ÎCCJ, decizie (scj.ro #82857)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82857) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contract

de împrumut încheiat de un administrator cu puteri depline în nume personal

și în numele societății.

Atragerea

caracterului solidar al răspunderii

Cuprins pe materii:

Drept comercial.

Funcționarea societăților

Index

alfabetic: acțiune

î

n

restituire

împrumut

-

contract de împrumut

-

administrator

-

societate cu răspundere limitată

Legea

nr. 31/1990, art. 50, art. 55 alin. (2),

art.

197 alin. (3)

În

materia reprezentării societății cu răspundere

limitată dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui

administrator, dacă nu se prevede altfel prin actul constitutiv, ceea ce

înseamnă că fiecare administrator exercită ambele categorii de

atribuții, de gestiune a patrimoniului și de reprezentare putând

să încheie în numele societății orice acte juridice, în limitele

legii, care să o angajeze în mod legal în raporturile cu terții.

Astfel,

în situația încheierii unui contract de împrumut de către unul dintre

administratorii cu puteri depline al societății, atât în nume propriu

cât și în numele acesteia, este corectă obligarea societății,

în solidar cu administratorul, persoană fizică, la restituirea

împrumutului.

Secția a II-a

civilă, Decizia nr. 3551

din 25 octombrie 2013

1.

Hotărârea pronunțată la data de 19 martie 2012 de Tribunalul

Specializat Cluj ca primă instanță

.

Prin

acțiunea introductivă înregistrată la data de 11 mai 2011 pe

rolul Tribunalului Comercial Cluj, reclamantul

C.M.M.

a solicitat obligarea pârâtelor SC D.E. SRL și D.G.S. la restituirea sumei

de 180.000 Euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând

împrumutul acordat pârâtelor la data de 17 iunie 2009.

Potrivit

susținerilor reclamantului, pârâtele nu au respectat termenul convenit

prin contractul încheiat la 17 iunie 2009 pentru restituirea sumei împrumutate,

de 120 zile de la data acordării împrumutului, termen care a expirat la 15

octombrie 2009; că la 2 noiembrie 2009 cu ocazia concilierii directe s-a

convenit o prelungire a scadenței până la 16 noiembrie 2009,

pârâtele, însă, nu au restituit suma împrumutată până la data

formulării prezentei acțiuni.

Pârâta

D.G.S. prin întâmpinarea depusă la data de 10 octombrie 2012 a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a societății SC

D.E. SRL, iar în ceea ce o privește a solicitat respingerea acțiunii

ca neîntemeiată.

În

esență, pârâta a susținut că suma de 180.000 Euro

împrumutată în nume personal de la reclamant i-a fost restituită, în

parte în numerar, în parte prin compensare cu alte obligații pe care

reclamantul le avea izvorâte din tranzacțiile dintre ei; că

împrejurările în care a fost semnat contractul de împrumut din 17 iunie

2009 sunt mult mai complexe decât cele arătate de reclamant în

acțiunea introductivă, iar prin semnarea contractului în numele

societății și aplicarea ștampilei nu a intenționat să

angajeze societatea în acest raport juridic. Totodată, pârâta a

arătat că în absența acordului celui de al doilea administrator

al societății, d-na V.I. și a unei hotărâri a adunării

generale a asociaților care să aprobe contractarea împrumutului,

semnarea contractului de împrumut în  numele societății nu este

valabilă.

Pârâta

persoană juridică, legal citată, nu a formulat întâmpinare.

Examinând

probele cu înscrisuri și interogatorii administrate în cauză,

tribunalul, prin sentința civilă nr. 1436 din 19 martie 2012, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC D.E. SRL ca

neîntemeiată; a admis acțiunea formulată de reclamant, a

obligat  pârâtele, în solidar, la plata sumei de 180.000 Euro sau echivalentul

în lei la data plății la cursul B.N.R. și la 12.505 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru

a hotărî astfel tribunalul a avut în vedere conținutul contractului

de împrumut încheiat de părți la 17 iunie 2009 din care rezultă

că împrumutul a fost acordat ambelor pârâte, care figurează în

calitate de împrumutate, pe contract fiind aplicate ștampila

societății pârâte și semnătura d-nei D.G.S. în calitate de

administrator și asociat cu drept de a reprezenta societatea în

relațiile cu terții.

Totodată,

prima instanță a reținut că în actul constitutiv al

societății pârâte nu există nicio prevedere care să

condiționeze contractarea împrumutului de acordul celorlalți

asociați, administratorul societății cu puteri depline putând

angaja valabil societatea fără a fi necesară

încuviințarea  sau aprobarea prealabile a celorlalți asociați.

