.

Mai mult, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 din C. proc. civ., instanța este în drept să dea ea înseși cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reținută de prima instanță, fără a se putea considera că în felul acesta că nesocotește dreptul la apărare al părților.

În cauza de față, curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt și drept, conform art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., a constatat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, infirmând astfel soluția pronunțată de către tribunal.

Astfel, examinând obiectul cererii deduse judecății, prin raportare la cauza demersului judiciar demarat de reclamantă, Curtea de apel a constatat că acesta privește constatarea culpei pârâtei pentru nesemnarea unui contract de închiriere cu ocazia derulării unei proceduri de licitație, obligarea pârâtei la restituirea taxei de participare la licitație, la aducerea spațiului ce face obiectul contractului de închiriere la starea tehnică descrisă în documentația aferentă licitației, respectiv, punerea la dispoziția reclamantei a spațiului pentru o perioadă de 5 ani.

În privința fundamentului pretențiilor reclamantei, s-a reținut ca acesta este reprezentat de starea tehnică neconformă cu descrierea realizată în cuprinsul documentației aferentă derulării unei licitației pentru închiriere unui spațiu, în cadrul căreia reclamanta a fost declarată câștigătoare.

În drept, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta s-a prevalat de dispozițiile art. 1528 alin. (1) și art. 1530 din C. civ.

Instanța de apel, învestită de către pârâtă cu controlul judiciar al sentinței tribunalului, a statuat pe fondul pricinii deduse judecății, decelând asupra condițiilor necesare a fi întrunite pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei, astfel cum a solicitat reclamanta prin cererea de chemare în judecată, reținând că reclamanta nu poate obține, în temeiul prevederilor din C. civ., condamnarea pârâtei pentru deficiențe legate de modul de derulare a procedurii de licitație, acestea putând fi deferite instanței de judecată prin căi de contestare speciale, la care, de altfel, reclamanta nu a recurs, fără a reține incidența excepției inadmisibilității, în sens procedural, așa cum se afirmă prin memoriul de recurs.

În continuare, examinând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că instanța de apel a statuat că pretențiile deduse judecății își găsesc dezlegarea în cuprinsul unor prevederi speciale care reglementează regulile privind valorificarea prin închiriere a bunurilor imobile aflate în domeniul public și privat al statului prin intermediul procedurilor de licitație organizate de Bursa Română de Mărfuri.

În atare context, se cuvine notat că instanța de apel nu avea obligația de a pune în dezbaterea părților aspectele de drept pe baza cărora a argumentat soluția pronunțată și a realizat analiza juridică în cauză, acestea fiind de esența considerentelor deciziei judecătorului cauzei și a rolului instanței de judecată în înfăptuirea justiției, anume, soluționarea litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, astfel cum stabilește art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., evident cu condiția respectării cadrului judecății și a limitelor devoluțiunii.

Așadar, cadrul procesual din perspectiva temeiului juridic afirmat și limitele în care se putea efectua noua judecată în fond a litigiului necesitau cercetarea măsurii în care era sau nu incidentă instituția răspunderii civile delictuale, cu consecințele care decurg de aici, ceea ce impunea instanței de apel verificarea raționamentului judecătorului fondului din perspectiva îndeplinirii condițiilor materiale și juridice prevăzute de dispozițiile art. 1528 și art. 1530 din C. civ., prin raportare la prevederile din Regulamentul Bursei Române de Mărfuri privind încheierea contractelor de achiziție de produse, servici sau lucrări.

Prin urmare, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante privitoare la încălcarea dreptului de acces la justiție, recunoscut de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., cât timp acesta trebuie exercitat în limitele stabilite de lege, iar inadmisibilitatea cererii întemeiată pe dreptul comun (în răspundere civilă delictuală) ca urmare a faptului că legea pune la dispoziția părții alt tip de acțiune instituită prin dispoziții speciale nu poate conduce la concluzia că ar fi fost îngrădit dreptul acesteia de acces la justiție, acesta fiind garantat tocmai prin dispozițiile speciale care îi recunosc dreptul la acțiune în instanță.

În atare context, prin raportare la conținutul deciziei recurate, criticile privitoare la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 245, art. 246, art. 247 alin. (1), art. 22 alin. (2) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. rămân fără fundament, în cauză nefiind verificate susținerile recurentei-reclamante cu privire la soluționarea de către instanța de apel a cererii de chemare în judecată în urma admiterii excepției inadmisibilității, ca excepție de procedură absolută și peremptorie.

