ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 643/2023

Ședința publică din data de 16 martie 2023

Asupra recursurilor civile de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1000 Euro (echivalentul în RON, calculat la cursul valutar valabil din ziua plății) reprezentând contravaloarea parțială a indemnizației de administrator datorată pentru perioada martie 2014, astfel cum a fost stabilită prin hotărârea AGA adoptată de cei patru asociați ai societății.

În subsidiar, s-a solicitat stabilirea contravalorii remunerației de administrator pentru munca prestată în favoarea societății și obligarea pârâtei la plata remunerației în continuare până la momentul încetării mandatului de administrator, așa cum rezultă din înregistrările din Registrul Comerțului.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 28 aprilie 2017, reclamantul A. a formulat acțiune în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plat sumei de 1000 Euro (4500 RON) reprezentând contravaloarea parțială a indemnizației de administrator datorată pentru perioada aprilie 2014, din indemnizația stabilită prin hotărârea AGA din 21 ianuarie 2009 de 10.000 Euro/lună, precum și obligarea pârâtei la plata indemnizației în continuare până la momentul încetării mandatului de administrator, potrivit prevederilor legale și ale actului constitutiv.

Reclamantul a solicitat, în subsidiar, să se constate dreptul său la plata unei indemnizații lunare în calitatea de administrator al societății și stabilirea cuantumului acesteia, cu obligarea pârâtei la plata acestei indemnizații retroactiv din aprilie 2014 până la momentul introducerii acțiunii, obligarea pârâtei la plata indemnizației astfel stabilite în continuare până la momentul încetării mandatului de administrator, potrivit prevederilor legale și ale actului constitutiv, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a mai solicitat în subsidiar ca instanța să stabilească contravaloarea remunerației pentru indemnizația de administrator, care este și avocat de profesie, la valoarea de referință a remunerației de avocați intracomunitari angajați într-o formă de angajare.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2018, instanța a admis excepția conexității și a dispus conexarea dosarului nr. x/2017 la dosarul nr. x/2017.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 1 august 2017, reclamantul A. a formulat acțiune în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1000 Euro (4500 RON) reprezentând contravaloare parțială a indemnizației de administrator datorată pentru perioada iulie 2014, din indemnizația stabilită prin hotărârea AGA din 21 ianuarie 2009 de 10.000 Euro/lună, precum și obligarea pârâtei la plata indemnizației în continuare până la momentul încetării mandatului de administrator, potrivit prevederilor legale și ale actului constitutiv.

Reclamantul a solicitat în subsidiar să se constate dreptul său la plata unei indemnizații lunare în calitate de administrator al societății și stabilirea cuantumului acesteia, cu obligarea pârâtei la plata acestei indemnizații retroactiv din iulie 2014 până la momentul introducerii acțiunii, obligarea pârâtei la plata indemnizației astfel stabilite în continuare până la momentul încetării mandatului de administrator, potrivit prevederilor legale și ale actului constitutiv, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 16 februarie 2018 instanța a admis excepția conexității și a dispus conexarea dosarului nr. x/2017 la dosarul nr. x/2017.

B. Hotărârea Judecătoriei Constanța.

Prin sentința civilă nr. 3608 din 2 aprilie 2018, Judecătoria Constanța a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

C. Obiectul cererii înregistrate pe rolul Tribunalului Constanța.

Acțiunea principală la care sunt conexate dosarele x/2017 și nr. y/2017 au fost înregistrate la Tribunalul Constanța la data de 14 mai 2018.

În cursul judecății a fost trimis spre soluționare ca urmare a admiterii excepției conexității de către Judecătoria Constanța și dosarul nr. x/2017 prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 1000 Euro reprezentând indemnizația de administrator pentru luna mai 2014, iar în subsidiar, constatarea dreptului său la o indemnizație lunară și stabilirea cuantumului acesteia, cu obligarea pârâtei la plata acesteia din mai 2014 și până la momentul introducerii acțiunii. În subsidiar, s-a mai solicitat stabilirea contravalorii remunerației la valoarea de referință a remunerației de avocați intracomunitari comparabilă cu avocații intracomunitari angajați într-o formă de angajare.

