ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2244/2021

Ședința publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial București sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat obligarea societății B. S.R.L. la plata sumei de 30.060,75 Euro, reprezentând cheltuieli de demarare și sprijin suportate de A..

Prin încheierea din 4 februarie 2020, tribunalul arbitral a respins excepția tardivității cererii de modificare a acțiunii.

Prin hotărârea arbitrală nr. 2/2020 din 22 iulie 2020 pronunțată de Comisia de Arbitraj Comercial București de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București în dosarul nr. x/2019 a fost admisă cererea de arbitrare, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., pe care a obligat-o la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând onorariu de expertiză, din care 1.500 RON onorariu provizoriu achitat de către aceasta; a sumei de 765.31 RON reprezentând onorariu de avocat, precum și a sumei de 1.805.25 Euro, reprezentând cheltuieli arbitrale.

Prin cererea înregistrată la 9 octombrie 2020, sub nr. x/2020, petenta-pârâtă B. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., a formulat acțiune în anulare împotriva încheierii din 4 februarie 2020 și a hotărârii arbitrale nr. 2/2020 din 22 iulie 2020 pronunțată de Comisia de Arbitraj Comercial București de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București în dosarul nr. x/2019, solicitând, în principal, anularea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre competentă soluționare Tribunalului București, iar în subsidiar, anularea în tot a sentinței atacate și soluționarea pe fond a cauzei, în sensul respingerii ca nefondate a acțiunii arbitrale formulate de A..

Prin sentința civilă nr. 25 din 25 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respinsă ca nefondată acțiunea în anulare formulată de reclamanta B. S.R.L..

Împotriva acestei sentinței, reclamanta B. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, iar în subsidiar, solicită casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acțiunii în anulare astfel cum a fost formulată și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea memoriului de recurs se susține că hotărârea este nelegală în ceea ce privește maniera de soluționare a criticii întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât prima instanță cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1267-1268 C. civ. și 1270 C. civ. a dat prevalență clauzei atributive de competență din cuprinsul condițiilor de livrare, deși, potrivit voinței părților (art. 1 alin. (3) din Contract), clauzele din condițiile de livrare sunt obligatorii în măsura în care nu contravin dispozițiilor din contract.

Așadar, de vreme ce prevederile din Condițiile de livrare referitoare la competența de soluționare a litigiilor dintre părți contravin dispozițiilor art. 16 alin. (5) din Contractul de livrare nr. x din 7 iunie 2016, care atribuie instanțelor de judecată din București competența de soluționare a litigiilor, erau aplicabile acestea din urmă, astfel că, în raport de termenul "C." din versiunea germană a contractului încalcă dispozițiile art. 1266 si următoarele din C. civ.. Mai mult, prima instanță a primit traducerea termenului "C." oferită de intimată, care nu a prezentat însă o traducere oficială provenind din partea unui traducător autorizat, neexistând prin urmare nicio garanție a susținerilor acesteia cât privește înțelesul acestui termen din limba germană.

De asemenea, atribuirea de către prima instanță a competenței în favoarea Curții de Arbitraj Comercial București, este arbitrară, lipsită de orice temei, în condițiile în care, raportat la denumirea indicată în condițiile de livrare "Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie București", tribunalul arbitral competent putea fi în egală măsură Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

Mai susține recurenta, că prima instanță nu a analizat critica întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., întrucât are un caracter foarte general, aceasta nesolicitându-i precizări cu privire la acest motiv de anulare a hotărârii arbitrale.

Contrar susținerilor instanței de fond, recurenta susține că rezultă fără echivoc că tribunalul arbitral nu a analizat niciuna dintre apărările sale, nici nu le-a înlăturat motivat, fără a arăta raționamentul juridic prin prisma probelor administrate.

În ceea ce privește motivele de anulare întemeiate pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., acestea au vizat pe de o parte soluția de respingere a excepției tardivității cererii de modificare a acțiunii pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 52 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial București și ale prevederilor art. 592 alin. (2) C. proc. civ., iar pe de altă parte, soluția pe fondul cauzei pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1270, art. 1549 alin. (3), art. 1550 alin. (2) și art. 1635 alin. (1) C. civ.

Totodată, în procedura de arbitraj, respectiv la 22 ianuarie 2020, se susține că intimata reclamantă A. a depus la dosar pretinse precizări ale cererii de arbitrare, prin care în realitate a modificat cererea de arbitrare cu referire la valoarea pretențiilor și fundamentul juridic al acestora, iar excepția tardivității modificării cererii de arbitrare, întemeiată pe dispozițiile art. 52 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial București a fost respinsă de tribunalul arbitral cu motivarea că intimata-reclamantă doar a modificat valoarea obiectului cererii, întrucât precizările ar fi fost solicitate de arbitru, iar din această perspectivă, recurenta apreciază că soluția a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 592 alin. (2) C. proc. civ.

