ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2326/2021

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului civil de față;

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, sub nr. x/2017, reclamanta Compania A. S.A. a solicitat anularea actului adițional înregistrat sub nr. x din 18 aprilie 2013 la contractul de management încheiat între reclamantă și pârâta B. pentru următoarele motive (cauze de nulitate): încălcarea dispozițiilor art. 11.7 lit. i) alin. (5) și (6) din actul constitutiv al societății; încălcarea dispozițiilor art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale.

Prin sentința arbitrală nr. 5 din 29 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. x/2017, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta B.; s-a respins ca nefondată cererea de arbitrare și a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 8.330 RON, reprezentând cheltuieli de arbitrare constând în onorariul de avocat.

Prin sentința civilă nr. 77 F din 22 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins ca nefondată acțiunea în anulare formulată de petenta COMPANIA A. S.A. împotriva sentinței arbitrale nr. 5 din 29 ianuarie 2019, pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata B..

Asupra acțiunii în anulare, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Referitor la motivul de anulare prevăzut de dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. f) din C. proc. civ., Curtea de Apel București a reținut că reclamanta a formulat cererea de arbitrare, solicitând anularea actului adițional înregistrat sub nr. x din 18 aprilie 2013 la contractul de management încheiat între reclamantă și pârâtă pentru încălcarea prevederilor actului constitutiv al societății, mai exact, art. 11.7 lit. i) alin. (5) și (6) din actul constitutiv al societății; încălcarea dispozițiilor art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale.

Cu ocazia dezbaterilor vizând probatoriul ce urma a fi administrat în cauză, reclamanta a invocat și teza probatorie a cauzei ilicite și false; în acest context, Tribunalul arbitral a pus în discuția părților necesitatea lămuririi invocării cauzei ilicite și/sau false, ca și cauze juridice ale cererii de arbitrare.

Tribunalul arbitral a stabilit că problemele cauzei ilicite și/sau false nu reprezintă cauze juridice ale cererii de arbitrare, nefiind invocate până la primul termen de arbitrare.

De asemenea, Tribunalul arbitral a arătat că dispozițiile de drept substanțial invocate de către reclamantă - art. 1.247 din C. civ. - ca temei pentru susținerea motivelor de nulitate constând în cauza ilicită și cauza falsă în pofida faptului că nu au fost invocate prin cererea de arbitrare sau printr-o cerere completatoare formulată în termen, permit principial, într-adevăr, Tribunalului arbitral să invoce, din oficiu, cauzele de nulitate absolută în discuție.

Având în vedere strânsa legătură dintre invocarea art. 1.247 din C. civ. de către reclamantă și fondul cauzei, Tribunalul a constatat că în cazul unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unui contract (act adițional, cum este cazul în prezentul dosar) obiectul cererii de chemare în judecată și cauza juridică sunt fixate doar de către reclamant.

Tribunalul arbitral are posibilitatea să pună în discuție calificarea cauzelor de nulitate invocate, natura juridică a acestora, eventuala denumire greșită, nefiind ținut de poziția reclamantei cu privire la aceste aspecte. Totodată, instanța arbitrală a arătat că este obligată să se pronunțe doar cu privire la acțiune astfel cum a fost formulată, neputând extinde nici obiectul, nici cauzele juridice ale cererii de arbitrare.

Față de aceste considerente, raportat la dispozitivul sentinței arbitrale, Curtea de Apel București a constatat că tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra tuturor cererilor cu care a fost învestit, respingând excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe fond, cererea arbitrală.

Prin urmare, nu se poate susține faptul că instanța arbitrală s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut.

Curtea de Apel București nu a găsit întemeiat nici motivul reglementat de dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) din C. proc. civ., întrucât hotărârea cuprinde dispozitivul și considerentele - amplu redactate - pentru care a fost respinsă cererea de arbitrare; de asemenea, hotărârea conține celelalte elemente arătate de cazul de anulare invocat, respectiv data - 29.01.2019, locul pronunțării - Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, semnatura arbitrilor.

Motivul de anulare prevăzut de dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. poate fi invocat când hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii.

Cu privire la acest motiv, Curtea de Apel București a reținut că reclamanta a prezentat, în cuprinsul acțiunii în anulare, chestiuni referitoare la modul în care Tribunalul arbitral a interpretat motivele de nulitate invocate, regimul juridic al posibilității arbitrului de a invoca, pe cale incidentală, un caz de nulitate absolută conform dispozițiilor art. 1.247 din C. civ., sancțiunea nulității pentru încălcarea dispozițiilor actului constitutiv, sancțiunea pentru încălcarea dispozițiilor art. 153

18

din Legea nr. 31/1990.