Prin încheierea de ședință din data de 14 februarie 2019, Tribunalul Constanța a admis excepția de conexitate și s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Constanța.

În dosarul conexat care are aceleași părți ca în acțiunea principală, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 1000 Euro reprezentând indemnizație administrator datorată pe luna aprilie 2015, iar în subsidiar, a solicitat stabilirea contravalorii remunerației de administrator pentru munca prestată și obligarea pârâtei la plata remunerației în continuare până la momentul încetării mandatului de administrator.

D. Soluția instanței de fond.

Prin încheierea de ședință din 19 decembrie 2018, instanța a admis în parte excepția inadmisibilității acțiunii în constatarea dreptului reclamantului la plata unei indemnizații în calitate de administrator al societății B. S.R.L. și, în consecință, a respins ca inadmisibil respectivul capăt din acțiunea principală. Prin aceeași hotărâre a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei noiembrie 2013 - februarie 2014, fiind astfel respinse pretențiile aferente intervalului menționat ca prescrise.

Prin încheierea din 19 martie 2019 s-a respins ca inadmisibilă excepția lipsei calității de reprezentant al pârâtei a societății de avocați C.; s-a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune; s-au respins întrebările înlăturate din interogatoriul propus de reclamant pârâtei, întrucât acestea nu au legătură cu pretențiile deduse judecății; s-a respins proba testimonială propusă de reclamant; s-a respins proba cu expertiză contabilă propusă de reclamant, apreciind că acesta nu este utilă cauzei; s-a respins proba cu interogatoriu pârâtei, dat fiind că această probă a fost deja administrată în dosarul nr. x/2017, iar interogatoriile propuse în dosarele conexe sunt identice cu cel din dosarul principal.

Prin sentința civilă nr. 1170 din 2 iulie 2019, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a respins acțiunea principală formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca nefondată.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de fond.

Reclamantul A. a declarat apel ce vizează sentința civilă nr. 1170 din 2 iulie 2019 și încheierea din 19 decembrie 2018 prin care Tribunalul Constanța a admis excepția inadmisibilității cererii privind constatarea dreptului privind plata unei indemnizații în calitate de administrator al societății pârâte și prin care a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei noiembrie 2013 - februarie 2014.

Pârâta B. S.R.L. a declarat apel incident împotriva încheierii din 19 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2017.

F. Hotărârea Curții de Apel.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din 25 noiembrie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de preschimbare a termenului de judecată formulată de petentul A..

Prin încheierea din 5 decembrie 2019, Curtea de Apel Constanța a respins excepția netimbrării apelului incident; a respins excepția tardivității apelului incident; a respins excepția inadmisibilității apelului incident; a respins excepția nulității apelului incident; a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al pârâtei a SCP C.; a respins cererea privind disjungerea apelului incident.

Prin decizia civilă nr. 643 din 16 decembrie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 304 și art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ca inadmisibilă; a respins apelul principal promovat de apelantul reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1170 din 2 iulie 2019 pronunțată de Tribunalul Constanța, ca nefondat; a respins apelul incident promovat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din data de 19 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

G. Calea de atac împotriva soluției dat de Curtea de Apel Constanța.

Reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 643 din 16 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, precum și împotriva încheierii din 5 decembrie 2019 prin care s-a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a reprezentanților convenționali ai intimatei, precum și excepția nulității actelor de procedură îndeplinite de către reprezentanții convenționali ai intimatei în lipsa unui mandat valabil și prin care s-au respins probele solicitate de reclamant în soluționarea apelului și împotriva încheierii din 25 noiembrie 2019 prin care a fost respinsă cererea de preschimbare a termenului de judecată și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și a încheierilor recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu consecința administrării unui probatoriu care să confere legalitatea hotărârii judecătorești.