Într-o altă critică privind încălcarea dispozițiilor imperative ale legii, recurenta susține că a fost respinsă de prima instanță cu argumente străine de cauză, în speță, invocându-se încălcarea de către tribunalul arbitral a dispozițiilor art. 1270 C. civ., motivat de împrejurarea că soluția pronunțată nu a avut în vedere convenția părților, precum și a prevederilor art. 1549 alin. (3), art. 1550 alin. (2) și art. 1635 alin. (1) C. civ., în acest sens, fiind susținută inaplicabilitatea art. 14 alin. (4) din Contractul de livrare nr. x/07.06.2016, în condițiile în care de la momentul perfectării contractului până în prezent recurenta a achiziționat cu regularitate produse A..

Pe de altă parte, intimata-reclamantă (singură sau împreună cu A.) nu a suportat "costuri de demarare" în valoare de 37.250 Euro, astfel cum s-a obligat prin art. 7 din convenția părților, iar în considerarea acestei clauze, la cererea intimatei-reclamante, recurenta a emis factura nr. x/27.09.2016 în valoare de 9.900 Euro și factura nr. x/15.03.2017 în valoare de 11.250 Euro, pe care le-a comunicat acesteia, în vederea compensării. Potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit în dosar, valoarea celor două facturi a fost stinsă cu sume datorate intimatei-reclamante în contul prețului produselor A. achiziționate, acestea fiind singurele costuri de demarare suportate de A., iar intimata-reclamantă nu a administrat probe din care să rezulte suportarea unor costuri de demarare în valoare de 37.250 Euro. Expertiza contabilă efectuată în cauză a stabilit că valoarea costurilor de demarare suportate de A. a fost de 21.150 Euro.

Prin urmare, recurenta a fost obligată nelegal la restituirea unor costuri de demarare de care nu a beneficiat niciodată, în condițiile în care expertiza efectuată în cauză a stabilit că suma suportată efectiv de intimata-reclamantă a fost de 21.150 Euro.

Astfel, din perspectiva celor evocate, a nerespectării de către intimata-reclamantă a obligațiilor asumate convențional referitoare la instruirea colaboratorilor - art. 6 alin. (2) și la suportarea cheltuielilor generate de activități de marketing, adaptarea sistemului informatic și altele asemenea în valoare forfetară de 37.250 Euro - art. 7 din convenția părților, recurenta a opus acesteia excepția de neexecutare a contractului, însă această apărare a rămas neanalizată de către tribunalul arbitral.

Nu în ultimul rând, susține recurenta, că prin cererea în anulare a fost criticată soluția de obligare a sa la plata sumei de 34.419 Euro reprezentând cheltuieli de demarare și sprijin în baza Contractului nr. x, din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1635 alin. (1) C. civ., întrucât intimata-reclamantă nu a învestit tribunalul arbitral cu o cerere de reziliere a convenției părților.

Pentru considerentele expuse, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, iar în temeiul art. 453 C. proc. civ., solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta arată că prima instanță nu a analizat critica întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., întrucât are un caracter foarte general și că nu i s-ar fi solicitat precizări cu privire la acest motiv de anulare a hotărârii arbitrale.

Totodată, contrar susținerilor instanței de fond, recurenta susține că tribunalul arbitral nu a analizat niciuna dintre apărările sale și nici nu le-a înlăturat motivat, nefiind arătat raționamentul juridic prin prisma probelor administrate.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute întrucât instanța și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a acțiunii în anulare formulată de reclamanta B. S.R.L..

Așadar, instanța în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii a prezentat motivele pentru care a apreciat că dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., evocate de recurentă nu au putut fi primite.

Astfel, Curtea de Apel București a reținut în mod corect că tribunalul arbitral a analizat toate apărările recurentei, pronunțându-se atât asupra excepțiilor invocate, cât și asupra apărărilor pe fond argumentând motivele pentru care reține sau nu criticile părților, în condițiile în care aceasta nu a indicat în concret argumentul apreciat necesar pentru soluționarea cauzei și care să determine, în opinia sa, incidența motivului de nulitate invocat. Chiar prin criticile formulate în recurs, aceasta nu indică în mod concret care sunt argumentele, respectiv apărări asupra cărora nu s-a pronunțat tribunalul arbitral.

Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, cum susține recurenta.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că hotărârea este nelegală în ceea ce privește maniera de soluționare a criticii întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât prima instanță cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1267-1268 C. civ. și 1270 C. civ. a dat prevalență clauzei atributive de competență din cuprinsul condițiilor de livrare, deși, potrivit voinței părților (art. 1 alin. (3) din Contract), clauzele din condițiile de livrare sunt obligatorii în măsura în care nu contravin dispozițiilor din contract și că, atribuirea competenței în favoarea Curții de Arbitraj Comercial București, este arbitrară și lipsită de orice temei legal.

