Decizia nr. 3779/2014 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — Acțiune în restituirea unui împrumut. Remiterea voluntară de datorie

Prin acțiunea civilă înregistrată la 25 ianuarie 2012 pe rolul Judecătoriei Cluj Napoca prin declinare de competență de la Judecătoria Sector 3 București, astfel cum a fost precizată la 22 martie 2012, reclamantul E.C. a solicitat obligarea în solidar a pârâtelor C.M.D. și SC D.I.E.B. SRL la plata sumei de 100.000 Euro, reprezentând împrumut nerestituit plus dobânda legală. În motivare, reclamantul a arătat că la 02.04.2007 a împrumutat pârâtei C.M.D. suma de 100.000 euro, urmând să-i fie restituită până cel mai târziu la 01.04.2008; că suma a fost încasată de pârâta C.M.D., în calitate de administrator al SC D.I.E.B. SRL, pentru creditarea societății, pârâta semnând și aplicând ștampila societății pe declarația pe proprie răspundere certificată și atestată de avocat T.D. cu nr. 39/02.04.2007. A susținut reclamantul că împrumutul nu i-a fost restituit, context în care a inițiat un prim demers pentru recuperarea creanței pe calea somației de plată, pârâta pretinzând că este în posesia celor două originale ale declarației atestate de avocat, ceea ce dovedește că suma a fost restituită în schimbul exemplarului original remis de împrumutător. Cu privire la pretinsa remitere voluntară a înscrisului doveditor al creanței, reclamantul a arătat că a formulat plângere penală pentru furtul exemplarului original al declarației atestate de avocat și că lipsa mențiunii pe verso-ul înscrisului original cu privire la restituirea sumei, semnată și datată de împrumutător, dovedește faptul că nu a existat o remitere voluntară a datoriei.

Prin sentința civilă nr. 21710 din 7 noiembrie 2012, Judecătoria Cluj Napoca a respins acțiunea precizată formulată de reclamant ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 38 din 27 mai 2013, Tribunalul Specializat Cluj a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 21710/2012, pronunțată de Judecătoria Cluj Napoca, a anulat sentința, cu reținerea cauzei pentru judecata în primă instanță. Tribunalul, ca instanță de prim control judiciar, a reținut din examinarea înscrisului pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile, intitulat „declarație pe proprie răspundere”, certificată de avocat, că împrumutul a fost acordat de reclamant societății comerciale SC D.I.E.B. SRL, care era reprezentată legal de pârâta C.M.D., împrejurare care conferă cauzei o natură comercială, iar raportat la valoarea obiectului pricinii, conform art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., competența de soluționare în prima instanță revine tribunalului, respectiv Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 132 din 21 ianuarie 2014, Tribunalul Specializat Cluj, ca primă instanță, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.M.D., invocată din oficiu și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantă față de această pârâtă pentru lipsa calității procesuale pasive; a admis acțiunea reclamantului împotriva pârâtei SC D.I.E.B. SRL, pe care a obligat-o să-i plătească reclamantului suma de 100.000 euro în echivalent lei la cursul BNR de la data plății, cu titlu de restituire împrumut, plus dobânda legală calculată de la data pronunțării sentinței și până la plata integrală a debitului principal. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.M.D., prima instanță, având în vedere dezlegarea dată de instanța de apel, a reținut că în raportul juridic dedus judecății calitatea de împrumutat aparține persoanei juridice SC D.I.E.B. SRL, prin reprezentantul său legal C.M.D. și, prin urmare, pârâta persoană fizică, chemată în judecată în nume propriu, nu se legitimează procesual pasiv. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut din probele administrate că la data de 2 aprilie 2007 a fost emisă declarația pe proprie răspundere prin care pârâta C.M.D., în calitate de administrator și unic asociat al SC D.I.E.B. SRL, declară că a primit suma de 100.000 Euro de la reclamantul E.C., cu titlu de împrumut fără dobândă, pentru a credita societatea, sumă pe care se obligă să o restituie până cel mai târziu la 1 aprilie 2008. În continuare, prima instanță a constatat că pârâta administrator deține cele două exemplare originale ale înscrisului, invocând restituirea împrumutului, respectiv prezumția instituită de art. 1138 alin. (1) C. civ. de la 1864, coroborat cu faptul că a dovedit contractarea unui credit de nevoi personale la SC C.E.B. SA la 28 noiembrie 2007, în sumă de 200.000 CHF, care a fost schimbată în euro și ridicată la 10 decembrie 2007. Cu toate acestea, prima instanță nu consideră relevantă dovada administrată de pârâtă, deoarece suma nu s-a obținut de către societate, iar pârâta nu a făcut dovada că ar fi creditat efectiv societatea al cărei unic asociat era. Concluzionând, prima instanță a apreciat că societatea pârâtă nu se poate prevala de prezumția absolută prevăzută de dispozițiile legale susmenționate atâta timp cât prin norme speciale (legea contabilității și codul de procedură fiscală) îi este impusă o anumită modalitate de plată, astfel că, în temeiul art. 969 C. civ., se impune admiterea acțiunii și obligarea pârâtei societate comercială să-i plătească reclamantului suma de 100.000 Euro cu titlu de restituire împrumut. 4. Apelul. Decizia civilă nr. 148 din 24 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Prin decizia civilă susmenționată, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de SC D.I.E.B. SRL împotriva sentinței nr. 132/2014 a Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamant; prin aceeași decizie a fost respins ca lipsit de interes apelul declarat de pârâta persoană fizică C.M.D. împotriva aceleiași sentințe, reclamantul fiind obligat la plata sumei de 13.558,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta societate comercială . Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a apreciat că, față de soluția primei instanțe în ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.M.D., această parte nu are niciun interes să declare apel, soluția fiindu-i favorabilă, cu atât mai mult cu cât reclamantul E.C. nu a înțeles să apeleze sentința pe acest aspect. Cu privire la apelul pârâtei SC D.I.E.B. SRL, curtea de apel, răspunzând criticilor formulate, a constatat, sub un prim aspect, că în cauză calitatea de împrumutat a societății comerciale a fost dezlegată prin decizia civilă nr. 10794/2013 a Curții de Apel Cluj și nu mai poate fi repusă în discuție. Totodată, Curtea a reținut din probele administrate și faptul că suma împrumutată a fost de 100.000 Euro și a fost restituită în totalitate de administratorul societății, care a contractat un împrumut în franci elvețieni, echivalentul a 107.900 euro, în perioada 28.03.2008-30.03.2008, respectiv cu o zi înainte de data scadenței și care s-a deplasat la București, unde s-a întâlnit cu reclamantul, aspect necontestat de acesta. În sfârșit, față de împrejurarea că societatea împrumutată deține ambele originale ale titlului de creanță, Curtea a constatat că, potrivit art. 1138 C. civ., remiterea voluntară a titlului reprezintă proba liberațiunii. Apărarea reclamantului-intimat, în sensul că exemplarul original al titlului de creanță a ajuns în posesia împrumutatului prin intermediul unei infracțiuni, a fost înlăturată de instanță ca nedovedită, cu motivarea că plângerea penală formulată de reclamant împotriva lui C.M.D. a vizat săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, iar în cadrul cercetărilor penale efectuate reclamantul a declarat că bănuiește că originalul titlului i-a fost sustras, fără să formuleze o plângere penală și pentru furt împotriva lui C.M.D., deși relațiile dintre cei doi erau tensionate. Pentru aceste considerente, constatând că în cauză operează pe deplin prezumția instituită de art. 1138 C. civ., curtea de apel, urmare a admiterii apelului declarat de pârâta societate comercială, a respins în totalitate acțiunea reclamantei.