Societatea pârâtă B. S.R.L. a formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 643 din 16 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța exclusiv în ceea ce privește soluția privind respingerea apelului incident, respectiv respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și, pe cale de consecință, ca efect al prescripției dreptului material la acțiune, să se respingă cererea de chemare în judecată.

În motivarea recursului declarat de reclamantul A. se aduc următoarele critici:

În ceea ce privește modalitatea de soluționare a cererii de preschimbare termen prin încheierea din 25 noiembrie 2019 se arată că în mod greșit a fost respinsă această solicitare întrucât nu se afla în țară la judecarea cauzei și a făcut dovada cu biletele de avion, iar, într-un alt dosar, Înalta Curte a admis o astfel de cerere, considerând-o întemeiată.

Instanța nu arată ce anume ar fi un motiv temeinic, astfel că aceasta este o hotărâre nemotivată.

Pe de altă parte, instanța trebuia să considere cererea de preschimbare termen drept o cerere de amânare.

În ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant și nulitatea actelor de procedură îndeplinite de apărători recurentul arată că singurul act care face dovada clienților atestând calitatea și identitatea acestora și a mandatului acordat este contractul de asistență juridică, iar nu împuternicirea avocațială. Nu a existat nici un contract de asistență juridică încheiat cu B. S.R.L., iar acest fapt este dovedit de actele depuse de C. la dosarul penal în care Înalta Curte de Casație și justiție a sesizat Parchetul, de plângerea penală a lui D., care a declarat numărul de dosare și contracte pe care le-a avut cu C. și de declarația notarială a aceluiași D..

Avocatul de la C. nu poate avea calitatea de angajat cu contract de muncă al unei alte persoane juridice - printr-un contract general - care prestează activități exclusiv pentru persoanele juridice NP 1, NP 2 și CED, în beneficiul unor terți.

Dreptul de reprezentare ad litem al avocatului se naște numai în temeiul unui contract de asistență juridică, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995. Împuternicirea avocațială (și contractul de asistență juridică) care nu poartă mențiunile privitoare la prevederile art. 122 alin. (1) din Statut, ca și identitatea părților, existența, numărul și data contractului de asistență juridică, nu este valabilă și nu produce efecte juridice.

Având în vedere că mai multe instanțe au constatat deja că este nul contractul de asistență juridică încheiat de C. și NP 1, NP 2 și CED și au anulat actele formulate de C., se impunea și în cazul de față ca magistrații să verifice calitatea procesuală a pretinșilor apărători prin prisma constatărilor altor instanțe de judecată.

Nici modalitatea în care instanța de fond a analizat conflictul de interese între reprezentanții convenționali ai intimatei și această parte nu este unul legal, fiind rezultatul aplicării greșite a legii, având în vedere caracterul de ordine publică a profesiei de avocat, acest conflict de interese este de asemenea de ordine publică, putând fi invocat de orice parte interesată, iar nu numai de părțile contractului de asistență juridică.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel este nemotivată deoarece nu argumentează în concret soluția pronunțată în raport de criticile formulate.

Aprecierea instanței că hotărârea AGA depusă în probatoriu nu provine de la societatea intimată este rezultatul aplicării greșite a prevederilor Legii nr. 31/1990 republicată și este rezultatul încălcării rolului activ în aflarea adevărului.

Societatea cu răspundere limitată se caracterizează prin încrederea dintre asociați, iar la baza activităților desfășurate de aceasta și a hotărârilor adoptate de asociați stă consimțământul acestora, fără ca acesta să fie manifestat în plan exterior prin formalități excesive.

Voința asociaților tuturor societăților din grupul B. a fost aceea ca societățile ce vor activa în România în scopul realizării parcurilor eoliene și producerii energiei regenerabile să fie constituite prin aportul unui număr de patru asociați, fie că aceștia erau publici, fie că participația celor patru s-a decis cu opozabilitate numai între aceștia.

Asocierea celor patru asociați nu este guvernată de legea română, ci doar activitatea societății în raport de terți este guvernată de Legea nr. 31/1990 republicată.

