ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6526/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6526/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea
formulată, reclamantul
L.P. a
chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș,
pentru a se dispune anularea Deciziei de impunere nr. 7479 din 31 iulie 2012 și
a Raportului de inspecție fiscală nr. 7479 din 30 iulie 2012, anularea deciziei
de soluționare a contestației promovate împotriva Deciziei de impunere nr. 1572/816
din 10 octombrie 2012, cu cheltuieli de judecată.
În
temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, reclamantul a solicitat suspendarea
executării deciziei de impunere mai sus menționate, până la soluționarea
irevocabilă a acțiunii în anulare.
Prin
Încheierea de ședință din data de 16 ianuarie 2013 Curtea de Apel Timișoara, secția
contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamant și a
dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 7479 din 31 iulie 2012
emisă de pârâtă până la soluționarea irevocabilă a prezentei cauze.
Pentru
a pronunța această soluție instanța de fond a reținut ca fiind îndeplinite în
cazul de față condițiile procedurale impuse de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004,
pentru admiterea cererii de suspendare, anume, consemnarea cauțiunii stabilite
de instanță, potrivit art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., recipisa de consemnare
fiind depusă la registrul de valori al instanței, după cum atestă cererea
formulată de reclamant, însoțită de copia recipisei de consemnare a cauțiunii
în sumă de 7.800 lei, seria TA nr. 1733439 (filele 81 și 83), respectiv,
formularea unei acțiuni în contencios administrativ, pentru anularea deciziei
de impunere a cărei suspendare se solicită.
De
asemenea, instanța de fond a apreciat că reclamantul a dovedit existența unui
caz bine justificat pentru luarea măsurii de suspendare solicitate, în sensul
definit de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, anume, împrejurări legate de
starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă
în privința legalității actului administrativ contestat.
În
acest scop, s-a reținut că este îndreptățită să facă o analiză sumară a
temeiniciei pretențiilor reclamantului, pentru a statua asupra aparenței de
legalitate a actului administrativ ce face obiect al cererii de suspendare.
În
egală măsură se constată că aparența de legalitate a acestuia act se menține și
prin raportare la susținerile reclamantului referitoare la încălcarea dreptului
la apărare al reclamantului, în condițiile în care în raportul de inspecție
fiscală, începând de la pagina 15 și până la pagina 17 (filele 39-41 dosar),
s-a prezentat detaliat faptul că, în finalul inspecției fiscale, s-a purtat o
discuție cu contribuabilul, în condițiile impuse de art. 9 alin. (1) și art. 107,
alin. (2)-(4) C. proc. fisc., acesta prezentând chiar în scris un punct de
vedere la data de 26 iulie 2012, analizat detaliat în raportul de inspecție
fiscală.
Cel
puțin în aparență, nu prezintă deci relevanță împrejurarea că în decizia de
impunere nu se face referire la o discuție finală cu reclamantul, întrucât art.
107 alin. (1) pare a impune obligația desfășurării acestei discuții pe
parcursul și la încheierea inspecției fiscale, etapă ce s-a consumat la
emiterea raportului de inspecție fiscală, astfel încât nu s-ar putea considera
că discuția cu contribuabilul ar trebui consemnată în decizia de impunere, al
cărei conținut este reglementat de art. 87 C. proc. civ., coroborat cu art. 43
din același act normativ, aplicabilă mutatis mutandis, respectiv doar în cazul
în care nu s-ar putea determina că discuția finală cu contribuabilul a fost
consemnată într-un act ce a precedat acest act administrativ, cum este cazul în
speță, discuția fiind consemnată în raportul ce a stat la baza emiterii
deciziei de impunere, la care se face trimitere expresă la pagina 3 a deciziei.
De
asemenea, se constată existența unor indicii de nelegalitate a actului de
impunere ce face obiect a cererii de suspendare, în condițiile în care organul
fiscal a stabilit obligația de plată a TVA în sarcina reclamantului în
aplicarea dispozițiilor art. 127 și altele din Titlul VI al Codului fiscal,
intrat în vigoare abia la data de 1 ianuarie 2004, care transpune în legislația
internă Directiva de armonizare în materia TVA nr. 2006/112/CE, aceasta
procedând la codificarea materiei TVA, reglementată succesiv prin mai multe
directive, inclusiv Directiva nr. 77/388/CEE, la care face reclamantul
referire.