Cât privește posibilitatea arbitrului de a invoca, pe cale incidentală, un caz de nulitate absolută conform dispozițiilor art. 1.247 din C. civ., s-a arătat că, în condițiile în care motivele de nulitate constând în cauza ilicită și cauza falsă nu au fost invocate prin cererea de arbitrare sau printr-o cerere completatoare formulată în termen, Tribunalul arbitral nu poate extinde obiectul nici cauzele juridice ale cererii de arbitrare, deoarece s-ar încălca principiul disponibilității procesului civil.

Atunci când se spune că instanța poate să invoce, din oficiu, nulitatea absolută a unui act juridic, se are în vedere ipoteza în care o parte își întemeiază pretenția împotriva celeilalte părți pe respectivul act juridic, a cărui executare o solicită, iar instanța, constatând (chiar și în lipsa invocării unei astfel de excepții/apărări de către pârât) că actul juridic ce constituie fundamentul pretenției deduse judecății este lovit de nulitate absolută, va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată (nu va ține cont de act pe motiv că este nul absolut), fără însă a putea pronunța și nulitatea actului juridic (afară de situația în care pârâtul a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat constatarea nulității respectivului act).

Articolul 1.247 alin. (3) din C. civ. (2009) nu poate fi interpretat în sensul că instanța poate oricum și în orice situație invoca nulitatea absolută, din oficiu, în beneficiul uneia dintre părțile din proces, fără a se ține seama de faptul că partea a rămas în pasivitate și nu a invocat nulitatea absolută în condițiile impuse de legiuitor.

Faptul că reclamanta nu este de acord cu modalitatea de soluționare a acestei chestiuni, sesizând așa-numite neconformități cu dispozițiile legale cuprinse în C. proc. civ., care ar demonstra o interpretare eronată a acestora, este de nesusținut, făță de considerentele deja arătate, care sunt în acord cu opinia tribunalului arbitral și nici nu echivalează cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., din moment ce sentința respectă toate exigențele cerute de aceste dispoziții legale, în sensul că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de textul de lege evocat.

Nu este vorba de un refuz al tribunalului arbitral de a invoca, din oficiu, nulitatea absolută a actului adițional și de a cerceta existența altor cauze particulare care ar atrage această sancțiune, în afara celor invocate în termenul legal de reclamanta însăși, deoarece ar încălca principiul disponibilității procesului civil.

Pe de altă parte, nici nu s-ar putea susține faptul că, odată decăzut reclamantul din dreptul de a modifica cererea, întrucât nu s-au respectat dispozițiile art. 204 din C. proc. civ., instanța ar putea să suplinească voința reclamantului și să invoce, din oficiu, cauzele de nulitate pe care reclamanta nu le-a invocat în termen.

A proceda altfel ar însemna nesocotirea de către instanța (arbitrală, în speță) a regulilor procedurale care guvernează modificarea cererii de chemare în judecată.

Așa cum s-a arătat, norma de la art. 1.247 alin. (3) din C. civ. nu conferă în beneficiul părții apărări peste cele pe care partea le poate face prin prisma situației sale circumstanțiate de legiuitor.

În ceea ce privește caracterul sancțiunii încălcării prevederilor art. 153

18

din Legea nr. 31/1990, Tribunalul arbitral a motivat că sancțiunea nu o reprezintă nulitatea, ci impactul concret al dispoziției legale în discuție. Legiuitorul nu își propune în vreun fel să adauge condiții speciale de care depinde chiar încheierea valabilă a contractului de management sau a unui act adițional la acesta. Ceea ce stabilește legea este cine are puterea de decizie în legătură cu remunerația suplimentară, cu scopul de a proteja resursele financiare ale societății. Dacă remunerația suplimentară este stabilită cu încălcarea legii (posibilitate existentă, întrucât nu există o piedică legală de natură a bloca încheierea actului prin care se stabilește remunerația suplimentară), societatea are deschisă calea acțiunii în despăgubiri împotriva celor care au încălcat legea și au prejudiciat astfel societatea.

Acesta este, așadar, remediul (sancțiunea, în sens larg) incident pentru nerespectarea dispozițiilor art. 153

18

din Legea nr. 31/1990: acțiunea în despăgubiri pentru prejudiciile cauzate societății prin stabilirea unor remunerații suplimentare cu încălcarea acestui text de lege.

Prin urmare, instanța a motivat, argumentat, că sancțiunea în cazul în care sunt încălcate dispozițiile art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 o reprezintă acțiunea în despăgubiri pentru prejudiciile cauzate societății prin stabilirea unor remunerații suplimentare cu încălcarea normei legale în discuție.

Art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 se referă la modul în care este stabilită remunerația suplimentară a membrilor consiliului de administrație sau ai consiliului de supraveghere însărcinați cu funcții specifice în cadrul organului respectiv și remunerația directorilor, în sistemul unitar, ori a membrilor directoratului, în sistemul dualist, respectiv că sunt stabilite de consiliul de administrație, respectiv de consiliul de supraveghere și nu reglementează posibilitatea exercitării acțiunii în nulitatea actului aditional prin care s-a stabilit remunerația suplimentară, pentru ipoteza în care nu s-ar fi respectat cadrul legal cu privire la această operațiune.