Instanța de apel s-a limitat la reiterarea aspectelor reținute de către instanța de fond, fără să analizeze criticile reclamantului referitoare la înlăturarea nefondată a hotărârii AGA din 29 ianuarie 2009.

Instanța de fond a încălcat principiul aflării adevărului și dreptul reclamantului de acces la justiție.

În cazul de față instanța avea obligațiile impuse prin art. 295 C. proc. civ., care prevede că instanța va socoti ca dovedite afirmațiile făcute cu privire la conținutul acelui înscris atâta timp cât partea adversă - care deține originalul - refuză să îl depună la dosarul cauzei (ceea ce s-a și întâmplat, partea adversă a refuzat să îl depună).

Instanța avea obligația să aplice dispozițiile art. 2010 alin. (2) C. civ., dispoziții care devin în acest sens prioritare normelor reglementate prin Legea nr. 31/1990 republicată.

În ce privește excepția inadmisibilității capătului de cerere privitor la constatarea dreptului reclamantului la plata unei indemnizații, admiterea acesteia este rezultatul unei analize greșite a întregii cauze deduse judecății.

Afirmația că nu s-a dovedit ce muncă a prestat reclamantul-recurent se referă doar la a treia alternativă a legii, care arată că remunerația se va stabili după valoarea muncii prestate, ignorând în totalitate că instanța are sarcina să stabilească remunerația potrivit legii sau uzanțelor. Uzanța până în decembrie 2008 a fost ca recurentul-reclamant să primească 3.500 Euro pe lună, până când s-a stabilit în ianuarie 2009 că va primi suma de 10.000 Euro pe lună.

Sunt invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului incident declarat de pârâta B. S.R.L. se aduc următoarele critici deciziei recurate:

Instanța de apel a pronunțat decizia cu încălcarea dispozițiilor art. 2520 pct. 6 C. civ. și cu greșita aplicare a principiului disponibilității reglementat de dispozițiile art. 9 C. proc. civ., devenind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Reclamantul pretinde că societatea pârâtă îi datorează anumite sume de bani, prin raportare la pretinsa lui calitate de avocat, care i-ar fi dat dreptul "să factureze societatea fiindcă e avocat".

Principiul disponibilității ținea instanța să analizeze cererile lui A. întemeiate pe calitatea de avocat a acestuia și pe pretinsa activitate pe care susține că a prestat-o în această calitate.

Dispozițiile art. 2520 alin. (1) pct. 6 C. civ. prevăd că se prescrie în termen de un an dreptul la acțiune în cazul avocaților, împotriva clienților, pentru plata onorariilor și cheltuielilor.

În cererile sale, A. face referire la onorarii minimale practicate în Germania și reglementările UNBR în materie, ceea ce arată că instanța a fost învestită cu o pretenție care trebuie să fie soluționată potrivit regulilor aplicabile raporturilor juridice existente între avocat și client. Pe cale de consecință, cererea de chemare în judecată este prescrisă câtă vreme termenul legal în care reclamantul avea posibilitatea de a sesiza instanța a expirat, ca urmare a neexercitării dreptului în conformitate cu rigorile legale.

Se solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și, ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, respingerea cererii de chemare în judecată.

H. Analizând decizia și încheierile recurate, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursurile ca nefondate și acestea urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 230 C. proc. civ., "Termenul de judecată nu poate fi preschimbat decât pentru motive temeinice, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părți".

Recurentul-reclamant critică soluția de respingere a cererii de preschimbare a termenului, arătând că, într-un alt dosar Înalta Curte de Casație și Justiție a admis o cerere similară, fiind aduse ca dovezi pentru admiterea cererii tot bilete de avion care atestau că este plecat din țară. Se arată că această încheiere este nemotivată, iar instanța trebuia să considere cererea de preschimbare termen drept o cerere de amânare.

