ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1578/2025

Ședința publică din data de 23 octombrie 2025

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, secția Civilă la 24.07.2019, reclamanta Autoritatea Aeronautică Civilă Română R.A. a chemat în judecată pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta să-și execute obligațiile asumate prin contractul de locațiune nr. x/29.05.2001 - 7356/31.05.2001, să achite reclamantei sumei de 1.081.736,82 RON, reprezentând chiria aferentă suprafeței de teren de 837,93 mp, pe care nu a avut-o în folosință în perioada cuprinsă între anul 2001 și 30.06.2019, precum și a sumelor facturate în continuare cu titlu de chirie pentru aceeași suprafață; reclamanta a mai solicitat plata dobânzii legale în sumă de 1.180.336,16 RON, calculată asupra debitului principal începând cu 2001, precum și a penalităților de întârziere în sumă de 1.980,20 RON, la care se adaugă dobânda legală până la executarea integrală a hotărârii; cu cheltuieli de judecată.

La 23.10.2019, reclamanta a depus o cerere precizatoare prin care a arătat că penalitățile de întârziere aferente chiriei se ridică la suma de 1.453,39 RON.

Prin sentința civilă nr. 7072/07.11.2019, Judecătoria Buftea, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Prin sentința civilă nr. 1983/29.06.2020, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel București în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin sentința civilă nr. 66/02.09.2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov, secția Civilă.

Prin sentința civilă nr. 3444/12.11.2021, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, precum și cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiate; a obligat reclamanta să achite pârâtei suma de 14.481 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 705/17.03.2023, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a respins cererea reclamantei de completare a hotărârii.

Împotriva acestor sentințe civile, reclamanta a declarat apel, iar pârâta a formulat apel incident doar împotriva sentinței civile nr. 3444/12.11.2021.

Prin decizia civilă nr. 1962/30.12.2024, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul principal declarat împotriva sentinței civile nr. 705/17.03.2023; a admis apelul principal formulat împotriva sentinței civile nr. 3444/12.11.2021, pe care a anulat-o în tot, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune privind capetele cererii de chemare în judecată referitoare la sumele achitate cu titlu de chirie pentru suprafața de 837,93 m.p. anterior datei de 24.07.2016 și dobânda legală aferentă acestora. A admis în parte acțiunea, în sensul că a respins ca prescrise capetele de cerere vizând restituirea sumelor plătite cu titlu de chirie pentru suprafața de 837,93 mp anterior datei de 24.07.2016 și dobânda legală aferentă, a obligat pârâta să restituie reclamantei sumele de 440.244,18 RON, reprezentând chiria achitată pentru suprafața de 837,93 m.p. în perioada 24.07.2016-22.10.2022, de 240.061,10 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată până la 30.04.2024, și de 1.621 RON, reprezentând penalități de întârziere nedatorate, sume la care se adăugă dobânda legală penalizatoare calculată în continuare, respectiv de la data plății și până la data restituirii efective. A respins în rest acțiunea ca neîntemeiată și a compensat în parte cheltuielile de judecată, obligând-o pe reclamantă să achite pârâtei suma de 2.447,33 RON, în primă instanță, respectiv 20.864,925 RON, în apel.

Prin încheierea din 17.03.2025, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, din oficiu, a îndreptat eroarea materială strecurată în minuta și în dispozitivul deciziei civile nr. 1962/30.12.2024, în sensul că se va menționa corect că "Obligă pârâta să restituie reclamantei suma de 440.244,18 RON reprezentând chirie plătită pentru suprafața de teren de 837,93 mp pentru perioada 24.07.2016-20.10.2022" și "Compensează în parte cheltuielile de judecată făcute de părți în primă instanță și obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 2.447,33 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță".