Din modul de formulare a textului legal, rezultă că acesta nu prevede vreo sancțiune pentru încălcarea lui.

De asemenea, Curtea de Apel București a arătat că nu orice nerespectare a unei prevederi legale atrage sancțiunea nulității, absolută sau relativă, existând și alte remedii legale pentru înlăturarea modului defectuos în care legea a fost aplicată.

Reclamanta a mai susținut faptul că au fost nesocotite dispozițiile cuprinse în actul constitutiv al societății, însă aceste aspecte nu echivalează cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii, deoarece situația prevăzută de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. nu poate include criticile cu privire la interpretarea și aplicarea prevederilor contractuale sau a celor legale dispozitive, ci numai critici cu privire la încălcarea dispozițiilor imperative ale legii, independent de situația de fapt stabilită.

Așadar, legiuitorul a dorit să limiteze cauzele de desființare a sentințelor arbitrale doar la ipoteza nerespectării dispozițiilor imperative ale legii și nu a dorit să includă nerespectarea dispozițiilor imperative ale unei clauze contractuale din convențiile legal încheiate între părți, cum este, în speță, actul constitutiv.

În același context, Curtea de Apel București a arătat că nici ipotezele reținute de instanța arbitrală în motivare, referitoare la ineficacitatea actului juridic sau la inopozabilitatea actului încheiat nu sunt aspecte ce pot fi valorificate raportat la motivul de anulare invocat, respectiv cel reglementat de dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

S-a constatat că a existat consimțământul societății și că acesta a fost exteriorizat.

Împrejurarea că a lipsit decizia consiliului de administrație pentru majorarea remunerației suplimentare nu afectează existența consimțământului, atâta timp cât sunt incidente în cauză prevederile art. 153

18

din Legea nr. 31/1990, care nu prevăd sancțiunea nulității.

Împotriva sentinței civile nr. 77 F din 22 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, recurenta-reclamantă Compania A. S.A. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 19 iunie 2020.

Recurenta-reclamantă Compania A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în integralitate a sentinței civile nr. 77 F din 22 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă și reținerea cauzei spre soluționare, cu consecința desființării sentinței arbitrale nr. 5 din 29 ianuarie 2019, pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (în dosarul nr. x/2017) și anulării actului adițional înregistrat sub nr. x/18.04.2013, ca fiind încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative statutare și ale Legii nr. 31/1990, dar și cu desconsiderarea normelor a căror încălcare atrage sancțiunea nulității absolute sau relative a actului juridic, pentru lipsa cauzei și a caracterului său ilicit.

Sentința recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Având în vedere modalitatea complet eronată în care a înțeles Curtea de Apel București să aplice dispozițiile art. 1.247 alin. (3) din C. civ. (2009), potrivit cărora "instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută", față de nerespectarea dispozițiilor art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale, sentința civilă nr. 77 F din 22 octombrie 2019 este afectată de o serie de cauze de nelegalitate, care trebuie să atragă casarea acesteia și rejudecarea pe fond a cauzei.

Astfel, Curtea de Apel București a reținut, în cuprinsul considerentelor sentinței recurate, că "potrivit art. 608 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive: h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii; În ce privește acest motiv, Curtea reține că din motivarea acțiunii în anulare, rezultă că petenta invocă probleme privind modul în care tribunalul arbitral a interpretat motivele de nulitate invocate de petentă, regimul juridic al posibilității arbitrului de a invoca, pe cale incidentală, un caz de nulitate absolută, conform dispozițiilor art. 1.247 C. civ., sancțiunea nulității pentru încălcarea dispozițiilor actului constitutiv, sancțiunea pentru încălcarea dispozițiilor art. 153

18

din Legea nr. 31/1990".

În susținerea motivelor de respingere a poziției procesuale exprimate de către reclamantă, Curtea de Apel București a arătat că:

"art. 1.247 alin. (3) din C. civ. nu poate fi interpretat în sensul că instanța poate oricum și în orice situație invoca nulitatea absolută, din oficiu, în beneficiul uneia dintre părțile din proces, fără a se ține seama de faptul ca partea a fost în pasivitate și nu a invocat în conditiile impuse de legiutor nulitatea absolută. (...) Nu este vorba de un refuz al tribunalului arbitral de a invoca, din oficiu, nulitatea absolută a actului aditional și de a cerceta existența altor cauze particulare care ar atrage această sancțiune, în afara celor invocate, în termenul legal de petenta însăși, întrucât ar încălca principiul disponibilității procesului civil".

Recurenta-reclamantă consideră că nu se poate adera la o astfel de opinie, care, de altfel, este nefondată și nu respectă dispozițiile procesual civile în vigoare.

În cuprinsul acțiunii în anulare, s-a arătat clar că dispozițiile art. 1.247 din C. civ. reglementează tocmai această obligație procedurală de a se invoca oricând motivele de nulitate.

