ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3779/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 1223/59/2012, reclamantul C.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș, anularea deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, prin care s-au stabilit în sarcina sa obligații fiscale în sumă totală de 2.644.828 RON, a raportului de inspecție fiscală din 26 aprilie 2012, care a stat la baza acesteia, anularea deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii din 11 iulie 2012 și suspendarea executării deciziilor din 27 aprilie 2012 și 11 iulie 2012, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii de față.

În ședința publică din 10 aprilie 2013, s-a dispus conexarea la acțiunea astfel promovată, a cererii formulate de către același reclamant împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului Timiș, având ca obiect anularea deciziei nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012, prin care s-a admis contestația administrativă promovată de reclamant și s-a dispus desființarea deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 și refacerea acesteia.

La termenul de judecată din 22 mai 2013, reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat atât anularea deciziei nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012, cât și a deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 și a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii din 11 iulie 2012. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 281 din 22 mai 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamant, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș, în dosarele conexate nr. 1223/59/2012 și nr. 1459/59/2012.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în sarcina reclamantului au fost stabilite obligații de plată cu titlu de TVA, dobânzi și penalități de întârziere prin decizia de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, iar ulterior, s-au calculat accesorii aferente TVA prin decizia nr. 72505 din 11 iulie 2012. Ambele decizii au fost contestate de către reclamant în procedura prealabilă sesizării instanței, reglementată de art. 205 și urm. C. proc. fisc., iar prin decizia nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012, s-a dispus desființarea deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 și refacerea acesteia, având în vedere cele precizate în conținutul deciziei.

De asemenea, prin decizia nr. 1626/820 din 24 octombrie 2012, a fost admisă contestația promovată de reclamant împotriva deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii din 11 iulie 2012, pentru întreaga sumă menționată în titlul de creanță, reținându-se că decizia de impunere care vizează debitul principal a fost desființată și ca urmare a acestei soluții, situația fiscală a contribuabilului s-a modificat, în sensul că acesta se află în situația anterioară inspecției fiscale, neputându-se calcula accesorii pentru o creanță ce nu este exigibilă.

Instanța a constatat că cele două decizii prin care s-au stabilit obligații de plată cu titlu de TVA și accesorii în sarcina reclamantului, au fost desființate de către organul de soluționare a contestațiilor administrative promovate de acesta, rezultând astfel, că nu mai produc efecte juridice, motiv pentru care, cererea în anularea lor este lipsită de obiect, desființarea titlului de creanță în procedura administrativă prealabilă sesizării instanței, fiind echivalentă cu inexistența actului juridic astfel lipsit de efecte juridice. În ceea ce privește solicitarea de anulare a deciziei nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012, prin care pârâta a desființat decizia de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, dispunând refacerea acesteia, instanța de fond a apreciat ca întemeiată excepția lipsei de interes a reclamantului în promovarea cererii.

A reținut că, după cum rezultă din considerentele deciziei nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012, organul de soluționare a contestației a făcut referire la dreptul reclamantului de a deduce TVA, exclusiv pentru a combate susținerile acestuia referitoare la scutirea de la plata TVA, reglementată de art. 141 alin. (1) lit. f) C. fisc., în forma în vigoare în anul 2007, iar nicidecum, pentru a argumenta în sensul că organul de inspecție fiscală ar fi stabilit în mod eronat cuantumul TVA-ului datorat.