Referitor

la apărările pârâtei D.G.S., în nume personal, tribunalul a

reținut că pretinsul dol, astfel cum a fost invocat prin întâmpinare,

nu  există, deoarece solicitarea reclamantului de a  aplica ștampila

societății pârâte nu este un motiv de dol.

Sub un

ultim argument tribunalul a apreciat că, având în vedere valoarea

împrumutului, în ipoteza restituirii lui de către pârâta D.G.S., ar fi

trebuit încheiate acte doveditoare, acte pe care pârâta nu le-a  prezentat.

Așa

fiind, tribunalul, constatând încheierea valabilă a contractului de

împrumut și caracterul obligatoriu pentru părțile contractante

conform art. 969 C. civ., a admis acțiunea formulată de reclamant

și a obligat pârâtele, în solidar, la restituirea împrumutului acordat de

180.000 Euro.

II.

Apelul.

Decizia civilă nr. 59 din 17 aprilie 2013 pronunțată de Curtea

de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal.

Prin

decizia civilă nr. 59 din 17 aprilie 2013, Curtea de Apel Cluj,

Secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtele SC D.E. SRL

și D.G.S. împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Cluj

și, în consecință, a schimbat în parte sentința fondului în

sensul respingerii cererii reclamantului de obligare a pârâtei SC D.E. SRL la

restituirea sumei de 180.000 Euro; au fost menținute restul

dispozițiilor sentinței referitoare la  obligarea pârâtei,

persoană fizică, la restituirea împrumutului.

În

motivarea soluției adoptate, curtea de apel a reținut că

potrivit actului constitutiv al societății SC D.E. SRL, înregistrat la Registrul Comerțului la data de 9 septembrie 2008, atribuțiile administratorilor

sunt limitate, în sensul că angajarea răspunderii

societății în raporturile cu  terții se face în baza

delegației date de adunarea generală a asociaților,  aceste

limitări fiind opozabile terților de la data înregistrării lor

în Registrul Comerțului.

În

acest context, instanța de apel a apreciat că, în absența unei

hotărâri a adunării generale a asociaților referitoare la

contractarea împrumutului și în numele societății, semnarea

contractului de către unul din cei doi administratori nu este

suficientă pentru angajarea răspunderii societății,

limitele mandatului acordat administratorului neputând fi imputate

societății pentru a atrage obligarea sa.

În

plus, instanța de apel reține și faptul că, potrivit

cercetărilor penale declanșate la plângerea reclamantului pentru

săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în

convenție, s-a constatat că sumele împrumutate nu au intrat în contul

societății, iar în prezenta cauză nu au fost administrate dovezi

care să impună o altă concluzie.

III.

Recursul.

Motivele de recurs.

Împotriva

deciziei nr. 59 din 17 aprilie 2013 pronunțată în cauză de

Curtea de Apel Cluj a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.M.M.

solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii

apelului formulat de pârâte și menținerii ca legală și

temeinică a hotărârii primei instanțe.

Recurentul

și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate reglementate de art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., vizând interpretarea greșită a

actului juridic dedus judecății și încălcarea sau aplicarea

greșită a legii.

În

argumentarea criticilor de nelegalitate invocate recurentul a susținut

că, în condițiile în care pârâta, societate comercială, este

parte în contractul de împrumut și semnatară a acestuia, prin

administratorul desemnat, exonerarea societății de la plata sumei

împrumutate este greșită, iar împrejurarea că actul constitutiv

al societății ar limita atribuțiile administratorului nu este de

natură să exonereze societatea de la executarea obligațiilor

născute din contract.

Potrivit

recurentului, angajarea societății în mod legal, în temeiul unui

contract realizat în formă scrisă, semnat de administratorul legal al

societății, nu presupune efectuarea de verificări suplimentare la Registrul Comerțului pentru a se stabili limitele mandatului, o astfel de

cerință fiind excesivă.

Totodată,

recurentul precizează că potrivit actului constitutiv, art. 15 alin.

(2), d-na D.G.S. este administrator cu puteri depline, iar împrejurarea că

sumele de bani împrumutate nu au fost evidențiate în documentele contabile

nu are relevanță în ceea ce privește pe împrumutător

față de conținutul contractului semnat de cei doi pârâți.

Sub un

al doilea aspect, recurentul arată că și în ipoteza

reținută de instanța de apel, a limitării puterilor

conferite administratorului prin actul constitutiv și inexistența

unei hotărâri a adunării generale cu privire la încheierea

contractului de împrumut, soluția adoptată este greșită

deoarece în procedurile judiciare derulate anterior formulării prezentei

acțiuni, societatea a recunoscut existența contractului, a

împrumutului în sine, poziție procesuală care valorează o

veritabilă ratificare având în vedere dispozițiile referitoare la

mandat (art. 1546 alin. 2 din vechiul cod civil) aplicabile și

societăților comerciale.