Așadar, acest text legal disciplinează cadrul și modalitatea în care pot fi invocate astfel de motive și, pe cale de consecință, nu poate primi decât un caracter de normă procedurală.

Digresiunea juridică asupra sintagmei "oricând" este, de asemenea, nefondată, prin aceasta însemnând că instanța învestită cu soluționarea cauzei are obligația și poate analiza orice motiv de nulitate cel târziu până la momentul închiderii cercetării judecătorești sau arbitrale și înainte de dezbaterile pe fondul cauzei.

În acest mod, sunt înlăturate limitele procedurale prohibitive ale unei simple modificări a obiectului sau a temeiului cererii, până la primul termen de judecată, dată fiind tocmai natura motivelor invocate care au caracter de ordine publică și de nulitate absolută.

Este, așadar, obligatoriu să fie cercetate de către instanță aceste cauze de nulitate absolută, chiar dincolo de acest termen procedural limită.

Norma în discuție nu poate primi caracter supletiv sau dispozitiv, deoarece nu este o normă facultativă, nu permite și nici nu instituie în sarcina organului jurisdicțional (instanța de judecată sau autoritate cu atribuții jurisdicțional-administrative, instituție arbitrală) posibilitatea sau dreptul in facultate solutionis de a o invoca și de a aplica în soluționarea unei cauze aceste dispoziții legale.

Teza lansată de către pârâtă nu este incidentă în cauză, de vreme ce aceasta consideră că dispozițiile cuprinse în acest act normativ de drept substanțial (C. civ. - 2009) nu pot fi calificate ca fiind norme de procedură și nu pot reglementa o obligație cu caracter procedural, ci reprezintă o normă de drept material, de drept substanțial.

În accepțiunea recurentei-reclamante, art. 1.247 alin. (3) din C. civ. (2009) este o normă de procedură, care instituie o obligație procedurală în sarcina autorității jurisdicționale, chiar dacă este cuprinsă, ca și reglementare, în C. civ.

Este foarte cunoscut faptul că norme care disciplinează procesul civil, cu caracter de normă de procedură, se regăsesc și în cuprinsul unor legi substanțiale, nu doar în acte normative cu caracter procedural.

Analizând conținutul articolului 1.247 din C. civ. (2009), se poate observa că acesta, în întregul său, cuprinde atât norme substanțiale, cât și o normă care instituie, cu caracter procedural, o obligație în sarcina organului jurisdicțional, interpretarea literală, ca tehnică juridică de interpretare, a unui act normativ conferind fără putință de tăgadă acest caracter.

Prin urmare, se instituie la nivel procesual obligația instanței de judecată de a invoca, din oficiu, motivele de nulitate absolută și, mutatis mutandis, recurenta-reclamantă apreciază că aceeași obligație devine tangențială și în cazul unei instanțe arbitrale.

În acest context, s-a arătat că este complet neîntemeiată opinia Curții de Apel București, potrivit căreia prin invocarea cauzei de nulitate absolută s-ar afecta însuși principiul disponibilității, întrucât reclamanta ar fi fost decăzută din dreptul de a-și modifica acțiunea, iar invocarea acestui motiv s-ar fi făcut după momentul primului termen de judecată, însușindu-și în acest fel poziția adoptată de Tribunalul Arbitral.

Ar fi operat această afectare a principiului disponibilității în cazul în care partea ar fi înțeles să-și modifice sau să-și completeze cererea introductivă, prin adaugirea la cadrul procesual deja conturat cu aspecte de facto sau de iure, cu petit sau temei nou de drept care nu se circumscrie unei situații de nulitate absolută.

Totuși, în condițiile date, în detrimentul acestei modificări, organul jurisdicțional ar fi rămas învestit cu acestea și ar fi continuat să judece cauza pronunțând o soluție cu privire la aspectele de noutate formulate, dincolo de termenul procedural defipt de legiuitor și care nu ar fi putut să primească caracterul de motive de ordine publică sau de nulitate absolută.

Aceasta este și rațiunea pentru care s-a instituit, la nivel procesual civil, invocarea oricând de către părți sau de către instanța de judecată a unor motive de ordine publică.

Or, atâta timp cât însuși legiuitorul nu doar permite, ci impune, obligă organul jurisdicțional să invoce, din oficiu, motivele de nulitate absolută, se conferă acestei reglementări un caracter de ordine publică, care astfel excede și anihilează orice altă situație, instituție sau dispoziție procedurală, dar și orice altă sancțiune procedurală care ar fi putut să intervină în privința unor motive de facto sau de iure prin intermediul cărora s-ar fi solicitat lărgirea cadrului procesual.

Această extindere a cadrului procesual este impusă de legiuitor, ceea ce, în opinia recurentei-reclamante, demonstrează clar preeminența și prevalența instituției reglementate în cuprinsul articolului 1.247 din C. civ. (2009) față de orice altă dispoziție, instituție sau sancțiune procedurală, care, eventual, ar impune, în cu totul alte circumstanțe, o situație de fine de neprimire a cererii reclamantului de modificare sau de completare a obiectului cererii introductive de instanță sau a cererii arbitrale.