Or,
activitatea economică pretins a fi fost desfășurată de către reclamant pare să
se fi consumat în perioada 1996-2000, respectiv, anterior intrării în vigoare a
actualului C. fisc., cuprinzând normele de transpunere a Directivei nr. 2006/112/CE,
astfel încât nu ar putea să intre în sfera de aplicare a acestui act normativ
din legislația internă și cu atât mai puțin sub incidența legislației UE, în
condițiile în care România a aderat la Uniune la 1 ianuarie 2007.
Împotriva
hotărâri instanței de fond pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor
Publice Timișoara a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie.
În
motivarea recursului se arată că ca formularea contestației prealabile la
organele fiscale împotriva actului administrativ fiscal de impunere, într-adevăr
nu poate fi considerată suficientă pentru a considera îndeplinită condiția
cazului bine justificat și nici numărul de angajați pe care reclamanta i-a
invocat în apărarea sa în fața instanței de fond.
Recurenta
apreciază că motivarea cererii de suspendare redactată de reclamant la modul
general, nu justifică suspendarea cauzei și contrar reținerilor instanței de
fond nu a făcut dovada pagubei iminente ce s-ar putea produce în sarcina
acestuia, cu atât mai mult cu cât creanțele pe care le datorează sunt certe
lichide și exigibile acestea fiind acumulate în timp.
În
temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu sunt îndeplinite cele două condiții
cumulative, adică acțiunea nu a fost formulată pentru o cauză bine justificată,
care să nu poată fi oprită decât prin suspendarea actului administrativ de
impunere.
De
asemenea, instanța de fond nu a analizat temeinic, bazat pe probe cererea de
suspendare a executării actului administrativ fiscal atacat și a constatat
legal că în realitate nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile arătate de
petentă prin acțiunea sa - condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 544/2004:
condiția cazului bine justificat și condiția prevenirii producerii unei pagube
iminente.
Simpla
promovare a cererii de suspendare a actului administrativ fiscal nu poate fi nici
pe de parte suficientă pentru a considera îndeplinită condiția cazului bine
justificat.
În
privința cazului bine justificat, ca și condiție prevăzută în mod expres de
legiuitor pentru suspendarea executării unui act administrativ nu s-a făcut
dovada existentei acestuia, reclamantul aducând în discuție în fața instanței
de fond doar aprecieri cu caracter privitoare la nelegalitatea actelor
administrativ fiscale.
Susținerile
reclamantului privind actele administrativ fiscale nu pot fi primite sub
pretextul că se tinde la înfățișarea cazului bine justificat.
Până
la anularea de către o instanță judecătorească actul administrativ fiscal se
bucură de prezumția de legalitate, în caz contrar s-ar anticipa soluția ce va
fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu zis la o prejudecare a fondului
ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004.
În
ceea ce privește cuantumul sumelor care fac obiectul deciziei de impunere, se
arată că simpla valoare în sine a sumelor datorate de către reclamant este
nerelevantă cauzei, nedovedindu-se un caz bine justificat pentru a se suspenda
executarea actelor administrativ fiscale.
În
ceea ce privește prevenirea unei pagube iminente reclamantul nu a făcut dovada
ca aceasta condiție prevăzută de lege a fost îndeplinită . Paguba iminentă este
definită de art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004 drept un prejudiciu
material viitor dar previzibil cu evidență sau după caz perturbarea previzibilă
gravă a funcționarii unei autorități publice ori a unui serviciu public.
Suspendarea
executării este însă o măsură de excepție care se justifică numai dacă actul
administrativ fiscal conține dispoziții a căror îndeplinire i-ar produce
reclamantei un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării
actului, condiție care nu este îndeplinită în cauză, reclamantul nefăcând
dovada acestor aspecte.
Examinând
cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu
dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru
a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în
continuare arătate.
În
ceea ce privește excepția lipsei de obiect a recursului Înalta Curte constată că
această excepție este neîntemeiată și urmează a fi respinsă ca atare pentru
următoarele considerente.
Activitatea
judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes
legitim încălcat.
Literatura
de specialitate și practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o
condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil,
trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării acțiunii ci și pe tot
parcursul soluționării unei cauze.