În legătură cu critica recurentei-reclamante potrivit căreia instanța de apel, în mod greșit, nu a dat prevalență normelor din C. civ., Înalta Curte constată că această chestiune aduce în discuție aplicarea și interpretarea normelor de drept substanțial, ce urmează a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În continuare, recurenta-reclamantă, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a invocat faptului că instanța de apel nu a argumentat decizia recurată cu arătarea temeiului de drept care reglementează regulile privind valorificarea prin închiriere a bunurilor imobile, norme din care să rezulte excluderea de la aplicare a prevederilor C. civ.

Criticile recurentei-reclamante aduc în discuție încălcarea normei procedurale prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. din perspectiva cărora Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, având în vedere că hotărârea recurată este motivată în fapt și în drept, în conformitate cu dispozițiile legale anterior menționate, cu arătarea în concret a argumentelor pentru care apelul pârâtei a fost admis, precum și a celor pentru care hotărârea primei instanțe a fost considerată ca fiind netemeinică și nelegală.

Astfel, contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că, în deplin respect al cauzei juridice, înțeleasă ca fundament al pretenției afirmate în proces, instanța de prim control judiciar, în considerarea caracterului devolutiv al apelului, a reevaluat, prin raportare la împrejurările de fapt relevante, condițiile materiale și juridice care permit activarea mecanismului răspunderii civile delictuale, argumentând, cu trimitere la probatoriul dosarului, faptul că "în aplicarea Regulamentului Bursei Române de Mărfuri privind vânzarea de bunuri la licitație, care cuprinde regulile privind valorificarea prin închiriere a bunurilor imobile aflate în domeniul public și privat al statului prin intermediul procedurilor de licitație organizate de Bursa Română de Mărfuri, conform căruia oferta reprezintă manifestarea de voință fermă și irevocabilă pentru ofertantul declarat câștigător de a contracta în conformitate cu documentația licitației, și având în vedere că din caietul de sarcini pe baza căruia a fost elaborată oferta reclamantei rezultă că a fost descris spațiul supus închirierii, reclamanta vizitând la 20.05.2019 amplasamentul spațiului pentru care și-a manifestat intenția de închiriere, fără a formula obiecțiuni, aceasta nu are dreptul de a pretinde ca bunul să se prezintă în altă stare sau cu alte dotări.".

Astfel fiind, instanța de apel, într-o argumentare cuprinzătoare, explicită și specifică, caracterizată de atributele clarității și coerenței, a justificat în mod corect înlăturarea considerentelor primei instanțe dedicate condițiilor legale cerute pentru admiterea unei acțiuni de acest tip, cerințe apreciate de către instanța de apel ca nefiind îndeplinite în procesul pendinte, ceea ce a determinat respingerea, ca neîntemeiat, a demersului reclamantei.

În acest sens, instanța de apel a examinat, cu prioritate, îndeplinirea condiției referitoare la dreptul recurentei-reclamante, în calitate de ofertant câștigător al licitației pe care nu a contestat-o, de a pretinde, în temeiul prevederilor art. 1528 alin. (1) și art. 1530 din C. civ., ca bunul ce a făcut obiectul licitației să se prezinte în altă stare sau cu alte dotări și a concluzionat reținând că, "În urma licitației, reclamanta a dobândit dreptul de a contracta în conformitate cu documentația licitației prin semnarea contractului de închiriere, în condițiile descrise în documentația de licitație și în Regulamentul Bursei Române de Mărfuri, și nu dă dreptul de a pretinde bunul în altă stare sau cu alte dotări. În acest condiții, nu poate fi reținută culpa pârâtei pentru neîncheierea contractului de închiriere iar din perspectiva punctului 8 din caietul de sarcini, nu există temei pentru obligarea acesteia la încheierea contractului cât vreme termenul prevăzut pentru semnarea contractului de maximum 20 de zile calendaristice de la adjudecare, a expirat ".

Drept urmare, este corect din punct de vedere logico-juridic și, deopotrivă, complet raționamentul instanței de apel care a explicat, adecvat, ca nefiind îndeplinită condiția culpei pârâtei pentru neîncheierea contractului de închiriere.