Recurenta-reclamantă consideră că motivul de nulitate absolută invocat este unul de fond, substanțial, de drept material, cu caracter de ordine publică, așa cum s-a arătat în cuprinsul precizărilor de la termenul din 24 mai 2018, iar invocarea acestuia nu este afectată de o situație de inadmisibilitate sau de fine de neprimire de către instanță, chiar și în cazul în care a fost antamată sau dispusă sancțiunea decăderii, prin natura sa de ordine publică, datorită acestui caracter reactivându-se retroactiv acest drept al părții interesate, sub condiția aplicării dispozițiilor art. 1.247 din C. civ. și aprecierii de către Tribunalul Arbitral a necesității invocării lui.

În susținerea poziției sale procesuale față de neafectarea principiului disponibilității acțiunii, prin invocarea nulității absolute a actului adițional, recurenta-reclamantă a arătat că dispozițiile art. 14 alin. (5) din C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 22 alin. (2) teza a II-a din același cod oferă posibilitatea instanței de a analiza anumite incidente procedurale, chiar dacă acestea nu au fost indicate în cuprinsul acțiunii sau al întâmpinării.

De altfel, prin însăși probațiunea administrată și încuviințarea mijloacelor de probă pentru reclamantă, s-a tins la a se demonstra tocmai caracterul ilicit și lipsa cauzei actului adițional contestat, motiv pentru care, autoarea căii de atac consideră a priori că instanța arbitrală s-a învestit deja cu soluționarea capătului de cerere mai sus fundamentat și subsumat motivului de nulitate absolută, ca și motiv de ordine publică invocat.

Așadar, în conflictul dintre sancțiunea decăderii aferentă excepției tardivității de care este afectată cererea de modificare a acțiunii arbitrale și norma de procedură care obligă atât Tribunalul Arbitral, cât și curtea de apel să analizeze motivele de nulitate absolută din oficiu, a fortiori, în cazul de față acestea fiind invocate prin cererea de completare de reclamanta însăși, prevalează obligația procedurală instituită de art. 1.247 alin. (3) din C. civ., lipsind de efecte sancțiunea decăderii.

Criticabilă din punct de vedere procedural este și interpretarea dată de instanța arbitrală prin exprimarea tezei conform căreia, dat fiind că pronunțarea pe aspectele de nulitate absolută invocate în temeiul art. 1.247 se poate face doar în mod incidental, această soluție nu poate să se regăsească în cuprinsul dispozitivului.

Această teză este eronată, în opinia recurentei-reclamante, deoarece pronunțarea instanței trebuie să se regăsească în toate cazurile în cuprinsul dispozitivului, doar acesta urmând a fi adus la îndeplinire.

Dispozitivul face corp comun cu considerentele în temeiul cărora s-a dispus respectiva soluție procesuală, deoarece, în caz contrar, omisiunea de pronunțare din dispozitiv în contradicție cu reținerile din considerente conferă hotărârii nu numai un caracter contradictoriu, dar se creează premisele unei pronunțări fie plus petita fie minus petita.

Pe cale de consecință, nu poate fi primită teza potrivit căreia o astfel de soluționare prin prisma art. 1.247 din C. civ. (cauza de nulitate absolută fiind invocată din oficiu) este de natură a aduce atingere principiului disponibilității.

Dacă, reductio ad absurdum, s-ar da eficiență opiniei exprimate atât de Tribunalul Arbitral, cât și de către Curtea de Apel București, în cuprinsul sentinței civile recurate, conform căreia, invocarea după primul termen de judecată a cauzei de nulitate absolută ar constitui o înfrângere a sancțiunii decăderii și o modificare implicită a cererii arbitrale, ar însemna să fie lipsite de eficiența dispozițiile art. 247 alin. (1) din C. proc. civ.

În plus, faptul că potrivit dispozițiilor art. 204 alin. (1) din C. proc. civ. s-a fixat un termen limită până la care reclamantul, legal citat, poate să își modifice cererea de chemare în judecată (așadar, inclusiv sub aspectul motivelor de fapt și de drept invocate potrivit art. 194 lit. d) din C. proc. civ.), nu impietează asupra dreptului acestuia de a invoca excepția nulității absolute, întrucât dispozițiile care reglementează această situație juridică au caracter de normă specială, având aplicabilitate prioritară.

În acest context, instanța nu poate să considere invocarea unei cauze de nulitate absolută a unui act juridic drept o modificare a acțiunii, efectuată cu depășirea termenului legal (până la primul termen de judecată), întrucât dispozițiile art. 247 alin. (1) anterior menționate constituie norma specială în ceea ce privește invocarea unei excepții de ordine publică cu caracter dirimant, având aplicabilitate prioritară (lex specialia generalibus derogant).