Critica privind nemotivarea încheierii este nefondată. C. proc. civ. nu definește motivele temeinice, astfel că aprecierea temeiniciei unei astfel de cereri este atributul exclusiv al instanței care o soluționează, raportat la condițiile concrete din fiecare cauză. Este de reținut faptul că prin motive temeinice se înțeleg acelea care conduc la concluzia că nepreschimbarea termenului ar putea aduce prejudicii părții solicitante, aceste motive urmând a se raporta la circumstanțe obiective, căci cele subiective nu pot schimba cursul justiției.

Curtea de Apel a motivat încheierea recurată arătând motivele pentru care cererea de preschimbare a termenului nu a fost admisă, reținându-se că "în speță, nu se justifică urgența și nici petentul nu a produs dovezi în sensul art. 1169 C. civ., din care să rezulte motive temeinice pentru admisibilitatea cererii, acesta având posibilitatea de "a formula cerere de amânare în cauză".

Pe de altă parte, nu există nici o prevedere legală care să dispună ca, în situația în care se respinge cererea de preschimbare a termenului de judecată, aceasta să fie considerată de instanță drept o cerere de amânare, astfel cum susține recurentul-reclamant.

În ceea ce privesc criticile aduse încheierii din 5 decembrie 2019, referitor la soluționarea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant și nulitatea actelor de procedură îndeplinite de apărătorii societății pârâte, Înalta Curte reține următoarele:

Pentru derularea activităților specifice profesiei, avocatul are dreptul să asiste și să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract de asistență juridică. Acesta constituie legea părților între avocat și clientul său și dă naștere la obligații reciproce: prestarea serviciilor avocațiale către client și plata contravalorii acestei prestații.

În ceea ce privește legitimarea față de terți a avocatului, art. 126 din Statutul profesiei de avocat prevede că în baza contractului de asistență, avocatul se legitimează față de terți prin împuternicire avocațială întocmită conform Anexei nr. II la Statut.

S-a reținut în mod legal de către Curtea de Apel faptul că dovada mandatului acordat de client se face prin împuternicire avocațială sau prin delegație depusă la dosarul cauzei, avocatul fiind cel care atestă identitatea părții și își asumă această chestiune, iar la dosarul cauzei, depunerea delegației semnată cu această mențiune de către reprezentantul convențional nu presupune și nu implică efectuarea altor valorificări din partea instanței. Criticile aduse de recurent în susținerea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant convențional al avocatului societății pârâte nu pot fi primite. Faptul că în alte cauze, cu privire la alte contracte de asistență juridică încheiate de C. și Asociații cu NP 1, NP 2 și CED, instanțele au constatat că acestea ar fi nule nu înseamnă că se impunea vreo obligație prevăzută de lege în sarcina instanței de judecată de a efectua alte verificări prin prisma constatărilor altor instanțe. În fiecare caz în parte instanța analizează împuternicirea avocațială depusă în dosar și nu face verificări raportate la alte contracte de asistență juridică încheiate de alte părți, în alte dosare.

Afirmațiile recurentului-reclamant referitoare la alte dosare și plângeri penale nu au relevanță pentru modul în care Curtea de Apel a soluționat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant în faza apelului.

Contrar celor susținute de recurent, Înalta Curte reține faptul că în ceea ce privește conflictul de interese, acesta se poate raporta numai la părțile contractului de asistență juridică, numai acestea putând să invoce un astfel de conflict, respectiva chestiune urmând a se lămuri potrivit regulilor aplicabile profesiei de avocat, deoarece nu există o chestiune de interes public sau de ordine publică în această problemă.

Nu se poate reține că actele de procedură îndeplinite de apărătorii societății pârâte sunt lovite de nulitate câtă vreme a fost respinsă excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, ceea ce înseamnă că aceștia au acționat în conformitate cu mandatul primit.

