ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3779/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3779/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, sub nr. 1223/59/2012, reclamantul C.G. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului

Timiș, anularea deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, prin care

s-au stabilit în sarcina sa obligații fiscale în sumă totală de 2.644.828 RON,

a raportului de inspecție fiscală din 26 aprilie 2012, care a stat la baza

acesteia, anularea deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii din

11 iulie 2012 și suspendarea executării deciziilor din 27 aprilie 2012 și 11

iulie 2012, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii de față.

În ședința publică din

10 aprilie 2013, s-a dispus conexarea la acțiunea astfel promovată, a cererii formulate

de către același reclamant împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului

Timiș, având ca obiect anularea deciziei nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012, prin

care s-a admis contestația administrativă promovată de reclamant și s-a dispus desființarea

deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 și refacerea acesteia.

La termenul de judecată

din 22 mai 2013, reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat atât

anularea deciziei nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012, cât și a deciziei de impunere

nr. 4288 din 27 aprilie 2012 și a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii

din 11 iulie 2012.

de fond

Prin sentința civilă

nr. 281 din 22 mai 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamant, astfel cum a fost precizată,

în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș,

în dosarele conexate nr. 1223/59/2012 și nr. 1459/59/2012.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că în sarcina reclamantului au fost stabilite obligații

de plată cu titlu de TVA, dobânzi și penalități de întârziere prin decizia de impunere

nr. 4288 din 27 aprilie 2012, iar ulterior, s-au calculat accesorii aferente TVA

prin decizia nr. 72505 din 11 iulie 2012.

Ambele decizii au fost

contestate de către reclamant în procedura prealabilă sesizării instanței, reglementată

de art. 205 și urm. C. proc. fisc., iar prin decizia nr. 1572A/815 din 10

octombrie 2012, s-a dispus desființarea deciziei de impunere nr. 4288 din 27

aprilie 2012 și refacerea acesteia, având în vedere cele precizate în conținutul

deciziei. De asemenea, prin decizia nr. 1626/820 din 24 octombrie 2012, a fost admisă

contestația promovată de reclamant împotriva deciziei referitoare la obligațiile

de plată accesorii

din 11 iulie 2012, pentru

întreaga sumă menționată în titlul de creanță, reținându-se că decizia de impunere

care vizează debitul principal a fost desființată și ca urmare a acestei soluții,

situația fiscală a contribuabilului s-a modificat, în sensul că acesta se află în

situația anterioară inspecției fiscale, neputându-se calcula accesorii pentru o

creanță ce nu este exigibilă.

Instanța a constatat că

cele două decizii prin care s-au stabilit obligații de plată cu titlu de TVA și

accesorii în sarcina reclamantului, au fost desființate de către organul de soluționare

a contestațiilor administrative promovate de acesta, rezultând astfel, că nu mai

produc efecte juridice, motiv pentru care, cererea în anularea lor este lipsită

de obiect, desființarea titlului de creanță în procedura administrativă prealabilă

sesizării instanței, fiind echivalentă cu inexistența actului juridic astfel lipsit

de efecte juridice.

În ceea ce privește solicitarea

de anulare a deciziei nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012, prin care pârâta a desființat

decizia de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, dispunând refacerea acesteia,

instanța de fond a apreciat ca întemeiată excepția lipsei de interes a reclamantului

în promovarea cererii.

A reținut că, după cum

rezultă din considerentele deciziei nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012, organul

de soluționare a contestației a făcut referire la dreptul reclamantului de a deduce

TVA, exclusiv pentru a combate susținerile acestuia referitoare la scutirea de la

plata TVA, reglementată de art. 141 alin. (1) lit. f) C. fisc., în forma în vigoare

în anul 2007, iar nicidecum, pentru a argumenta în sensul că organul de inspecție

fiscală ar fi stabilit în mod eronat cuantumul TVA-ului datorat.

A mai constatat că la

decizia de soluționare a contestației administrative, după argumentarea soluției

de desființare a actului administrativ contestat, emitentul acesteia a precizat

expres că „la reverificare, organele de inspecție fiscală vor analiza dacă în speță

sunt aplicabile și prevederile art. 126, 127, 137 alin. (1) lit. a), art. 140,

art. 141 alin. (2) lit. f), art. 145, art. 146, art. 150, art. 152 alin. (1) și

(3), art. 153 alin. (1), art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.”, rezultând

astfel, că s-a stabilit în sarcina organului fiscal, prin echipa de control desemnată,

inclusiv obligația de a verifica dacă reclamantul poate fi calificat drept persoană

impozabilă în materie de TVA, respectiv, dacă acesta beneficiază sau nu de o dispoziție

de scutire de la plata TVA, ambele aspecte punând în discuție însăși existența debitului

principal, stabilit anterior prin decizia din 27 aprilie 2012.