Dat fiind faptul că Tribunalul Arbitral, ca primă instanță a fondului, avea obligația de a invoca, din oficiu, noile motive de nulitate absolută, însă a soluționat cauza, cu precizarea că "teza nulității actului adițional pentru cauza falsă și ilicită nu pot fi analizate în prezenta cauză", conferă un caracter nemotivat hotărârii arbitrale pronunțate, iar Curtea de Apel București trebuia să sancționeze această situație.

Prin urmare, nu se poate aduce în discuție o eventuală decădere a recurentei-reclamante din dreptul de a invoca această excepție absolută, peremptorie și de fond - excepția nulității absolute - având caracter de ordine publică, de vreme ce excepțiile de ordine publică pot fi invocate chiar și în recurs.

Față de acest aspect, recurenta-reclamantă consideră că însăși curtea de apel, ca instanță de control judiciar, dar și Tribunalul Arbitral, au săvârșit erori substanțiale și procedurale în soluționarea cauzei, fiind necesar ca instanța de recurs să sancționeze aceste abateri, dispunând anularea hotărârilor pronunțate.

O altă critică se referă la faptul că, în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor legale la situația dedusă spre soluționare, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

"dacă remunerația suplimentară este stabilită cu încălcarea legii (posibilitate existentă, întrucât nu există o piedică legală de natură a bloca încheierea actului prin care se stabilește remunerația suplimentară), societatea are deschisă calea acțiunii în despăgubiri împotriva celor care au încălcat legea și au prejudiciat astfel societatea".

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a menționat că acțiunea în despăgubiri este subsecventă pronunțării unei hotărâri prin care să se dispună anularea actului juridic în baza căruia a fost consfințit dreptul la acordarea unor suplimente financiare.

Cu alte cuvinte, fără anularea actului juridic ce stă la baza acordării acestor suplimente financiare (actul adițional nr. 2555/18.04.2013) pentru încălcarea dispozițiilor art. 153

18

din Legea nr. 31/1990, care instituie obligativitatea adoptării în prelabil a unei Hotărâri a Consiliului de Administrație al societății reclamante, nu se poate aduce în discuție o acțiune în despăgubiri, aceasta fiind subsumată invalidării cu efect retroactiv a actului juridic respectiv.

Dispozițiile legale anterior evocate vizează remunerația membrilor Consiliului de Administrație, a directorilor, remunerațiile suplimentare și "orice alte avantaje".

Prin apelarea la interpretarea logică, per a contrario, indiferent de calificarea acordată acestei clauze contractuale și a naturii juridice a dreptului instituit în favoarea pârâtei, în calitatea sa de director executiv, este incontestabil faptul că suma recunoscută acesteia și stipulată cu titlu de "remunerație" reprezintă un avantaj de natură patrimonială, ceea ce reclamă indubitabil, sub sancțiunea anulării sau nulității, existența unei Hotărâri a Consiliului de Administrație.

Actul adițional înregistrat sub nr. x/18.04.2013 a fost încheiat cu nesocotirea dispozițiilor actului constitutiv al societății și a celor cuprinse în Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale.

Cerința sine qua non a aprobării Consiliului de Administrație este de natură a reprezenta o cauză de ineficacitate a actului juridic încheiat cu nesocotirea prevederilor statutare (art. 12.9 alin. (5) și (6) din actul aonstitutiv al Companiei A. S.A. din data de 17 februarie 2011 - Anexa 2), indiferent de natura nulității incidente, ca și sancțiune, relativă sau absolută, aceasta operând de plano.

În opinia recurentei-reclamante, este vorba despre o veritabilă lipsă a consimțământului societății ca subiect de drept, sub aspectul lipsei încuviințării din partea forului societar competent.

Consiliul de Administrație al societății Compania A. S.A. nu a aprobat nici numirea în funcție a pârâtei și nici semnarea contractului de management al acesteia.

Rezultă că încheierea actului adițional, înregistrat sub nr. x din 18 aprilie 2013, s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor actului constitutiv și a celor cuprinse în art. 153

18

din Legea nr. 31/1990, care au caracter expres și imperativ, nefiind permisă încheierea de acte juridice cu nesocotirea acestora.

Recurenta-reclamantă a arătat că opinia exprimată de Tribunalul Arbitral în cuprinsul considerentelor sentinței contestate (pct. 60), în sensul că "...tribunalul arbitral ajunge la concluzia că acest text de lege ocrotește un interes privat și anume (doar) interesul economic al societății ca resursele financiare ale acesteia să fie judicios administrate și cheltuite" este construită pe neobservarea caracterului imperativ al dispozițiilor art. 153

18

din Legea nr. 31/1990, întrucât, deși amintește de acestea, nu observă caracterul obligatoriu (imperativ) al normei legale, redat prin sintagme "sunt stabilite" sau "fixează limitele generale", cu referire strictă la competența exclusivă a Consiliului de Administrație de a stabili remunerația directorilor sau a membrilor Consiliului.