În

același sens, recurentul invocă și îndeplinirea condițiilor

mandatului aparent, în  raport de circumstanțele factuale ale cauzei, care

au fundamentat credința legitimă a împrumutătorului cu privire

la  mandatul acordat reprezentantului legal al societății.

Din

această perspectivă, susține autorul recursului, mențiunile

înscrise la Registrul Comerțului și funcția deținută

de către reprezentantul societății au fost edificatoare,

aparența astfel creată neputând fi imputată decât mandantului

care a făcut să fie credibilă existența mandatului.

Intimații-pârâți

au formulat întâmpinări la cererea de recurs solicitând respingerea

recursului ca nefondat.

Înalta

Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în

raport de criticile formulate, a constatat că recursul este fondat pentru

considerentele ce urmează

:

Chestiunea

de drept, de a cărei dezlegare depinde soluționarea prezentei cauze,

se circumscrie dispozițiilor legale referitoare la drepturile și

obligațiile administratorilor societății cu răspundere

limitată, puterile conferite și încălcarea limitelor acestor

puteri, cuprinse în Legea nr. 31/1990 modificată (LSC) incidente în

cauză.

Cu

titlu preliminar, Înalta Curte notează că administratorii

societății cu răspundere limitată sunt supuși

regimului general al drepturilor, obligațiilor și răspunderilor

ce le revin acestora, potrivit dispozițiilor comune cuprinse în Titlul III

al LSC – Funcționarea societăților comerciale -, art. 70, 72,

având, ca regulă, o plenitudine de competențe, putând face toate

operațiunile cerute pentru realizarea obiectului de activitate, afară

de restricțiile arătate în actul constitutiv; obligațiile

și răspunderea administratorilor fiind reglementate de

dispozițiile referitoare la mandat și cele special prevăzute în

această lege (art. 72).

Administratorii

sunt mandatarii societății, lucrând în numele și pe seama

societății, conținutul mandatului acordat vizând gestionarea

patrimoniului și reprezentarea societății în raporturi

comerciale este atât contractual, cât și legal întrucât anumite

obligații sunt reglementate direct prin lege.

În

egală măsură, administratorilor societății cu

răspundere limitată li se aplică dispozițiile speciale

privind societatea în nume colectiv, respectiv art. 75, 76, 77 alin. (1)

și art. 79, referitoare la dreptul de reprezentare, modul în care

lucrează administratorii, numirea și revocarea, la care  art. 197

alin. (3) din LSC face trimitere expresă.

Așa

fiind, în raport de aceste dispoziții legale pertinente în

soluționarea cauzei, a căror evocare Înalta Curte o consideră

necesară față de conținutul deciziei atacate, care nu

cuprinde nicio referire la dreptul aplicabil în fundamentarea

raționamentului juridic expus, Înalta Curte va reține ca o

premisă legală a considerentelor ce succed că în materia

reprezentării societății cu răspundere limitată

dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, dacă

nu se prevede altfel prin actul constitutiv, ceea ce înseamnă că

fiecare administrator exercită ambele categorii de atribuții, de

gestiune a patrimoniului și de reprezentare putând să încheie în

numele societății  orice acte juridice, în limitele legii, care

să o angajeze în mod legal în raporturile cu  terții.

În

cauză, instanța de apel a apreciat că potrivit actului

constitutiv al societății pârâte

SC D.E.

SRL atribuțiile administratorilor sunt limitate, angajarea

răspunderii societății se face în baza delegației date de

adunarea generală, iar la dosar nu există o hotărâre a

adunării generale care să ateste dezlegarea în sensul încheierii

contractului de împrumut.

Art. 15

din actul constitutiv al societății are următorul conținut:

,,

Atribuțiile

administratorului se referă la convocarea adunării generale, luarea

măsurilor pentru executarea hotărârilor acesteia, încheierea

contractelor de muncă, individuale,… reprezentarea societății

în relațiile cu terții, angajând răspunderea  acesteia pe

bază de delegație dată de  adunarea generală…

Atribuțiile

legate de administrarea societății vor fi îndeplinite de asociatele

V.I. și D.G., cu puteri depline și pe o perioadă

nelimitată, acestea reprezentând societatea în raporturile cu terții

”

.

Astfel,

ca o primă constatare, Înalta Curte notează că în alin. (1) al

art. 15 au fost enumerate principalele atribuții pe care legea (LSC) le

conferă administratorilor, iar sintagma ,,angajând răspunderea

societății pe bază de delegație dată de adunarea

generală” este de natură să inducă o anumită doză

de ambiguitate datorită modului de redactare și termenilor

utilizați  - atât de hotărâre cât și de delegație -  cu

referire la adunarea generală.