Prin urmare, nu s-ar putea

considera că, astfel cum susține reclamantul, decizia de soluționare a contestației

ar reține în sarcina sa obligația de plată a TVA, refacerea titlului de creanță

fiind dispusă, inclusiv, prin verificarea calității sale de persoană impozabilă,

a susținerilor referitoare la incidența unei dispoziții de scutire de la plata TVA,

a celor referitoare la obligația de înregistrare în scopuri de TVA și data la care

aceasta s-a născut, etc. În consecință, susținerile reclamantului referitoare la

vătămarea produsă prin acest act, care ar justifica interesul său în promovarea

cererii în anulare a deciziei nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012, nu pot fi reținute

în cauză.

Curtea a constatat că

eventuala admitere a cererii de anulare a deciziei de soluționare a contestației

administrative, nu ar putea să producă reclamantului nici un folos practic, de vreme

ce, această soluție nu ar putea influența soarta juridică a actului fiscal ce trebuie

emis în refacerea deciziei de impunere, dispusă de către organul de soluționare

a contestației.

Pe de altă parte, anterior

refacerii deciziei de impunere, nu se poate stabili cu certitudine dacă în sarcina

reclamantului s-a reținut existența unei creanțe fiscale în materie de TVA, ori

cu titlu accesoriu, astfel încât, acesta nu justifică un interes actual în promovarea

acțiunii, ci doar unul eventual.

în cauză

Împotriva sentinței civile

nr. 281 din 22 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, a formulat recurs, în termen legal, reclamantul C.G., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul declarat de reclamant

s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., în temeiul cărora

s-a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, într-o primă critică, reclamantul a arătat că, în mod greșit, instanța

de fond a admis excepția lipsei de obiect cu privire la capătul de cerere privind

anularea deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 și a deciziei referitoare

la obligațiile de plată accesorii din 11 iulie 2012.

Recurentul învederează

că prin decizia emisă în soluționarea contestației administrative s-a dispus refacerea

controlului și s-a menținut calitatea sa de persoană impozabilă în materie de TVA,

desființarea titlului de creanță fiind dispusă, exclusiv, pentru reconsiderarea

cuantumului sumei datorate cu titlu de TVA.

Or, raportat la dispozițiile

art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., chiar dacă, în principiu, un act revocat nu poate

fi contestat, atât timp cât a contestat decizia de revocare, apreciază că și contestația

formulată împotriva deciziei revocate, nu este lipsită de obiect.

Reclamantul a criticat

și soluția de admitere a excepției lipsei de interes, în ceea ce privește capătul

de cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 1572/A/815 din 10

octombrie 2012.

Astfel, susține că interesul

său în promovarea cererii în anulare este cert, fiind vătămat prin însăși calificarea

dată în calitate de plătitor de TVA, menținută prin decizia de soluționare a contestației

administrative. Consideră că instanța de judecată poate stabili dacă această calificare

este legală și poate dispune o expertiză de specialitate pentru refacerea calculelor,

fără a fi necesară efectuarea aceluiași control pentru a treia oară.

de intimat

Prin întâmpinarea formulată

în cauză, intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara

a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca

legală și temeinică, reiterând, în esență, apărările formulate pe parcursul soluționării

litigiului în primă instanță.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările

dosarului, sentința recurată în raport de motivele de recurs formulate și din oficiu,

în limitele prevăzute de art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

În mod corect instanța

de fond a constatat că este rămasă fără obiect solicitarea reclamantului de anulare

a deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 și a deciziei referitoare la

obligațiile de plată accesorii din 11 iulie 2012.

La pronunțarea acestei

soluții, s-a avut în vedere faptul că în temeiul dispozițiilor art. 205 C. proc.

fisc., reclamantul a formulat contestație împotriva deciziei de impunere nr.

4288 din 27 aprilie 2012, iar prin decizia nr. 1572/A/815 din 10 octombrie 2012

emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș, s-a dispus desființarea

deciziei de impunere pentru suma de 1.081.548 RON reprezentând TVA de plată stabilită

suplimentar și pentru accesoriile aferente, respectiv dobânzi de întârziere în sumă

de 1.401.048 RON și penalități de întârziere în sumă de 162.232 RON, urmând ca organele

de inspecție fiscală, prin alte persoane decât cele care au întocmit decizia de

impunere, să procedeze la refacerea acesteia, conform celor precizate în cuprinsul

deciziei de soluționare a contestației.