Curtea de Apel București ar fi trebuit să sancționeze și afirmația Tribunalului Arbitral, potrivit căreia "pornind de la finalitatea textului de lege în discuție, explicată mai sus, apreciem că nimic nu împiedică societatea să deroge de la dispoziția legală în discuție sau, mai bine spus, să acopere eventuala încălcare. În fine, nimic nu împiedică ca lipsa aprobării unei remunerații suplimentare să fie ratificată post factum printr-o decizie a Consiliului de Administrație/Supraveghere; la fel, o eventuală depășire a limitelor generale stabilite de adunarea generală poate fi ratificată printr-o decizie ulterioară a aceluiași for".

Nici nu s-a pus vreodată problema ratificării actului adițional nr. x din 18 aprilie 2013, de vreme ce societatea reclamantă a contestat permanent legalitatea încheierii acestui act, profund prejudiciabil pentru interesele sale societare, dar și patrimoniale, aflat într-o evidentă opoziție cu dispozițiile imperative ale art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale, față de aspectele de nulitate absolută de care este afectat.

Lipsa încuviințării organului societar competent echivalează cu semnarea unui act care nu exprimă voința societății.

În speță, reclamanta Compania A. S.A. contestă tocmai încheierea actului adițional, susținând că la momentul contractării s-au interpus cauze de nulitate, reprezentate de încălcarea evidentă a dispozițiilor art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 prin raportare la lipsa acordului Consiliului de Administrație al societății.

Chiar și în aceste condiții, apreciind calificarea conferită interesului în cauză, de natură privată, prin prisma naturii juridice a interesului ocrotit, ca fiind unul privat, iar nu unul general, Tribunalul Arbitral și Curtea de Apel București aveau obligația să motiveze incidența acestui caz de nulitate și să facă aplicarea sancțiunii nulității relative, atâta timp cât nu exista niciun impediment procedural în acest sens și nu mai exista nicio situație de fine de neprimire în privința acestei sancțiuni.

Încălcarea unei norme imperative care obligă, așadar, la o anumită conduită părțile, atrage nulitatea absolută a actului juridic civil încheiat cu nesocotirea acesteia.

Or, în această situație, caracterul imperativ al dispozițiilor art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 este demonstrat de sintagma "...remunerația directorilor, în sistemul unitar, ori a membrilor directoratului, în sistemul dualist, sunt stabilite de consiliul de administrație . . . . . . . . . .".

Fără existența consimțământului Consiliul de Administrație al societății reclamante, manifestată prin decizia expresă de a acorda suplimentele financiare către pârâta B., recurenta consideră că actul adițional nr. x din 18 aprilie 2013 este lipsit de cauză sau întemeiat pe o cauză ilicită, ca urmare a unei conivențe frauduloase vădite a părților semnatare, de vreme ce nu se poate discuta despre intenția societății, prin Consiliul de Administrație, la încheierea actului juridic.

Prin urmare, sancțiunea care intervine este nulitatea absolută a actului adițional, cu efecte retroactive de invalidare a acestui înscris bilateral.

În concluzie, recurenta-reclamantă a apreciat că, fiind învestită cu soluționarea acțiunii în anulare, Curtea de Apel București a interpretat, în mod greșit, normele de drept substanțial, respectiv dispozițiile art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale și pe cele ale art. 1.247 alin. (3) din C. civ.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 27 mai 2021 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 77 F din 22 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, stabilindu-se termen la data de 16 septembrie 2021, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 16 septembrie 2021, Înalta Curte a încuviințat cererile de amânare a judecării cauzei formulate de către apărătorul recurentei-reclamante Compania A. S.A. și de către apărătorul intimatei-pârâte B., în considerarea respectării dreptului părților la o apărare calificată și efectivă și asigurării unui proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, sens în care a acordat termen la data de 4 noiembrie 2021, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Examinând sentința atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, instanța supremă observă că recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile recurate și reținerea cauzei spre soluționare, cu consecința desființării sentinței arbitrale nr. 5 din 29 ianuarie 2019, pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și anulării actului adițional înregistrat sub nr. x din 18 aprilie 2013, nesocotind că, în situația recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluția casării cu reținere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte reține că în cazul acțiunii în anulare controlul judecătoresc se declanșează prin mijloacele procedurale puse la îndemână de dispozițiile art. 608 alin. (1) din C. proc. civ., iar instanța poate efectua acest control numai în limitele în care legea îi permite.

Acțiunea în anulare nu este asimilată apelului în privința devoluțiunii, astfel că prin intermediul recursului se realizează controlul judiciar asupra sentinței pronunțate în acțiunea în anulare, în condițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. coroborat cu art. 608 lit. a) - i) din același cod.

Criticile recurentei-reclamante vizând aplicarea greșită a normelor de drept material în analiza motivului de desființare a hotărârii arbitrale prevăzut de dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, nu sunt fondate.