Împotriva deciziei civile, ambele părți au declarat recurs, solicitând casarea în parte a hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în argumentarea căruia susține că instanța de apel a stabilit în mod greșit momentul de început al curgerii termenului de prescripție, reținând că ar fi putut și avea posibilitatea să cunoască existența faptei și a prejudiciului încă din 01.06.2001.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că nu se putea prezuma că, în anul 2001, trebuia sau putea cunoaște existența diferenței de suprafață, aceasta nefiind vizibilă, neexistând indicii care să impună efectuarea unor măsurători și nici vreo o obligație legală/contractuală a locatarului de a măsura terenul închiriat.

Recurenta a mai susținut că, în iunie 2016 a solicitat realizarea unei măsurări topografice în vederea intabulării dreptului de locațiune necesar pentru obținerea autorizației de construire, și nu ca urmare a vreunei suspiciuni legate de surpafața efectivă-

Contestând motivarea hotărârii atacate, recurenta a afirmat că a probat faptul că a folosit din 2001 o suprafață mai mică de teren decât cea contractată, aspect confirmat inclusiv prin răspunsul pârâtei la interogatoriu care a admis existența unei erori comune asupra întinderii terenului închiriat.

În continuare, recurenta a invocat jurisprudența în materie, respectiv decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, pentru a concluziona în sensul că simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică și nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul curgerii termenului prescripției extinctive, dacă titularul dreptului nu a cunoscut efectiv actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici după împrejurări nu trebuia să le cunoască. Or, în cauză, reclamanta arată că nu a cunoscut și nu putea cunoaște existența prejudiciului decât la data comunicării adresei CNAB nr. x/21.03.2017, recepționată la 30.03.2017, prin care, pentru prima dată, a fost informată că suprafața reală ocupată era de 5.751 mp.

Pe această linie argumentativă, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2.523 și art. 2.528 C. civ. și ale art. 6 din Decretul nr. 167/1958 privind momentul începerii prescripției.

Un alt set de critici vizează interpretarea și aplicarea greșită a art. 2.532 pct. 5 C. civ. privind suspendarea termenului de prescripție extinctivă, ca urmare a ascunderii de către pârâtă a existenței datoriei; în acest sens, arată că pârâta a deținut și nu a comunicat reclamantei rezultatele măsurătorilor din iunie 2016, deși acestea relevau clar că suprafața efectiv utilizată era inferioară celei contractuale. Potrivit recurentei, comunicarea acestor date, prin adresa din 30.03.2017, a intervenit tardiv, după multiple insistări ale sale legate de procedura de intabulare, ceea ce echivalează cu o ascundere deliberată a existenței datoriei.

În consecință, potrivit recurentei-reclamante, termenul de prescripție a fost suspendat între iunie 2016 și 30.03.2017, iar pretențiile aferente plăților efectuate în perioada octombrie 2015- iulie 2016 nu sunt prescrise.

În drept, a invocat ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin memoriul său de recurs, după prezentarea situației de fapt și a parcursului judiciar, recurenta-pârâtă a susținut că în mod eronat a apreciat curtea de apel ca fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale.

Astfel, referitor la fapta ilicită, recurenta-pârâtă a afirmat că instanța de apel eronat a reținut existența acesteia, ca urmare a nerespectării obligației contractuale de a asigura folosința liniștită și utilă a întregii suprafețe de teren ce face obiectul contractului de locațiune, prin nesocotirea art. 1 și art. 6 din contract.

Sub acest aspect, a arătat că la momentul încheierii contractului de locațiune, părțile nu au avut în vedere o suprafață fixă de transmis, ci o suprafață înscrisă în actele anexate, fără existența unei documentații cadastrale; de altfel, modificările succesive ale suprafeței, operate prin acte adiționale, confirmă că intenția părților nu a fost transmiterea unei suprafețe fixe, ci una variabilă în funcție de disponibilitatea reală a terenului, element firesc în contextul unui contract încheiat până în anul 2050, interval în care modificările asupra amplasamentului sunt inerente.