Cu

toate acestea, în alin. (2) al art. 15 se prevede expres și explicit

că atribuțiile legate de administrarea societății vor fi

îndeplinite de cei doi administratori desemnați din rândul

asociațiilor,

cu puteri depline

și pe o perioadă

nelimitată, ceea ce este de natură să înlăture orice

echivoc în legătură cu întinderea puterilor acordate

administratorilor societății în raporturile cu terții, respectiv

toate puterile pe care le implică îndeplinirea atribuțiilor legale ce

revin administratorilor fără nicio restricție

convențională.

Or,

față de conținutul alin. (2) din art. 15 pe care instanța

de apel, pentru rațiuni care ne scapă, nu îl menționează,

argumentul său în sensul limitării puterilor conferite

administratorilor prin actul constitutiv este lipsit de fundament.

Altfel

spus sintagma utilizată în alin. (1) art. 15 nu reprezintă, în opinia

Curții, decât o exprimare inadecvată, și nu o limitare a

puterilor administratorilor, de vreme ce în aliniatul următor se

precizează,

in terminis

, puterile nelimitate acordate acestora,

fără nicio rezervă sau  restricție cu referire la alin.

(1).

În

același sens Înalta Curte amintește, așa cum s-a arătat în

preambulul acestor considerente, că dreptul de a reprezenta societatea

prin încheiere de acte juridice în raporturile cu terții este conferit

administratorilor societăților cu răspundere limitată de

lege (LSC), actul constitutiv putând limita dreptul de reprezentare fie

acordându-l numai unuia dintre administratori, fie impunându-le semnătura

conjunctă ca o condiție de valabilitate a reprezentării, fie

restricționând puterile la anumite acte sau valori, ori niciuna din aceste

ipoteze nu se regăsește în art. 15 susmenționat.

Relevantă

în această concluzie este și conduita procesuală a

pârâților pe tot parcursul derulării procesului, care nu au

făcut niciun fel de referire la conținutul alin. (2) al art. 15

și nu au oferit nicio explicație pertinentă cu privire la

semnificația puterilor nelimitate acordate fiecărui administrator

desemnat; în egală măsură, pârâții au trecut sub

tăcere recunoașterea fără nicio obiecție a

împrumutului primit, astfel cum este consemnată în procesul-verbal de

conciliere din data de 2 noiembrie 2009, precum și în întâmpinarea

depusă în procesul de emitere a somației de plată pentru

restituirea împrumutului, declanșat de reclamant anterior promovării

prezentei acțiuni, ceea ce conferă apărării lor

întemeiată exclusiv pe art. 15 alin. (1) din actul constitutiv un caracter

formal, de circumstanță fără consistență sub

aspectul consecințelor juridice.

Distinct

de acestea, plecând de la interpretarea

ad litteram

a sintagmei

utilizate în alin. (1), așa cum a procedat instanța de apel, ar însemna

ca în toate situațiile în raporturile cu terții, încheierea de acte

juridice să impună o ,,delegație” din partea adunării

generale, pentru angajarea răspunderii societății, ceea ce

semnifică o limitare a puterilor conferite de lege acestor organe, inopozabilă

terților, chiar dacă clauzele actului constitutiv sau hotărârea

organelor statutare adoptate în acest sens au fost publicate, potrivit art. 55

din LSC.

Protecția

pe care art. 55 alin. (2) din LSC o oferea terților, împotriva unor

limitări hotărâte de societate a puterilor conferite de lege

reprezentanților legali, constituie o derogare de la principiile

mandatului, a cărei rațiune constă în aceea că terții

se bazează la încheierea actelor juridice pe dispozițiile legii care

conferă anumite puteri reprezentanților societății, astfel

că nu li se pot opune limitările acestor puteri prin voința

asociaților; în același timp, această protecție constituie

și o derogare de la prevederile art. 50 din lege potrivit cărora

actele pentru care  societatea a efectuat publicitatea sunt opozabile

terților.

Cum,

în cauză, instanța de apel și-a argumentat soluția de

schimbare a sentinței fondului pe o analiză trunchiată a actului

constitutiv, cu încălcarea tuturor dispozițiilor legale

susmenționate referitoare la puterile conferite de lege

reprezentanților legali ai societății cu răspundere

limitate și a protecției acordate terților în raporturile cu

societatea, decizia astfel pronunțată intră sub incidența

motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru

rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art.

312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., a admis recursul și a modificat

decizia atacată în sensul respingerii apelului declarat de pârâții SC

D.E. SRL Arad și D.G.S.