Recursul. Motivele de recurs. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul E.C., solicitând modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului promovat de pârâta SC D.I.E.B. SRL și al menținerii sentinței primei instanțe. Recurentul a invocat în susținerea recursului motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. vizând interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, încălcarea și aplicarea greșită a legii. În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe ipoteza art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit instituția remiterii de datorie prevăzută de art. 1138 C. civ., respectiv faptul că deținerea ambelor înscrisuri constatatoare ale creanței reprezintă dovada restituirii împrumutului, făcând proba liberațiunii. În opinia recurentului, instituția remiterii de datorie presupune în mod esențial o iertare de datorie, respectiv faptul că debitorul este iertat să mai restituie suma debit în baza unei înțelegeri încheiate cu creditorul său. A susținut recurentul că o condiție esențială a invocării și aplicării acestei instituții constă în nerestituirea sumei debit, fapt contrazis în cauză de poziția ambelor pârâte, care au pretins contrar împrejurarea că au restituit suma de 100.000 euro. Așadar, a susținut recurentul, invocarea prevederilor art. 1138 C. civ. exclude ab initio orice idee a faptului că debitoarea a restituit suma datorată cu titlu de împrumut, remiterea sau iertarea de datorie fiind, în principiu, un act cu titlu gratuit, o manifestare juridică a unei voințe de renunțare la un drept. Potrivit recurentului, în cauză rezultă fără putință de tăgadă faptul că pârâta societate comercială a restituit suma debit, ceea ce dovedește lipsa oricărui consimțământ la încheierea contractului consensual ce ar cuprinde remiterea de datorie. Concluzionând pe acest motiv de recurs, recurentul a subliniat că nu există remitere de datorie atunci când debitorul susține că și-a achitat obligația și, prin urmare, în cauză, prezumția instituită de art. 1138 C. civ. fiind inaplicabilă, instanța trebuia să judece cauza exclusiv în raport de probele administrate. Referitor la lipsa de temei legal a deciziei atacate (motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), recurentul a arătat că în mod netemeinic și neprobat instanța a reținut că împrumutul a fost restituit, deoarece din administrarea probelor și din evaluarea poziției pârâtelor rezultă indubitabil reaua-credință în executarea obligațiilor asumate contractual, toate probele dovedind neachitarea împrumutului de către pârâte. În acest sens, recurentul a arătat că instanța asimilează în mod greșit „deținerea titlului” cu „predarea voluntară a titlului”, predare care nu a existat, iar plângerea penală formulată împotriva pârâtei C.M.D. viza tocmai sustragerea actului cu ocazia unei vizite făcute de aceasta în luna martie 2008. Sub același aspect, recurentul a susținut că probele administrate, referitoare la faptul că pârâta C.M.D. a contractat un împrumut de nevoi personale în perioada scadenței sumei împrumutate, nu sunt relevante pentru dovedirea restituirii împrumutului, deoarece obligația de restituire aparținea firmei SC D.I.E.B. SRL, și nu pârâtei, care, în calitate de asociat unic, nu a făcut dovada creditării societății în vederea restituirii împrumutului, iar proba relativă la deplasarea pârâtei la București nu dovedește prin ea însăși faptul pozitiv al restituirii împrumutului. De altfel, a susținut recurentul, nu a fost operată restituirea în evidențele contabile ale societății, deși reglementările speciale în materie, normele contabile, obligau la efectuarea mențiunii, respectarea lor atrăgând sancțiunea inopozabilității plății către creditor. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează : Primul motiv de recurs, prin care recurentul susține, în esență, inaplicabilitatea prezumției instituite de art. 1138 C. civ., se încadrează în ipoteza reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub incidența căreia va fi analizat, deoarece pune în discuție aplicarea greșită a legii la circumstanțele concrete ale cauzei, dezlegarea dată de instanța de apel fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1138 C. civ. Motivul de recurs este nefondat. Se cuvine subliniat cu titlu prealabil că întreaga argumentație a autorului recursului în susținerea inaplicării dispozițiilor art. 1138 C. civ. denotă o confuzie între remiterea sau iertarea voluntară de datorie, ca mod de stingere a unei obligații, fără plată și ipoteza reglementată de art. 1138 C. civ., după care remiterea voluntară a titlului original al creanței făcută de creditor debitorului său dă proba liberațiunii. Astfel, în remiterea voluntară de datorie creditorul renunță la plata creanței sale; această renunțare este gratuită, fiind o veritabilă liberalitate supusă tuturor regulilor de fond cu privire la validitatea dispozițiilor cu titlu gratuit, ceea ce presupune o convenție, un acord între creditor și debitor, creditorul putând să o revoce atâta timp cât nu a fost acceptată. În ipoteza reglementată de art. 1138 C. civ., remiterea voluntară a titlului original al creanței de către creditor debitorului său stabilește în favoarea debitorului o