În cuprinsul cererii de recurs, autoarea căii de atac a arătat, în esență, că sentința civilă nr. 77 F din 22 octombrie 2019 este afectată de o serie de cauze de nelegalitate, care trebuie să atragă casarea acesteia și rejudecarea pe fond a cauzei, avându-se în vedere modalitatea complet eronată în care a înțeles Curtea de Apel București să aplice dispozițiile art. 1.247 alin. (3) din C. civ. (2009), potrivit cărora "instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută", față de nerespectarea dispozițiilor art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale.

Din lecturarea memoriului de recurs, rezultă că se invocă doar motive de netemeinicie a modului de soluționare a acțiunii în anulare ce are ca temei dispozițiile art. 608 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la sentința arbitrală, în recurs nefiind vorba de o încălcare sau de aplicarea greșită a unor norme de drept material de către prima instanță.

De asemenea, se reține că argumentele prezentate de recurentă, în susținerea motivului de nelegalitate invocat, constituie critici aduse hotărârii arbitrale, fiind reiterate, în esență, susținerile din acțiunea în anulare.

Recurenta-reclamantă a înțeles să critice sentința tribunalului arbitral sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 1.247 din C. civ. care reglementează obligația procedurală a instanței de judecată de a invoca, din oficiu, nulitatea absolută în orice fază a pricinii.

În opinia recurentei-reclamante, atâta timp cât însuși legiuitorul nu doar permite, ci impune, obligă organul jurisdicțional să invoce, din oficiu, motivele de nulitate absolută, se conferă acestei reglementări un caracter de ordine publică, care astfel excede și anihilează orice altă situație, instituție sau dispoziție procedurală, dar și orice altă sancțiune procedurală care ar fi putut să intervină în privința unor motive de facto sau de iure prin intermediul cărora s-ar fi solicitat lărgirea cadrului procesual.

Cu alte cuvinte, recurenta-reclamantă a susținut faptul că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București este nelegală, întrucât aceasta a constatat că nu este incident motivul de nulitate a hotărârii arbitrale reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., fără să țină cont de împrejurarea că norma în discuție (art. 1.247 alin. (3) din C. civ. - 2009) nu poate primi caracter supletiv sau dispozitiv, nefiind o normă facultativă, ci una imperativă.

Înalta Curte constată că aceste critici nu vizează în mod direct hotărârea recurată, fiind relevate, în realitate, încălcări ale normelor de drept material ale tribunalului arbitral, deși prin calea extraordinară de atac a recursului hotărârea curții de apel este supusă controlului judiciar, iar nu cea a instanței arbitrale, potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

Susținerile recurentei nu se încadrează în limitele judecății acțiunii în anulare, întrucât deși formal se invocă greșita soluționare a cauzei prin prisma motivului de nulitate prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., se încearcă repunerea în discuție a modalității în care au fost dezlegate problemele de drept de către instanța arbitrală.

Or, sentința pronunțată de prima instanță este legală, fiind înlăturate motivat criticile formulate prin acțiunea în anulare, raportat la specificul acesteia.

Înalta Curte mai reține că dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. se referă la accepțiunea restrânsă a noțiunii de lege imperativă, în înțelesul de sumă a unor reguli de conduită, cu caracter general, obligatoriu și impersonal, care stabilesc conduita subiecților de drept în cadrul raporturilor juridice civile.

În ceea ce privește acest motiv, Curtea de Apel București a reținut că din motivarea acțiunii în anulare, rezultă că s-au invocat probleme ce vizează modul în care tribunalul arbitral a interpretat motivele de nulitate invocate de reclamantă, regimul juridic al posibilității arbitrului de a invoca, pe cale incidentală, un caz de nulitate absolută conform prevederilor art. 1.247 din C. civ., sancțiunea nulității pentru încălcarea dispozițiilor actului constitutiv, sancțiunea pentru încălcarea dispozițiilor art. 153

18

din Legea nr. 31/1990.

Sub acest aspect, Curtea de Apel București a reținut că nu este vorba de un refuz al tribunalului arbitral de a invoca, din oficiu, nulitatea absolută a actului adițional și de a cerceta existența altor cauze particulare care ar atrage această sancțiune, în afară celor invocate, în termenul legal de reclamanta însăși, deoarece ar încălca principiul disponibilității procesului civil.

Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei care reglementează problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, să arate modul în care încălcarea s-a produs prin nesocotirea dispoziției de drept.

Or, din dezvoltarea criticilor de nelegalitate reiese nemulțumirea recurentei-reclamante față de caracterul restrictiv al acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale, fără a se evidenția argumente concrete referitoare la o încălcare a legii a sentinței atacate și modul în care instanța inferioară a realizat-o.

Așadar, întrucât instanța de fond a constatat, în mod corect, că nu sunt incidente prevederile art. 608 lit. f), g) și h) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că sentința recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate de parte cazului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 77 F din 22 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 noiembrie 2021.