Interesul
reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce
investește o instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim,
personal, născut și actual.
Alături
de afirmarea unui drept, capacitatea procesuală și calitatea procesuală, una
dintre condițiile cumulative de exercițiu ale acțiunii civile este existența
unui interes în promovarea cererii de chemare în judecată.
Deși,
codul de procedură civilă nu definește această condiție de exercițiu a
acțiunii, în doctrină s-a arătat că prin interes se înțelege folosul practic
urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă.
Pornind
de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul
practic pe care partea îl poate obține prin promovarea acțiunii civile, trebuie
să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana
reclamantului.
Din
această perspectivă, în ceea ce privește interesul pârâtei de a formula prezentul
recurs, Înalta Curte constată că legitimitatea acesteia este justificată, iar
recursul nu este lipsit de obiect.
Pe
fondul cauzei, Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit
art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea
unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității
publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana
vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării
actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.
Suspendarea
efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care
judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt
îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Astfel
fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a dispus
suspendarea executării deciziei de impunere.
Din
punctul de vedere al îndeplinirii cerințelor impuse de art. 15 alin. (4) din
Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, Înalta Curte reține
următoarele:
Conform
dispoziției legale amintite mai sus, în ipoteza admiterii acțiunii de fond,
măsura suspendării, dispusă în condițiile art. 14, se prelungește de drept până
la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a
solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1).
Ca
atare, putem aprecia că, prin textul legal aflat în discuție, s-a dat eficiență
instituției suspendării actului administrativ, dispuse în baza art. 14 din
Legea nr. 554/2004, modificată iar, pentru acest motiv, legiuitorul român a
introdus o nouă ipoteză normativă în corpul legii.
Această
regulă se impunea, întrucât persoana vătămată prin punerea în executare a
actului administrativ considerat nelegal nu mai avea nicio posibilitate legală
de a menține măsura suspendării și după momentul pronunțării soluției instanței
de fond, când înceta suspendarea dispusă în baza art. 14 din lege.
Din
actele dosarului, rezultă faptul că, prin sentința nr. 97 din 13 februarie 2013
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, a admis cererea promovată de reclamantul L.P.
împotriva pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, a dispus
anularea deciziei de soluționare a contestației nr. 1572/816 din 10 octombrie 2012,
a deciziei de impunere nr. 7479 din 31 iulie 2012 și a raportului de inspecție
fiscală nr. 7479 din 30 iulie 2012, emise de către pârâtă și a obligat pârâta
la plata către reclamant a sumei de 39,3 lei, cheltuieli de judecată.
Așadar,
prin aplicarea art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, modificată, măsura
suspendării Ordinului nr. 7125/2011, dispusă de prima instanță, se prelungește
ope legis până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei având ca
obiect anularea acestui act administrativ unilateral cu caracter normativ.
În
plus, se impun a fi amintite și prevederile art. 14 alin. (4) și (7) din Legea
contenciosului administrativ.
Astfel,
conform art. 14 alin. 4 din lege, hotărârea prin care se pronunță suspendarea
este executorie de drept; ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de
la comunicare, iar recursul nu este suspensiv de executare.
Prin
urmare, este aplicabil principiul executării hotărârii judecătorești în acest
domeniu încă de la momentul pronunțării sale.
Pe
de altă parte, art. 14 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ
întărește ideea menționată anterior, întrucât dispune că suspendarea executării
actului administrativ are ca efect încetarea oricărei forme de executare, până
la expirarea duratei suspendării.
În
această ordine de idei, prezintă relevanță faptul că în materia contenciosului
administrativ se aplică unele reguli procedurale specifice, printre care și cea
privind executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în cererile de
suspendare.
De
altfel, dreptul la executarea actelor jurisdicționale a devenit în dreptul
european cea de-a treia garanție a procesului echitabil, reglementat de art. 6
paragraful 1 din C.E.D.O.
În
consecință, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de
recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. iar, în speță, nu există
motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte,
în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și art.
28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul
declarat, ca nefondat.
În
temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. va obliga recurenta la
plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 845 lei către intimat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția
lipsei de obiect a recursului.
Respinge recursul
declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș (în prezent
Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara) împotriva
încheierii din 16 ianuarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția de
contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la
plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 845 lei către intimat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 4 octombrie 2013.