prezumție legală de eliberare de datorie juris et de jure, care nu poate fi combătută prin proba contrară. Cu alte cuvinte, creditorul nemaiavând alt mijloc de a-și dovedi creanța decât actul pe care l-a restituit debitorului său, legea prezumă în mod absolut că acesta fie a fost plătit, fie a avut loc o remitere de datorie, în ambele cazuri operând liberarea debitorului, indiferent de cauza liberării; în contra acestei prezumții legale nu se poate face dovada contrară, deoarece prin art. 1138 C. civ. nu s-a rezervat o asemenea dovadă. De aceea, Înalta Curte sublinia în debutul acestor considerente că raționamentul autorului recursului, potrivit căruia „în condițiile în care în cauza de față rezultă fără putință de tăgadă faptul că pârâta SC D.I.E.B. SRL a restituit suma debit”, remiterea de datorie este exclusă, denotă confuzia dintre principiile generale care definesc remiterea voluntară convențională de datorie și prezumția juris et de jure de liberare a debitorului în ipoteza art. 1138 C. civ., indiferent de cauza liberării debitorului. În alte cuvinte, în cazul remiterii titlului original al creanței de către creditor legea instituie o prezumție absolută, potrivit art. 1200 C. civ., de liberare a debitorului, care nu permite proba contrarie, prezumție care se impune ca un veritabil fine de neprimire în ceea ce privește cercetarea fondului, contrar a ceea ce susține recurentul, în sensul că pârâta care pretinde că a restituit împrumutul trebuie să facă dovada acestui fapt cu alte mijloace de probă decât prezumția. Pentru ca această prezumție să opereze, dispozițiile art. 1138 C. civ. impun două condiții ce se cer a fi îndeplinite, respectiv restituirea titlului original, care constituie pentru creditor dovada creanței sale, iar în măsura în care există mai multe exemplare de pe înscrisul original, condiția este îndeplinită numai dacă toate exemplarele originale sunt restituite debitorului și această remitere să fie voluntară din partea creditorului, făcută cu intenția de a-l libera de obligație. În cauză, instanța de apel a statuat că sunt îndeplinite cele două condiții cerute pentru ca prezumția să funcționeze, pârâta fiind în posesia celor două exemplare originale constatatoare ale creanței, fapt necontestat de către creditor. În ceea ce privește restituirea voluntară de către creditor a titlului original aflat în posesia sa, reclamantul creditor s-a apărat susținând că înscrisul i-a fost sustras de pârâta C.M.D. Cum sarcina probei în dovedirea acestei împrejurări de fapt incumba reclamantului creditor, instanța devolutivă, suverană în a statua asupra acestor chestiuni de fapt, a constatat motivat că susținerile reclamantului sunt nefondate, în cauză având loc o remitere voluntară a titlului original al creanței la 30 martie 2008, cu o zi înainte de data scadenței obligației, când C.M.D. s-a întâlnit cu reclamantul și i-a restituit împrumutul. Motivarea instanței de apel pe acest aspect este fundamentată pe probele administrate atât de reclamantul creditor, cât și în apărare de pârâta debitoare, precum și pe prezumțiile simple deduse din conduita de necontestat a părților, context în care aceste chestiuni de fapt astfel statuate nu mai pot fi puse în discuție în calea extraordinară a recursului. Așa fiind, soluția instanței de apel, care constată că în cauză operează prezumția instituită de art. 1138 C. civ. de liberare a debitorului urmare remiterii voluntare a titlului original al creanței de către creditor, este pe deplin legală, nefiind susceptibilă de critică pe aspectul încălcării sau aplicării greșite a dispozițiilor legale susmenționate. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, argumentele recurentului vizează aspecte de netemeinicie, de reapreciere a probelor, așa cum afirma in terminis în cuprinsul dezvoltării criticilor sale, susținând că în cauză în mod netemeinic s-a reținut că debitoarea a restituit împrumutul și că remiterea titlului original s-a făcut de creditor voluntar. Or, aceste chestiuni de fapt, așa cum s-a mai arătat în cuprinsul acestor considerente, nu pot forma obiectul controlului de legalitate pe calea recursului în actuala sa reglementare, în condițiile în care instanța de apel și-a motivat cu argumente solide împrejurările de fapt reținute. Distinct de acestea, se cuvine a fi subliniată o anumită inconsecvență a argumentelor recurentului, care în cadrul primului motiv de recurs susține că în cauză rezultă fără putință de tăgadă că SC D.I.E.B. SRL a restituit suma debit, pentru ca prin cel de-al doilea motiv de recurs să conteste restituirea sumei împrumutate de către debitoare, ceea ce impune concluzia lipsei de consistență juridică a criticilor astfel dezvoltate din pricina caracterului lor contradictoriu. Concluzionând, Înalta Curte a constatat că în cauză prezumția juris et de jure instituită de art. 1138 C. civ. a fost corect aplicată, debitorul fiind liberat de obligația sa. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins prezentul recurs ca nefondat, recurentul fiind obligat, în temeiul art. 274 C. proc. civ., la plata sumei de 9.015,7 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC D.I.E.B. SRL, reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare conform dovezilor atașate.