A mai constatat că la decizia de soluționare a contestației administrative, după argumentarea soluției de desființare a actului administrativ contestat, emitentul acesteia a precizat expres că „la reverificare, organele de inspecție fiscală vor analiza dacă în speță sunt aplicabile și prevederile art. 126, 127, 137 alin. (1) lit. a), art. 140, art. 141 alin. (2) lit. f), art. 145, art. 146, art. 150, art. 152 alin. (1) și (3), art. 153 alin. (1), art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.”, rezultând astfel, că s-a stabilit în sarcina organului fiscal, prin echipa de control desemnată, inclusiv obligația de a verifica dacă reclamantul poate fi calificat drept persoană impozabilă în materie de TVA, respectiv, dacă acesta beneficiază sau nu de o dispoziție de scutire de la plata TVA, ambele aspecte punând în discuție însăși existența debitului principal, stabilit anterior prin decizia din 27 aprilie 2012. Prin urmare, nu s-ar putea considera că, astfel cum susține reclamantul, decizia de soluționare a contestației ar reține în sarcina sa obligația de plată a TVA, refacerea titlului de creanță fiind dispusă, inclusiv, prin verificarea calității sale de persoană impozabilă, a susținerilor referitoare la incidența unei dispoziții de scutire de la plata TVA, a celor referitoare la obligația de înregistrare în scopuri de TVA și data la care aceasta s-a născut,

etc. În consecință, susținerile reclamantului referitoare la vătămarea produsă prin acest act, care ar justifica interesul său în promovarea cererii în anulare a deciziei nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012, nu pot fi reținute în cauză. Curtea a constatat că eventuala admitere a cererii de anulare a deciziei de soluționare a contestației administrative, nu ar putea să producă reclamantului nici un folos practic, de vreme ce, această soluție nu ar putea influența soarta juridică a actului fiscal ce trebuie emis în refacerea deciziei de impunere, dispusă de către organul de soluționare a contestației. Pe de altă parte, anterior refacerii deciziei de impunere, nu se poate stabili cu certitudine dacă în sarcina reclamantului s-a reținut existența unei creanțe fiscale în materie de TVA, ori cu titlu accesoriu, astfel încât, acesta nu justifică un interes actual în promovarea acțiunii, ci doar unul eventual.

3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 281 din 22 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs, în termen legal, reclamantul C.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recursul declarat de reclamant s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În dezvoltarea motivelor de recurs, într-o primă critică, reclamantul a arătat că, în mod greșit, instanța de fond a admis excepția lipsei de obiect cu privire la capătul de cerere privind anularea deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 și a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii din 11 iulie 2012. Recurentul învederează că prin decizia emisă în soluționarea contestației administrative s-a dispus refacerea controlului și s-a menținut calitatea sa de persoană impozabilă în materie de TVA, desființarea titlului de creanță fiind dispusă, exclusiv, pentru reconsiderarea cuantumului sumei datorate cu titlu de TVA. Or, raportat la dispozițiile art. 105 alin. (3) C. proc.

fisc., chiar dacă, în principiu, un act revocat nu poate fi contestat, atât timp cât a contestat decizia de revocare, apreciază că și contestația formulată împotriva deciziei revocate, nu este lipsită de obiect. Reclamantul a criticat și soluția de admitere a excepției lipsei de interes, în ceea ce privește capătul de cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 1572/A/815 din 10 octombrie 2012. Astfel, susține că interesul său în promovarea cererii în anulare este cert, fiind vătămat prin însăși calificarea dată în calitate de plătitor de TVA, menținută prin decizia de soluționare a contestației administrative. Consideră că instanța de judecată poate stabili dacă această calificare este legală și poate dispune o expertiză de specialitate pentru refacerea calculelor, fără a fi necesară efectuarea aceluiași control pentru a treia oară.

4. Apărarea formulată de intimat Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică, reiterând, în esență, apărările formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de recurs formulate și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În mod corect instanța de fond a constatat că este rămasă fără obiect solicitarea reclamantului de anulare a deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 și a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii din 11 iulie 2012. La pronunțarea acestei soluții, s-a avut în vedere faptul că în temeiul dispozițiilor art. 205 C. proc.

fisc., reclamantul a formulat contestație împotriva deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, iar prin decizia nr. 1572/A/815 din 10 octombrie 2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș, s-a dispus desființarea deciziei de impunere pentru suma de 1.081.548 RON reprezentând TVA de plată stabilită suplimentar și pentru accesoriile aferente, respectiv dobânzi de întârziere în sumă de 1.401.048 RON și penalități de întârziere în sumă de 162.232 RON, urmând ca organele de inspecție fiscală, prin alte persoane decât cele care au întocmit decizia de impunere, să procedeze la refacerea acesteia, conform celor precizate în cuprinsul deciziei de soluționare a contestației.