Tot astfel, în mod judicios a notat instanța de apel că cererea privind restituirea garanției este nefondată, deoarece potrivit art. 8 din Secțiunea III a Regulamentului Bursei Române de Mărfuri, garanția ofertanților câștigători se reține până la semnarea contractului și plata comisionului datorat Bursei Române de Mărfuri de către ofertantul câștigător iar în raport de precizările cuprinse în Documentația pentru elaborarea și prezentarea ofertei, secțiunea H1, în cazul în care ofertantul declarat câștigător se face vinovat de nesemnarea și de neexecutarea contractului de închiriere în termenul prevăzut, ofertantul pierde garanția de participare.

Prin urmare, nu se poate susține, cu temei, că decizia instanței de apel ar fi nemotivată din perspectiva în care nu ar conține normele de drept care să susțină soluția pronunțată, așa cum se afirmă prin cererea de recurs.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă pretinde că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicare greșită a prevederilor art. 1527 C. civ.

Recurenta afirmă că, în mod greșit, instanța de apel a înlăturat de la aplicare aceste prevederi legale de vreme ce, în cauză, a fost făcută dovada deplinei aplicabilități a acestora, față de împrejurarea că pârâta a refuzat îndeplinirea obligației asumate, motivul pentru care contractul de închiriere nu a intrat în vigoare fiind cauzată de atitudinea culpabilă a pârâtei care a refuzat să se conformeze obligațiilor asumate, respectiv să predea spațiul în starea tehnică descrisă în caietul de sarcini și în conținutul contractului de închiriere.

Și această critică are caracter nefondat.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că nemulțumirea recurentei-reclamante deduce în mod indirect spre analiza instanței de recurs legalitatea soluției instanței de apel cu privire la reținerea incidenței normelor speciale care reglementează regulile privind valorificarea prin închiriere a bunurilor imobile aflate în domeniul public și privat al statului prin intermediul procedurilor de licitație organizate de Bursa Română de Mărfuri, în defavoarea celor din C. civ., invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și pe care le apreciază ca fiind aplicabile.

Înalta Curte reține că, în contextul dreptului comun, în privința întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, în construcția juridică a recurentei-reclamante, constatarea culpei pârâtei pentru nesemnarea contractului de închiriere nr. x/19.06.2019, ca și obligarea acesteia la restituirea taxei de participare la licitație, respectiv, la aducerea spațiului ce face obiectul contractului de închiriere la starea tehnică descrisă în documentația aferentă licitației și obligarea de a pune la dispoziția reclamantei spațiul ce face obiectul contractului de închiriere nr. x/19.06.2019 pentru o perioadă de 5 ani, sunt în legătură cu derularea procedurii speciale privitoare la valorificarea prin închiriere a bunurilor imobile aflate în domeniul public și privat al statului prin intermediul procedurilor de licitație organizate de Bursa Română de Mărfuri, regăsite în Regulamentul Bursei române de mărfuri privind vânzarea de bunuri la licitație.

Asemenea repere care se regăsesc în cuprinsul cererii de sesizare a instanței prin care a fost declanșat procesul pendinte nu lasă niciun echivoc în privința naturii acestui demers judiciar, de a fi unul în care se tinde la condamnarea pârâtei pentru fapte imputate a fi derulate în cadrul unei proceduri de licitație, reglementate prin norme speciale, așa cum s-a arătat.

În atare context, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, potrivit căruia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, în mod corect, instanța de apel a reținut că demersul reclamantei ignoră procedura specială de atribuire a bunului sau contestarea licitației, prin invocarea dispozițiilor din C. civ. (art. 1527) a căror incidență nu poate fi reținută în concurs cu normele speciale care prevăd modalitatea de valorificare prin închiriere a bunurilor imobile aflate în domeniul public și privat al statului prin intermediul procedurilor de licitație organizate de Bursa română de Mărfuri dând eficiență acestor din urmă dispoziții.

În continuare, sub un al doilea aspect, Înalta Curte reține că în argumentarea aceluiași motiv de casare analizat, recurenta-reclamantă a expus, în mod detaliat, procedura derulată cu ocazia organizării licitației la care a participat, și în urma căreia a fost desemnată câștigătoare pentru semnarea contractului de închiriere, dar și demersurile ulterioare întreprinse de aceasta ca urmare a constatării, ulterior finalizării procedurii de licitație, a neregulilor tehnice ale imobilului, în intenția sa de a "convinge" instanța de recurs în privința temeiniciei solicitărilor formulate.