Totodată, potrivit recurentei-pârâte, protocolul de predare-primire din 01.06.2001 face dovada că reclamanta a primit în folosință întreaga suprafață contractuală, astfel că măsurătorile din 2017 nu pot fi extrapolate retroactiv la anul 2001 în lipsa unor dovezi privind momentul reducerii suprafeței. Mai mult, în opinia sa, reclamanta avea posibilitatea să efectueze propriile măsurători, inclusiv cu ocazia edificării sediului, astfel încât nu poate invoca în favoarea sa propria culpă, fiind incident principiul statuat în art. 1.517 C. civ., recunoscut în doctrină și aplicat în practică, dar inexistent în C. civ. din 1864.

În aceste condiții, recurenta-pârâtă a afirmat că instanța de apel a făcut trimitere în mod eronat la regulile de interpretare a contractelor prevăzute de art. 970, art. 977 și art. 982 C. civ. din 1864, limitându-se la citarea acestora, fără o analiză efectivă a intenției reale a părților.

În continuare, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a reținut în mod eronat îndeplinirea condiției existenței vinovăției, prezumând culpa sa în temeiul art. 1082 C. civ. din 1864, deși nu sunt întrunite premisele răspunderii obiective; aceasta deoarece, în aplicarea acestui text, debitorul răspunde doar în măsura în care neexecutarea nu provine dintr-o cauză străină, iar în speță nu s-a dovedit existența unei fapte ce-i poate fi imputabilă.

În sprijinul acestor argumente, recurenta-pârâtă a reiterat afirmațiile legate de aplicabilitatea art. 1.517 C. civ., arătând că reclamanta, în calitate de locatar, avea posesia bunului și posibilitatea să verifice întinderea reală a suprafeței pentru care achita chirie, cu atât mai mult cu cât a obținut autorizație de construire și a edificat o clădire pe teren, operațiuni ce presupun verificări topo-cadastrale. Prin urmare, lipsa verificărilor reprezintă, astfel, un comportament culpabil, care exclude caracterul imputabil al vreunei fapte care să fi condus la prejudicierea reclamantei.

În final, a arătat că nici condițiile existenței vinovăției, ale prejudiciului și ale legăturii de cauzalitate nu sunt întrunite, nefiind angajată răspunderea civilă contractuală a pârâtei, astfel că soluția primei instanțe de respingere a acțiunii a fost, așadar, corectă.

La 25.06.2025, fiecare dintre cele două recurente a depus întâmpinări, invocând excepția nulității recursului formulat de cealaltă parte, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității ambelor recursuri asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ., reține următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, simpla relatare a situației de fapt care a stat la baza generării litigiului dintre părți nu este suficientă pentru a constitui o motivare a recursului, deoarece această cale de atac nu vizează situația de fapt și nu are caracter devolutiv, astfel că recurentele trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

Înalta Curte apreciază că atât susținerile recurentei-reclamante, cât și cele ale recurentei-pârâte nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat în mod expres motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin criticile subsumate acestui motiv de recurs, recurenta invocă stabilirea greșită de către curtea de apel a momentului de început al curgerii termenului de prescripție extinctivă pentru sumele achitate cu titlu de chirie pentru suprafața de teren de 837,93 m.p. anterior datei de 24.07.2016.

Din analiza memoriului de recurs se desprinde concluzia că recurenta acceptă că prescripția începe să curgă, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2.528 C. civ., în funcție de două repere: momentul subiectiv, când persoana a cunoscut paguba și pe cel răspunzător de aceasta, și momentul obiectiv, când persoana păgubită trebuia să cunoască aceste aspecte.

Prin urmare, disputa nu poartă asupra naturii ori duratei termenului de prescripție și nici asupra modului de interpretare sau aplicare a art. 2.523 și art. 2.528 C. civ.., ci vizează situația de fapt, mai precis modul în care instanțele devolutive au stabilit, în urma administrării probatoriului, când a survenit momentul obiectiv sau cel subiectiv care determină începutul prescripției. Altfel spus, recurenta nu critică interpretarea sau aplicarea legii, ci urmărește să obțină deplasarea momentului care marchează începutul prescripției la o dată ulterioară celei stabilite în etapele procesuale anterioare.