În ceea ce privesc criticile de nelegalitate aduse deciziei civile nr. 643 din 16 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale și convenționale de motivare a hotărârii judecătorești, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanței de recurs, respectiv examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată răspunde exigențelor dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât în cadrul considerentelor acesteia sunt arătate: obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și s-au arătat atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii se înfățișează într-o asemenea manieră întrucât corespunde imperativelor logicii, iar motivele invocate în hotărâre nu sunt dubitative, ci oferă instanței de control judiciar o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept aplicabile pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești este o rezultantă a exigențelor ce decurg din art. 6 paragraful 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului: pe de o parte, textul convenției consacră dreptul oricărei persoane de a-și prezenta argumentele și observațiile în fața instanței, iar, pe de altă parte, impune oricărei instanțe obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor și argumentelor prezentate de părți. Totuși, această exigență, care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiției, nu poate fi înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le ofere un răspuns în cadrul unui singur considerent.

Așa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Deși recurentul-reclamant nu invocă drept motiv de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susține că instanța de apel a încălcat principiul rolului activ în aflarea adevărului și dreptul reclamantului de acces la justiție prin aprecierea că hotărârea AGA depusă în cauză nu provine de la societatea pârâtă și a înlăturat-o din probatoriu.

Înalta Curte apreciază că în cauză nu s-au încălcat principiile rolului judecătorului în aflarea adevărului și nici dreptul reclamantului de acces la justiție.

Instanța este datoare să-și exercite rolul activ în aflarea adevărului, să ordone probe și să ceară explicații suplimentare. Alin. (7) din art. 22 C. proc. civ. obligă instanța de judecată, acolo unde legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să țină seama de toate circumstanțele cauzei, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință.

Regula liberei aprecieri a probelor permite instanței să stabilească existența faptelor pentru dovedirea cărora au fost încuviințate probele potrivit propriilor convingeri, fără a exista în privința acestora o ordine de prioritate prestabilită. Sarcina aprecierii probelor revine instanței, care le analizează, atât în mod individual, cât și în ansamblul lor. Urmare a analizei efectuate, motivat, instanța poate înlătura anumite probe în funcție de utilitatea lor, de convingerea pe care acestea o creează, de conduita părților, manifestată cu privire la proba în cauză.

Critica privind aprecierea instanței cu privire la hotărârea AGA din 29 ianuarie 2009 nu reprezintă decât o critică referitoare la temeinicia hotărârii recurate și nu constituie un motiv de nelegalitate care să fie analizat în recurs.

Înalta Curte reține că prin hotărârea Curții de Apel s-a motivat în detaliu care au fost considerentele pentru care a fost înlăturată respectiva hotărâre.

Contrar criticilor recurentului-reclamant, în realitate acesta este cel care nu a respectat dispozițiile legii și obligațiile ce-i reveneau potrivit art. 292 alin. (2) și (5) C. proc. civ., conform cărora "Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul și, la cerere, să îl prezinte instanței, sub sancțiunea de a nu se ține seama de înscris" iar "înscrisurile întocmite în altă limbă decât cea folosită în fața instanței trebuie însoțite de traduceri legalizate".

Recurentul-reclamant susține că aprecierea instanței că hotărârea AGA depusă în probatoriu nu provine de la societatea pârâtă este rezultatul aplicării greșite a prevederilor Legii nr. 31/1990 republicată fără a arăta care anume prevederi din lege sunt aplicate greșit și în ce mod.

Mai mult, recurentul-reclamant face vorbire despre societatea cu răspundere limitată care se caracterizează prin încrederea dintre asociați, însă acesta a fost exclus din societatea pârâtă prin sentința civilă nr. 116 din 21 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul Constanța, definitivă prin decizia nr. 2/2017 a Curții de Apel Constanța, ca urmare a conflictului existent între asociați.

Afirmația recurentului privind asocierea celor patru asociați este contrazisă de mențiunile din registrul comerțului conform cărora pârâta B. S.R.L. a avut doi asociați, pe reclamant și pe D..

Instanța de apel nu avea nici o obligație impusă de dispozițiile art. 295 C. proc. civ., recurentul-reclamant fiind cel care avea obligația să probeze pretențiile pe care le are împotriva societății pârâte. Dispozițiile legale sus-menționate nu sunt imperative:

"instanța va putea socoti ca dovedite afirmațiile făcute cu privire la conținutul acelui înscris de partea care a cerut înfățișarea".