Așa fiind, Înalta Curte constată însă că aceste chestiuni nu sunt apte a susține critici de nelegalitate ale deciziei recurate pentru că, așa cum s-a arătat, acestea tind a provoca o reevaluare a probelor și a situației de fapt, care nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, fiind formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse de art. 488 din C. proc. civ.

II.2. Recursul incident exercitat de pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A.

Întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia curții de apel din perspectiva aplicării și interpretării greșite a prevederilor art. 1530 și art. 1531 din C. civ.

În esență, în argumentarea nelegalității hotărârii atacate, recurenta-pârâtă a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nu este îndreptățită la acoperirea întregului prejudiciu pretins, reprezentat de cuantumul chiriei de 161011,65 euro, datorate de reclamantă pentru toată durata contractuală, de 5 ani, în raport de împrejurarea că, ulterior expirării termenului de 20 de zile stabilit pentru semnarea contractului de închiriere, aceasta ar fi putut proceda la valorificarea imobilului în discuție.

În drept, potrivit dispozițiilor art. 1530 C. civ. invocat ca temei juridic al cererii reconvenționale (referitor la care recurenta-pârâtă pretinde că au fost în mod greșit aplicate de către instanța de apel):

"Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.".

Conform art. 1531 din același Cod "Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului."

Din interpretarea sistematică a prevederilor legale arătate reiese că pentru stabilirea judiciară a echivalentului bănesc al prejudiciului se aplică principiile instituite prin art. 1530-art. 1531 C. civ. în sensul că prejudiciul trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită și câștigul nerealizat, repararea privind numai prejudiciul direct, în legătură cauzală cu faptul care l-a generat. Așadar, dacă nu este stabilită, în mod cert, o legătură de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul pretins, partea care solicită acordarea de despăgubiri nu poate beneficia de acoperirea prejudiciului pretins.

Pe de altă parte, câștigul nerealizat (lucrum cessans) trebuie să fie cert atât în ceea ce privește existența sa, cât și în ceea ce privește posibilitatea de evaluare a acestuia, condiție care nu poate fi apreciată ca fiind realizată prin simpla indicare de către partea prejudiciată a sumei pretinse și a unei modalități proprii de calcul, fără raportarea la elemente obiective care să permită determinarea, în concret, a unor daune produse în patrimoniul său.

În speța supusă judecății, în privința solicitării pârâtei de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul provocat de reclamantă pentru nesemnarea contractului de închiriere, Curtea de apel a constatat că aceasta este îndreptățită la acordarea de despăgubiri doar pentru perioada de 20 de zile în care reclamanta era obligată să se prezinte pentru semnarea contractului, conform normelor din caietul de sarcini care a reglementat desfășurarea licitației și la care ambele părți au achiesat, și în care bunul nu a putut fi valorificat. Pentru restul perioadei ce a urmat expirării acestui termen, instanța a reținut că pârâta nu este îndreptățită la acordarea de despăgubiri având în vedere că avea posibilitatea să exploateze spațiul și să dispună de el, astfel încât să evite înregistrarea prejudiciului pretins.

Soluția instanței de apel este una corectă, în acord cu normele de drept substanțial criticate, pentru următoarele considerente:

În drept, conform art. 1534 alin. (2) C. civ., "debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligență".

Din interpretarea acestui text legal rezultă că față de debitor, creditorul are obligația de minimă diligență de a evita producerea prejudiciului rezultat din fapta ilicită a debitorului, respectiv din neexecutarea de către acesta a obligației ce îi revenea, dar și că omisiunea executării acestei obligații este sancționată cu pierderea dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul rezultat din fapta ilicită a debitorului sau din neexecutarea obligației debitorului.

Prin urmare, legiuitorul român atribuie creditorului obligațiile ce revin unui bonus pater familias față de bunurile sale, inclusiv creanțele, fiind nu numai îndreptățit, dar chiar obligat să își păzească, în mod prudent, proprietatea.

Pe de altă parte, legea nu conține o definiție normativă a sintagmei "minimă diligență". În asemenea condiții, în baza unui principiu din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, se poate conchide că sensul sintagmei este cel din limbajul comun. Conform Dicționarului Explicativ al limbii române, diligența înseamnă zelul, sârguința, osteneala, promptitudinea pe care o persoană trebuie să le exercite pentru a atinge o finalitate, un scop anume.

