ÎCCJ, decizie (scj.ro #197487)

Societate pe acțiuni. Contract de mandat. Acțiune în constatarea nulității absolute a clauzei contractuale de stabilire a unei remunerații suplimentare. Încălcarea dispozițiilor art. 153

18

din Legea nr. 31/1990. Consecințe

C. civ., art. 1246 alin. (1), art. 1247 alin. (2)

Legea nr. 31/1990, art. 55, art. 72, art. 153

18

O.U.G. nr. 109/2011, art. 37 alin. (1)

Dispozițiile art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 prevăd faptul că remunerația suplimentară a membrilor consiliului de administrație este stabilită de consiliul de administrație și se acordă în baza unei hotărâri de aprobare emise de adunarea generală a acționarilor societății comerciale, această condiție fiind impusă expres.

Clauza contractuală prin care s-a stabilit remunerația suplimentară fără o hotărâre a adunării generale a acționarilor încalcă dispozițiile legale din Legea nr. 31/1990, dar sancțiunea nu este nulitatea absolută, ci nulitatea relativă deoarece legea nu prevede sancțiunea nulității absolute și nici nu rezultă neîndoielnic faptul că interesul este unul general.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 153 din 28 ianuarie 2021

Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, Secția a II-a civilă, reclamanta Compania Națională A. SA Constanța în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat să se constate nulitatea absolută a prevederilor art. 4.3 din contractul de mandat nr. 3 din 4 februarie 2013 și să se dispună repunerea părților în situația anterioară cu obligarea pârâtei la plata sumei de 2622 lei reprezentând plată remunerație aferentă desfășurării activității în cadrul comitetului de nominalizare și remunerare, remunerație aferentă lunilor aprilie și iulie 2013.

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 1243 din 4 septembrie 2019, Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională A. SA Constanța în contradictoriu cu pârâta B. ca nefondată și a obligat reclamanta în favoarea pârâtei la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Constanța a declarat apel reclamanta Compania Națională A. SA Constanța, criticând-o pentru netemeinicie și solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Hotărârea instanței de apel

Prin decizia civilă nr. 166 din 22 iunie 2020, Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Compania Națională A. SA împotriva sentinței civile nr. 1243 din 4 septembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. și a obligat apelanta-pârâtă la plata către intimată a sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.

Considerentele instanței de apel

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Textul de lege, respectiv art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 nu interzice acordarea unor remunerații suplimentare pentru exercitarea unor funcții specifice în cadrul organului de conducere sau supraveghere, ci stabilește exigențele legale pentru acordarea acestora, în speță aprobarea acestor indemnizații suplimentare prin hotărâre AGOA.

Reclamanta a semnat contractul de mandat prin reprezentantul său legal, astfel încât lipsa aprobării AGOA pentru acordarea acestei remunerații (aceasta fiind singura cauză de nulitate invocată) nu poate atrage nulitatea absolută a contractului încheiat, fiind în realitate, o situație de depășire a mandatului de către reprezentantul legal, care poate fi opusă cocontractantului.

Potrivit dispozițiilor art. 92 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, „Clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale societăților prevăzute în alineatul precedent, care limitează puterile conferite de lege acestor organe, sunt inopozabile terților, chiar dacă au fost publicate”.

Reprezentantul legal al reclamantei, cu depășirea limitelor puterilor acordate, respectiv fără acordul AGOA, a acordat intimatei-pârâte o indemnizație suplimentară, indemnizație care nu este interzisă de lege. În mod temeinic s-a reținut că interesul urmărit nu este unul general, câtă vreme legea permite reclamantei să aprecieze asupra oportunității acordării acestor indemnizații raportat la „situația economică a societății”, de unde rezultă că în discuție este profitul societății și nu un interes general. Chiar dacă parte din acest profit ar reveni statului, ca acționar majoritar al societății, nu se poate pune semnul egalității între interesul general - prin statul român și interesul societății, la care statul este acționar, în obținerea unui profit mai mare.

Instanța de fond a reținut în mod corect faptul că reclamanta își invocă propria culpă (ea fiind cea care a convenit clauza contractuală fără a avea acordul adunării generale a acționarilor) și că nu poate fi primită cererea de constatare a nulității contractului formulată de partea în culpă față de cocontractantul care nu a cunoscut această cauză.

Calea de atac împotriva deciziei instanței de apel

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Constanța a declarat recurs reclamanta Compania Națională A. SA Constanța, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate.

În cauză sunt întrunite cerințele art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1.246 C. civ., potrivit cărora: „Orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune”.