Astfel conturată, critica va fi înlăturată, fiind incompatibilă cu rolul ce revine instanței de recurs, de examinare nu a temeiniciei, ci a legalității hotărârii recurate în raport cu regulile de drept aplicabile.

Mai mult, susținerile recurentei referitoare la incidența cazului de suspendare prevăzut de art. 2.532 pct. 5 C. civ., reiterate în mod identic celor formulate în fața instanței de apel, nu răspund exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., care impun formularea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Or, modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, întrucât prin reluarea împrejurărilor referitoare la pretinsa intenție deliberată a pârâtei de a ascunde existența datoriei, recurenta tinde să obțină practic o nouă verificare a susținerilor sale, în raport cu probele de la dosar, deși legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și un al treilea grad devolutiv.

În aceste condiții, în lipsa unor critici de nelegalitate care să se încadreze în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar motivele invocate privesc exclusiv situația de fapt și interpretarea probelor, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nul, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

De cealaltă parte, recurenta-pârâtă a invocat ipotezele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., însă examinarea memoriului de recurs conduce la concluzia că aceasta nu a formulat nicio critică pertinentă raportată la aceste temeiuri legale, având în vedere că argumentele prezentate se referă exclusiv la situația de fapt și la aprecierea probelor, fiind evidențiate aspecte legate de neîndeplinirea condițiilor privind atragerea răspunderii contractuale.

Astfel, sub aparența încadrării în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă expune prin memoriul său de recurs nemulțumiri cu privire la modul în care instanța de apel a analizat fondul cauzei, prin care a statuat că reclamanta a fost lipsită de folosința unei suprafețe de teren de 837,93 m.p. pentru care a achitat o chirie în perioada 24.07.2016-20.10.2022 și penalități de întârziere, ca urmare a nerespectării de către pârâtă a obligației contractuale de a asigura folosința liniștită și utilă a întregii suprafețe de teren ce face obiectul contractului de locațiune, în raport cu art. 1 și art. 6 din contract.

Astfel, recurenta-pârâtă invocă atât împrejurarea că reclamanta ar fi avut posibilitatea să verifice întinderea terenului și să efectueze măsurători, aflându-se în culpă pentru neefectuarea acestora, cât și existența unei erori comune cu privire la suprafața de teren, în sensul art. 1.517 C. civ. Totodată, mai critică hotărârea sub și aspectul analizei condițiilor atragerii răspunderii contractuale, subliniind inexistența faptei ilicite și a vinovăției în sarcina pârâtei, precum și a prejudiciului sau a lipsei legăturii de cauzalitate; însă, toate criticile aduse se limitează la o apreciere subiectivă asupra modului în care instanța de apel a interpretat raportul juridic dedus judecății și a valorificat probatoriul, cu referire la înscrisuri, planuri topo-cadastrale și conduita reclamantei.

În realitate, recurenta-pârâtă contestă concluziile instanței de apel, reluând propria teză potrivit căreia nu ar fi fost închiriată o suprafață exactă de teren și faptul că părțile s-au aflat în fața unei erori comune cu privire la suprafața închiriată, cu scopul de a o exonera de răspundere, chestiuni ce țin de analiza probelor și de stabilirea situației de fapt, iar nu de interpretarea normelor de drept.

Reamintind recurentei-pârâte că temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte notează că aceste afirmații nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată, aceea a unei motivări insuficiente ori a unei interpretări sau aplicări greșite a normelor de drept.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural. O astfel de situație intervine și în cauza de față, din moment ce, așa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate și cu regulile de drept aplicabile.

Față de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de reclamanta Autoritatea Aeronautică Civilă Română S.A. și de pârâta C.N. Aeroporturi București S.A. împotriva deciziei civile nr. 1962/30.12.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2025.