Prin cererea formulată, pârâta solicită instanței obligarea reclamantei la plata de despăgubiri aferente perioadei ulterioare expirării termenului de semnare a contractului, reprezentată de contravaloarea chiriei ce urma să fie încasată în ipoteza în care contractul de închiriere at fi fost perfectat, în cuantum de 161011,65 euro.

Însă, potrivit celor anterior reținute, față de împrejurarea că reclamanta nu a procedat la semnarea contractului de închiriere în termenul agreat, pârâtei îi revenea obligația de limitare a prejudiciului ulterior expirării termenului de 20 de zile stabilit pentru semnarea contractului. Cu toate acestea, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că aceasta nu a făcut dovada unor minime demersuri sau diligențe care să probeze intenția sa de reducere a prejudiciului, și nici a altor măsuri care să fi demonstrat imposibilitatea de valorificare a imobilului, adoptând o conduită inaptă să concilieze interesul propriu cu interesul debitorului la limitarea prejudiciului.

Nesemnarea de către reclamantă, în termenul stabilit în caietul de sarcini, a contractului de închiriere nu poate reprezenta o împrejurare care să nască în patrimoniul pârâtei dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudicii pe care aceasta le putea preîntâmpina printr-un comportament activ, al unui adevărat bonus pater familias, destinat a limita sau a neutraliza cel puțin o parte din prejudiciul care nu este încă realizat, dar a cărui producere era iminentă.

Simplele afirmații ale recurentei-pârâte că valorificarea spațiului prin încheierea unui contract de locațiune cu o altă persoană nu a fost posibilă din cauza existenței prezentului litigiu care a scăzut interesul terților în a contracta dar și presupusul risc la care s-ar fi expus recurenta-pârâtă în ipoteza în care ar fi procedat la închirierea spațiului unui terț, iar instanța ar fi pronunțat o soluție favorabilă reclamantei, în sensul obligării sale la perfectarea contractului care ar fi atras răspunderea sa contractuală în raport de terț pentru întreruperea intempestivă a contractului de închiriere, nu sunt apte a genera automat un drept la despăgubiri pentru chiria nerealizată. În acest sens, Înalta Curte constată că pârâta nu a depus niciun fel de înscrisuri (de ex., o altă promisiune de contract fermă, oferte concrete de la terți refuzate sau dovezi ale cheltuielilor efective) care să demonstreze un prejudiciu actual și cert, ci a invocat un potențial câștig viitor, incert, calculat în baza prevederilor contractuale și care ar fi rezultat din încasarea, timp de 5 ani, a unei chirii lunare în cuantum de 926,79 euro.

Cum recurenta-pârâtă nu a dovedit că a suportat prin faptul nesemnării de către reclamantă a contractului de închiriere un alt prejudiciu decât cel rezultat din indisponibilizarea imobilului pe perioada de 20 de zile în care era stabilită pentru semnarea contractului de închiriere și care a fost reparat integral de garanția depusă de reclamantă, în condițiile stipulate de Regulamentul Bursei Române de Mărfuri și de dispozițiile din caietul de sarcini, se constată că nu există temei pentru admiterea cererii recurentei-pârâte de acordare a despăgubirilor pentru beneficiul nerealizat.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu se impune casarea hotărârii curții de apel și pe cale de consecință, va respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L. și recursul incident formulat de pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A. împotriva deciziei civile nr. 1646 A din 07 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Analizând cererile accesorii privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulate de ambele părți, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată. Temeiul legal al obligării la cheltuieli de judecată îl constituie, așadar, culpa procesuală a părții căzute în pretenții.

În speța de față, instanța de recurs a dispus respingerea ambelor recursuri (recursul principal formulat de reclamant și recursul incident formulat de pârât) ca nefondate.

Ca o consecință a soluției de respingere a propriilor căi de atac, niciuna dintre părți nu poate fi considerată parte căzută în întregime în pretenții în faza procesuală a recursului, ci, dimpotrivă, ambele părți au pierdut în această etapă procesuală.

Având în vedere această situație, instanța constată că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 453 C. proc. civ. referitoare la existența unei părți câștigătoare și a unei părți căzute în pre