În contractul de mandat nr. 3 din 4 februarie 2013 a fost inserat art. 4.3 prin care se stabilește o indemnizație suplimentară administratorului, fără aprobarea Adunării Generale a Acționarilor CN A. și deci în afara cadrului legal. Sancțiunea nulității absolute operează în privința efectelor contractului care contravin legii, astfel că recurenta susține că art. 4.3 este lovit de nulitate absolută, fiind încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă, astfel cum prevede art. 1246 C. civ.

În decizia nr. 2214 din 13 iunie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, s-a reținut că indemnizația suplimentară prevăzută la art. 4.3 din contractul de mandat „a fost acordată în lipsa unei hotărâri de aprobare emise de adunarea generală a acționarilor (AGA) societății comerciale recurente, condiție impusă expres de dispozițiile art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 și art. 37 alin. 1 din O.U.G. nr. 109/2011, precum și de prevederile art. 18 pct. 42 din statutul recurentei”.

În cauză au fost încălcate dispozițiile art. 1247 alin. 2 C. civ., potrivit cărora: „Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de excepție”.

Art. 1247 alin. 2 C. civ. stabilește o unică condiție pentru invocarea nulității absolute și anume cea a interesului personal, nu și condiția neinvocării propriei culpe, astfel cum a reținut instanța de apel.

Recurenta susține că interesul său rezultă din calitatea de parte în contractul de mandat nr. 3 din 4 februarie 2013.

Se solicită admiterea recursului și casarea deciziei recurate.

G. Analizând recursul, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a apreciat criticile ca fiind neîntemeiate, iar recursul a fost respins pentru următoarele considerente:

Recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 1246 alin. 1 C. civ. și respectiv art. 1247 alin. 2 C. civ.

În realitate, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 și art. 37 alin. 1 din O.U.G. nr. 109/2011 care prevăd faptul că remunerația suplimentară a membrilor consiliului de administrație este stabilită de consiliul de administrație și se acordă în baza unei hotărâri de aprobare emise de adunarea generală a acționarilor societății comerciale, această condiție fiind impusă expres.

Dispozițiile Legii nr. 31/1990 și respectiv O.U.G. nr. 109/2011 reprezintă legea specială față de dispozițiile Codului civil, care este legea generală.

Specialia generalibus derogant

este principiul juridic potrivit căruia norma specială este cea care derogă de la norma generală. Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în fața unui caz ce intră sub incidența prevederilor sale.

Art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 și art. 37 alin. 1 din O.U.G. nr. 109/2011 nu prevăd sancțiunea nulității absolute pentru nerespectarea dispozițiilor privind acordarea unei indemnizații suplimentare prin hotărârea adunării AGA.

Legea nu interzice acordarea unei indemnizații suplimentare, ci instituie cerința de a fi aprobată prin hotărâre AGA.

Recurenta solicită a se constata nulitatea absolută a unei dispoziții contractuale edictate cu încălcarea legii, însă încalcă principiul „

nemo auditur propriam turpitudinem allegans

”.

Astfel, reprezentantul legal al reclamantei-recurente, cu depășirea limitelor puterilor acordate, respectiv fără acordul AGOA, a stabilit prin contractul încheiat cu intimata-pârâtă acordarea unei indemnizații suplimentare acesteia din urmă, indemnizație care nu este interzisă de lege.

În realitate, intenția recurentei este de a recupera prejudiciul reprezentat de indemnizațiile suplimentare pentru a respecta decizia organului de control.

Clauza contractuală prin care s-a stabilit indemnizația suplimentară fără o hotărâre AGA a încălcat dispozițiile legii speciale anterior arătate.

Aceste dispoziții nu prevăd sancțiunea nulității absolute, iar pe de altă parte nu rezultă neîndoielnic faptul că interesul ocrotit este unul general.

Potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990: „Obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege”.

Conform art. 55 din aceeași lege: „(1) În raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate al societății, în afară de cazul în care ea dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia ori când actele astfel încheiate depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoașterii.

(2) Clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale societăților prevăzute în alineatul precedent, care limitează puterile conferite de lege acestor organe sunt inopozabile terților, chiar dacă au fost publicate”.

Așa fiind, dispozițiile contractuale invocate nu sunt lovite de nulitate absolută. Având în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, clauza contractuală prin care s-a stabilit indemnizația suplimentară fără o hotărâre AGA a încălcat dispozițiile legale din Legea nr. 31/1990, dar sancțiunea nu este nulitatea absolută, ci nulitatea relativă deoarece legea nu prevede sancțiunea nulității absolute și nici nu rezultă neîndoielnic faptul că interesul este unul general.

Față de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.

Față de dispozițiile art. 453 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, către intimata-pârâtă, cheltuieli reprezentând onorariu de avocat.