Pe de altă parte, trebuie reținut că, și în situația în care partea se află în vreuna din ipotezele prevăzute de art. 295 C. proc. civ., instanța este suverană în a aprecia dacă, în funcție de ansamblul probator din cauză, se impune aplicarea sau nu a sancțiunii prevăzute de text.

Societatea pârâtă B. S.R.L. este o societate cu sediul în Constanța și potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată este persoană juridică română.

Potrivit dispozițiilor art. 2580 alin. (2) C. civ. statutul persoanei juridice este cârmuit de legea sa națională, în cazul de față legea română, iar potrivit dispozițiilor art. 2581 din același Cod:

"Legea statutului organic al persoanei juridice cârmuiește îndeosebi:

a)capacitatea acesteia;

b) modul de dobândire și de pierdere a calității de asociat;

c) drepturile și obligațiile ce decurg din calitatea de asociat;

d) modul de alegere, competențele și funcționarea organelor de conducere ale persoanei juridice;

e) reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii;

f) răspunderea persoanei juridice și a organelor ei față de terți;

g) manifestarea actelor constitutive;

h) dizolvarea și lichidarea persoanei juridice".

Așa fiind, nu poate fi primită critica recurentului-reclamant în sensul că asocierea celor patru asociați nu este guvernată de legea română, ci doar activitatea societății în raport de terții este guvernată de Legea nr. 31/1990 republicată.

De altfel, așa cum s-a arătat anterior, potrivit mențiunilor din registrul comerțului, societatea B. S.R.L. a avut doi asociați, recurentul-reclamant fiind exclus prin hotărâre judecătorească definitivă.

Hotărârea AGA din 29 ianuarie 2009 trebuia să respecte cerințele Legii nr. 31/1990 republicată cu privire la convocarea asociaților, condițiile de cvorum și modul de exercitare a votului în respectiva adunare generală.

În ceea ce privește instituția fiduciei, s-a reținut în mod corect faptul că aceasta a fost reglementată în noul C. civ., astfel că efectele contractului încheiat de reclamant în anul 2007 nu poate avea efectele specifice unui contract de fiducie, cu atât mai mult cu cât nu sunt respectate dispozițiile imperative privind înregistrarea fiscală prevăzute de art. 780 C. civ. și nici pe cele de opozabilitate prevăzute de art. 781 C. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

În mod corect s-a respins ca inadmisibilă acțiunea în constatarea dreptului reclamantului la plata unei indemnizații în calitate de administrator al societății B. S.R.L..

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că instanța de apel nu avea obligația să procedeze la administrarea de probatorii din care să rezulte cuantumul serviciilor prestate de către acesta, prin raportare la onorariile practicate de Baroul din Berlin.

Potrivit dispozițiilor art. 2010 alin. (2) C. civ. "Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remunerația mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili conform legii, uzanțelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate".

Potrivit dispozițiilor art. 197 alin. (3) coroborat cu dispozițiile art. 77 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prin hotărârea adunării generale a asociaților se stabilește numirea administratorilor și eventuala remunerație pentru această activitate, în lipsa unei stipulații contrare în actul constitutiv.

Curtea de apel a statuat că nu există o astfel de hotărâre AGA în care să se fi stabilit remunerația reclamantului pentru activitatea desfășurată în calitate de administrator.

Recurentul-reclamant mai susține că instanța avea sarcina să stabilească remunerația potrivită potrivit uzanțelor, iar uzanța a fost până în decembrie 2008 să primească 3500 Euro pe lună, până când s-a stabilit că va primi 10.000 Euro pe lună.

Această critică nu poate fi primită. Pe de o parte, prin uzanțe, în sensul C. civ. "se înțelege obiceiul locului și uzurile profesionale", iar "în materiile reglementate prin lege, uzanțele produc efecte numai în măsura în care sunt recunoscute ori admise în mod expres de lege".