Reclamantul a formulat contestație administrativă și împotriva deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii din 11 iulie 2012, contestație soluționată de către pârâtă prin decizia nr. 1626/820 din 24 octombrie 2012, în sensul admiterii și anulării deciziei atacate. Organul de soluționare a contestației a reținut că, urmare a soluției de desființare a deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, situația fiscală a reclamantului s-a modificat, în sensul că nu există în sarcina acestuia debit cu titlu de TVA neachitat, motiv pentru care, se impune și anularea deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii. Prin urmare, în mod judicios prima instanță a constatat că este rămasă fără obiect solicitarea reclamantului de anulare a celor două decizii desființate în procedura prealabilă administrativă și care, în condițiile arătate, nu mai produc efecte juridice.

Critica reclamantului în sensul că prin decizia nr. 1572/A/815 din 10 octombrie 2012, s-a dispus refacerea controlului și menținerea calității sale de persoană impozabilă în materie de TVA, nu poate fi reținută. Astfel, în considerentele deciziei emise de organul de soluționare a contestației, s-a reținut că desființarea deciziei de impunere nu s-a dispus, exclusiv, în ceea ce privește cuantumul sumei datorate de către reclamant cu titlu de TVA, ci s-a stabilit în sarcina organului fiscal, cu ocazia reverificării, obligația de a analiza incidența în speță a prevederilor legale în temeiul cărora reclamantul are calitatea de persoană impozabilă, iar în caz afirmativ, să se stabilească dacă acesta beneficiază sau nu de scutire de la plata TVA.

În acord cu opinia instanței de fond, Înalta Curte apreciază că este întemeiată și excepția lipsei de interes invocată de către pârâtă, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect anularea deciziei nr. 1572/A/815 din 10 octombrie 2012. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004: „(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

(2) Se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept”. Noțiunea de interes legitim care poate fi ocrotit pe calea contenciosului administrativ nu se confundă cu noțiunea de interes, în sensul de condiție de exercitare a dreptului la acțiune în dreptul procesual civil. Stabilirea existenței unei vătămări aduse unui drept ori unui interes legitim se face pe baza probelor administrate, fiind o problemă de fond în litigiul administrativ.

În cauza dedusă judecății, raportat la soluția dispusă prin decizia nr. 1572/A/815 din 10 octombrie 2012 și anume, admiterea contestației și desființarea deciziei de impunere atacate în procedura administrativă, precum și la considerentele avute în vedere de către organul fiscal la adoptarea acestei soluții, care, după cum s-a reținut anterior, a dispus refacerea titlului de creanță, inclusiv sub aspectul verificării calității reclamantului de persoană impozabilă în materie de TVA, Înalta Curte apreciază că reclamantul nu a fost vătămat prin emiterea deciziei de soluționare a contestației, astfel că, nu justifică un interes legitim în promovarea cererii în anulare a acesteia.

Solicitările recurentului vizând analizarea de către instanța de judecată a legalității calității de persoană impozabilă și administrarea în cauză a unei expertize tehnice de specialitate, în vederea refacerii calculelor privind eventualele obligații fiscale stabilite în sarcina sa, nu sunt întemeiate. În condițiile în care organul de soluționare a contestației administrative a dispus efectuarea unei noi inspecții fiscale în cadrul căreia să se reanalizeze cauza sub toate aspectele menționate anterior, expertul tehnic și implicit, instanța de contencios administrativ, nu se pot substitui autorității publice pârâte competente să efectueze aceste verificări în cadrul recursului administrativ. Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței atacate, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantul C.G., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul C.G. împotriva sentinței civile nr. 281 din 22 mai 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2014.