Aceste critici sunt nefondate și vizează clauzele de la art. 16 alin. (5) teza finală din contractul de livrare x din 7 iunie 2016 și art. 13 din condițiile de livrare la acest contract. Astfel, potrivit art. 16 alin. (5) teza finală din contract, instanța de judecată este în București, iar conform art. 13 din condițiile de livrare, instanța competentă este Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie București. Cu referire la condițiile generale, la art. 1 alin. (3) din contract se precizează că acestea sunt parte componentă a contractului și sunt obligatorii, în măsura în care în contract nu se derogă.

În cauză, părțile au puncte de vedere diferite în ceea ce privește interpretarea celor două clauze, astfel că s-a apelat la regulile de interpretare a contractului, conform art. 1267 și art. 1268 alin. (3) C. civ.

Referitor la susținerea recurentei, potrivit căreia, nu există o instanță arbitrală cu denumirea menționată la art. 13 din condițiile de livrare, respectiv de Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie București, în mod corect s-a constatat că acest aspect nu face inoperabilă clauza compromisorie, fiind determinată instanța arbitrală competentă pe baza acestei denumiri, respectiv Camera de Comerț și Industrie București, pe lângă care funcționează instanța arbitrală competentă în astfel de litigii, respectiv Curtea de Arbitraj Comercial București, iar nu Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț si Industrie a României, cum susține în mod greșit recurenta.

Cu privire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., recurenta susține că acestea au vizat pe de o parte soluția de respingere a excepției tardivității cererii de modificare a acțiunii pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 52 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial București și ale prevederilor art. 592 alin. (2) C. proc. civ., iar pe de altă parte, soluția pe fondul cauzei pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1270, art. 1549 alin. (3), art. 1550 alin. (2) și art. 1635 alin. (1) C. civ.

In ceea ce privește această critică, Înalta Curte constată că este nefondată, având în vedere că părțile au stabilit de comun acord regulile de procedură aplicabile și au apelat la arbitrajul instituționalizat, astfel că nu se poate susține că s-a derogat sau nesocotit principiile fundamentale ale procesului civil.

Așadar, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., care au vizat soluția de respingere a excepției tardivității cererii de modificare a acțiunii se constată că nu pot fi primite, în raport cu prevederile art. 592 alin. (2) C. proc. civ., întrucât prin precizările depuse s-a arătat că temeiul acțiunii este doar contractul de livrare nr. x din 7 iunie 2016, acestea fiind depuse la termenul din 22 ianuarie 2020, ca urmare a dispoziției exprese a tribunalului arbitral, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de ședință din 11 decembrie 2019.

Astfel, dispozițiile despre care recurenta susține că au fost încălcate se referă art. 576 și art. 576 C. proc. civ., iar din interpretarea acestora rezultă că părțile sunt libere să stabilească regulile de procedură aplicabile, cu rezerva că nu pot deroga de la principiile fundamentale ale procesului civil și, reținându-se că norma evocată nu reglementează un astfel de principiu, s-a apreciat în mod corect că părțile pot deroga de la aceasta, așa încât tribunalul arbitral a aplicat regulile proprii, întrucât norma invocată nu este imperativă.

Cu referire la încălcarea dispozițiilor imperative ale legii, recurenta susține că această critică a fost respinsă de prima instanță cu argumente străine de natura cauzei, invocându-se în acest sens, încălcarea de către tribunalul arbitral a dispozițiilor art. 1270 C. civ., motivat de împrejurarea că soluția pronunțată nu a avut în vedere convenția părților, precum și a prevederilor art. 1549 alin. (3), art. 1550 alin. (2) și art. 1635 alin. (1) C. civ.

În speță, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de anulare prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., având în vedere că, așa cum a reținut și prima instanță, încălcarea unor dispoziții contractuale nu echivalează cu încălcarea legii, întrucât potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., forța obligatorie a contractului există doar pentru că legea o recunoaște, iar contractul fiind încheiat de părți și reglementând raportul dintre acestea nu poate conține norme de la care părțile să nu poată deroga, astfel încât să fie calificate drept imperative.

Într-o altă critică, se susține că recurenta a fost obligată nelegal la restituirea unor costuri de demarare de care nu a beneficiat niciodată - art. 7 din convenția părților, în privința căreia, aceasta a opus excepția de neexecutare a contractului, însă această apărare a rămas neanalizată de către tribunalul arbitral.

Această critică este nefondată, având în vedere că tribunalul arbitral a răspuns acestor critici arătând că la semnarea contractului ca și pe parcursul derulării acestuia, recurenta nu a făcut obiecțiuni cu privire la suma convenită cu reclamanta, despre care se face vorbire în art. 7 din convenția părților, context în care a apreciat că devin incidente dispozițiile art. 14 alin. (5) din contractul de livrare nr. x din 7 iunie 2016.

Așadar, pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-reclamantă A. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 4.949 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedită prin înscrisurilor existente la dosarul de recurs.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei-reclamante A. suma de 4.949 RON, constând în onorariu avocațial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 25 din 25 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o va obliga să plătească intimatei-reclamante A. suma de 4.949 RON, constând în onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 25 din 25 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 4.949 RON cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2021.