Pe de altă parte, prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant arată că din 1 octombrie 2006 până în data de 1 august 2008 factura munca prestată ca avocat către D. și nu către societate. Așadar, uzanța era să fie plătit în calitate de avocat de către D. și nu de societatea-pârâtă, așa cum afirmă însuși reclamantul, și nu în calitatea de administrator al societății.

S-a reținut în mod legal faptul că reclamantul nu a indicat în mod corect serviciile prestate către societate în fiecare din lunile precizate în petitul acțiunilor conexate, ci a prezentat într-un mod general activitatea exercitată pe tot parcursul mandatului de administrator, astfel că nu se poate determina valoarea fiecărui serviciu prestat.

Așa fiind, Curtea de Apel a analizat toate alternativele prevăzute de art. 2010 alin. (2) C. civ.

Calitatea de avocat al recurentului-reclamant nu poate interfera cu funcția de administrator deoarece acestea sunt profesii care au un cadru specific de reglementare, iar legea nu prevede ca reper pentru remunerația cuvenită administratorului onorariile avocaților.

Așa fiind, hotărârea recurată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în cauză nefiind întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul incident formulat de societatea pârâtă B. S.R.L., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicare greșită a normelor de drept material, ceea ce presupune că instanța de fond a recurs la texte de lege aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau în spiritul lor, sau le-a aplicat greșit.

Recurenta pârâtă susține că instanța de apel a pronunțat decizia cu încălcarea dispozițiilor art. 2520 pct. 6 C. civ. și cu greșita aplicare a principiului disponibilității reglementat de dispozițiile art. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt nefondate, în cauză nefiind încălcate dispozițiile legale precizate.

Principiul disponibilității acoperă atât dreptul justițiabililor de a se adresa instanțelor de judecată în modul, forma și în contradictoriu cu persoanele pe care le doresc, dar și dreptul de a dispune în tot sau în parte de drepturile conferite de lege în cadrul unui litigiu pendinte. Acestui drept îi corespunde obligația corelativă a instanței de judecată de a nu se pronunța nici minus, nici plus, respectiv ultra petita.

În realitate, cererile formulate de reclamantul A. nu sunt întemeiate pe calitatea de avocat a acestuia și pe activitatea pe care susține că a prestat-o în această calitate. Reclamantul susține și își întemeiază pretențiile pe calitatea de administrator al societății B. S.R.L., funcție în care ar fi fost numit prin hotărârea AGA din 29 ianuarie 2009, însă asociații au stabilit să factureze ca avocat, în scopul de a scuti contribuțiile și dările la stat pe care le datorau dacă îl angajau.

Așadar, reclamantul pretinde că pârâta îi datorează anumite sume de bani prin raportare la calitatea sa de administrator, plata urmând a fi efectuată prin facturare ca avocat pentru a nu plăti impozite și taxe către stat. De altfel, prin cererile introductive conexate se solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 1000 Euro (echivalentul în RON, calculat la cursul valutar valabil din ziua plății), reprezentând contravaloare parțială a indemnizației de administrator datorată pentru perioada …. astfel cum a fost stabilit prin hotărârea AGA adoptată de cei patru asociați ai societății. În motivarea cererii, reclamantul a învederat că este administratorul societății pârâte de la data înființării societății.

Așa fiind, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 2520 pct. 6 C. civ. referitoare la termenul special de prescripție în cazul raporturilor juridice dintre avocat și client.

În mod corect, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 2517 C. civ., care reglementează termenul general de prescripție.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei și a încheierilor recurate și, pe cale de consecință, urmează să fie respinse ca nefondate atât recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 643 din 16 decembrie 2019 și a încheierilor din 25 noiembrie 2019 și 5 decembrie 2019, cât și recursul incident declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva aceleiași decizii, pronunțate de Curtea de Apel Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 643 din 16 decembrie 2019 și încheierilor din 25 noiembrie 2019 și 5 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, ca nefondat

Respinge recursul incident declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 643 din 16 decembrie 2019, pronunțate de aceeași instanță, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 16 martie 2023.