Reclamantul a formulat

contestație administrativă și împotriva deciziei referitoare la obligațiile de plată

accesorii din 11 iulie 2012, contestație soluționată de către pârâtă prin decizia

nr. 1626/820 din 24 octombrie 2012, în sensul admiterii și anulării deciziei atacate.

Organul de soluționare

a contestației a reținut că, urmare a soluției de desființare a deciziei de impunere

nr. 4288 din 27 aprilie 2012, situația fiscală a reclamantului s-a modificat, în

sensul că nu există în sarcina acestuia debit cu titlu de TVA neachitat, motiv pentru

care, se impune și anularea deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii.

Prin urmare, în mod judicios

prima instanță a constatat că este rămasă fără obiect solicitarea reclamantului

de anulare a celor două decizii desființate în procedura prealabilă administrativă

și care, în condițiile arătate, nu mai produc efecte juridice.

Critica reclamantului

în sensul că prin decizia nr. 1572/A/815 din 10 octombrie 2012, s-a dispus refacerea

controlului și menținerea calității sale de persoană impozabilă în materie de TVA,

nu poate fi reținută.

Astfel, în considerentele

deciziei emise de organul de soluționare a contestației, s-a reținut că desființarea

deciziei de impunere nu s-a dispus, exclusiv, în ceea ce privește cuantumul sumei

datorate de către reclamant cu titlu de TVA, ci s-a stabilit în sarcina organului

fiscal, cu ocazia reverificării, obligația de a analiza incidența în speță a prevederilor

legale în temeiul cărora reclamantul are calitatea de persoană impozabilă, iar în

caz afirmativ, să se stabilească dacă acesta beneficiază sau nu de scutire de la

plata TVA.

În acord cu opinia instanței

de fond, Înalta Curte apreciază că este întemeiată și excepția lipsei de interes

invocată de către pârâtă, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect

anularea deciziei nr. 1572/A/815 din 10 octombrie 2012.

Astfel, potrivit art.

1 din Legea nr. 554/2004: „(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un

drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un

act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate

adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului,

recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce

i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. (2) Se

poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un

drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter

individual, adresat altui subiect de drept”.

Noțiunea de interes legitim

care poate fi ocrotit pe calea contenciosului administrativ nu se confundă cu noțiunea

de interes, în sensul de condiție de exercitare a dreptului la acțiune în dreptul

procesual civil. Stabilirea existenței unei vătămări aduse unui drept ori unui interes

legitim se face pe baza probelor administrate, fiind o problemă de fond în litigiul

administrativ.

În cauza dedusă judecății,

raportat la soluția dispusă prin decizia nr. 1572/A/815 din 10 octombrie 2012 și

anume, admiterea contestației și desființarea deciziei de impunere atacate în procedura

administrativă, precum și la considerentele avute în vedere de către organul fiscal

la adoptarea acestei soluții, care, după cum s-a reținut anterior, a dispus refacerea

titlului de creanță, inclusiv sub aspectul verificării calității reclamantului de

persoană impozabilă în materie de TVA, Înalta Curte apreciază că reclamantul nu

a fost vătămat prin emiterea deciziei de soluționare a contestației, astfel că,

nu justifică un interes legitim în promovarea cererii în anulare a acesteia.

Solicitările recurentului

vizând analizarea de către instanța de judecată a legalității calității de persoană

impozabilă și administrarea în cauză a unei expertize tehnice de specialitate, în

vederea refacerii calculelor privind eventualele obligații fiscale stabilite în

sarcina sa, nu sunt întemeiate.

În condițiile în care

organul de soluționare a contestației administrative a dispus efectuarea unei noi

inspecții fiscale în cadrul căreia să se reanalizeze cauza sub toate aspectele menționate

anterior, expertul tehnic și implicit, instanța de contencios administrativ, nu

se pot substitui autorității publice pârâte competente să efectueze aceste verificări

în cadrul recursului administrativ.

Pentru considerentele

expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței atacate, în temeiul dispozițiilor

art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va dispune respingerea recursului declarat de reclamantul C.G., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul C.G. împotriva sentinței civile nr. 281 din 22 mai 2013 a Curții

de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 octombrie 2014.