ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2501/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2501/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul C.G. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș, suspendarea Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, întocmită

în baza Raportului de inspecție fiscală nr. 4240 din 26 aprilie 2012, comunicată

la data de 02 mai 2012.

Reclamantul a arătat

că prin actul administrativ a cărui suspendare o solicită, s-au stabilit în

sarcina sa obligații fiscale totale în sumă de 2.644.828 lei, reprezentând TVA

aferentă unei baze de impunere de 5.692.356 lei - reprezentând valoarea totală

a bunurilor imobile din patrimoniul personal, înstrăinate prin vânzare către

persoane fizice, dobânzi de întârziere aferente TVA și penalizări de întârziere

aferente TVA.

Reclamantul a mai arătat

că Decizia de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 a fost contestată de acesta

la autoritatea ierarhic superioară, la care a fost înregistrată sub nr. 23023

din 21 mai 2012, dar până la data promovării acțiunii contestația

administrativă nu a fost soluționată; că împotriva sa a fost declanșată

executarea silită, prin comunicarea Somației nr. 35/30/1/2012/85102 și a

Titlului executoriu, ambele emise în Dosarul de executare nr. 1035 din 06 iunie

2012, de către Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Timișoara, motiv

pentru care a înțeles să formuleze cererea de suspendare a actului

administrativ, întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Reclamantul a

menționat că la data de 15 martie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a

procedat prin încheieri irevocabile la sesizarea Curții de Justiție a Uniunii

Europene, suspendând judecata în alte cauze similare aflate în recurs, pentru a

obține o hotărâre preliminară cu privire la interpretarea art. 73 și 78 din

Directiva 2006/112/CE a Consiliului UE, iar aceasta poziție a Înaltei Curți de

Casație si Justiție constituie o îndoială serioasă privind legalitatea actelor

de impunere emise pe numele persoanelor fizice care au efectuat tranzacții

imobiliare, referitoare la certitudinea și întinderea creanței reprezentând

TVA, care să motiveze suspendarea executării acestora în temeiul art. 14 din

Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

În ceea ce privește

paguba iminentă la care face referire acest text legal, reclamantul a susținut

că legiuitorul a impus această condiție din perspectiva prevenirii ei și nu a

existenței efective, fiind îndeplinită în cauză, atât în considerarea valorii

debitului în sine, incontestabil mare, de 2.644.828 lei, stabilit în sarcina

unei persoane fizice, cât și a faptului că împotriva sa a fost declanșată

executarea silită, prin comunicarea Somației și a titlului executoriu, iar

termenele de plată menționate în aceste acte, expiră în 15 zile de la data

comunicării acestora (28 iunie 2012 - data poștei).

Reclamantul a arătat

că nu dispune de o sumă atât de mare, fiind previzibil că vor fi scoase la

executare silită bunurile aflate în patrimoniul său, că recuperarea acestora de

la adjudecatari, în situația în care instanțele judecătorești vor anula actul

administrativ contestat, este practic imposibilă, situație în care prejudiciul

material viitor este previzibil, că paguba este iminentă, atâta vreme cât în

cadrul executării silite bunurile nu sunt adjudecate la prețul pieței, ci la un

preț mult mai mic (vânzare forțată), astfel încât valoarea ce ar putea fi

recuperată la întoarcerea executării ar fi mult mai mică decât valoarea

bunurilor executate silit.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, pârâta D.G.F.P. Timiș a solicitat respingerea ca neîntemeiată

a cererii de suspendare, cu motivarea că reclamantul nu dovedește în speță un

caz bine justificat care să justifice această măsură, cerință impusă de art. 14

din Legea nr. 554/2004.

Prin Sentința civilă nr.

435 din 14 august 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul C.G.

împotriva pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și a dispus

suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 emisă

de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut faptul că cele comunicate de către

organul fiscal pârât prin Adresa nr. 24594/10319 din 22 mai 2007 sunt

împrejurări de fapt care sunt de natură să creeze îndoieli serioase asupra

legalității Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, în condițiile în

care excede cadrului procesual stabilit prin cererea introductivă (raportat la

obiectul său) analizarea naturii juridice și a efectelor juridice ale Adresei nr.

24594/10319 din 22 mai 2007, precum și a consecințelor pe care aceasta le poate

produce asupra legalității Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012.

Astfel,

instanța a apreciat că reclamantul a făcut dovada unui caz bine justificat de

suspendare a executării acestor acte, impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

S-a reținut în

considerentele hotărârii atacate că, deși reclamantul nu a administrat în cauză

probe din care să rezulte care este situația sa financiară actuală, pentru a se

analiza dacă executarea obligațiilor de plată stabilite prin titlul de creanță

este o sarcină exorbitantă, astfel încât nu s-ar putea da întâietate

interesului general al societății de a se proceda la executarea imediată a

obligațiilor fiscale, argumentele acestuia referitoare la paguba iminentă ce i

s-ar crea sunt concludente.

Astfel, a reținut

instanța, cuantumul sumei stabilite în sarcina reclamantului, de aproape

600.000 euro, trebuie considerat substanțial, suma fiind greu de achitat

printr-o prestație unică, indiferent care ar fi veniturile reclamantului și ale

soției sale, fiind de reținut și argumentele acestuia referitoare la

prejudiciul ireparabil care ar fi cauzat prin vânzarea silită a unor bunuri din

patrimoniul său, în considerarea faptului că, în cazul anulării titlului

executoriu, art. 174 alin. (4) C. proc. fisc. permite doar restituirea către

persoana îndreptățită a unor sume obținute din valorificarea bunurilor, iar

nicidecum reîntoarcerea acestora în patrimoniul său.

Prin

urmare, instanța a apreciat că, în cazul concret al reclamantului, consecințele

economice ale executării deciziei de impunere contestate în procedura

administrativă, anterior stabilirii legalității acesteia de către instanță, ar

fi mult mai grave decât riscul pe care îl suportă organul fiscal prin

suspendarea solicitată, care amână doar executarea creanței fiscale.

Conchizând

că reclamantul a dovedit îndeplinirea celor două condiții impuse cumulativ prin

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru admiterea cererii de

suspendare, instanța a admis cererea și a dispus suspendarea executării Deciziei

de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 emisă de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș, până la pronunțarea instanței de fond.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat se arată că instanța de fond a pronunțat o soluție cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii, bazată pe prezumări, îndoieli și interpretări

nefundamentate legal pe nici un text de lege, că motivațiile reclamantului

preluate de instanța de fond în motivarea sentinței atacate nu au legătură cu

cauza având ca obiect suspendarea actului administrativ fiscal reprezentat de Decizia

de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012.

Apreciază

recurenta că cererea de suspendare a executării silite, formulată de

contestator în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, este nefondată, întrucât

reclamantul nu justifică și nici nu dovedește necesitatea suspendării cauzei și

nici prejudiciul cauzat și paguba iminentă și

că în mod eronat a dispus Curtea de

Apel Timișoara suspendarea deciziei de impunere.

Referitor

la motivarea hotărârii recurate, precum și referitor la motivarea cererii de

suspendare formulată de reclamant, redactate la modul foarte general și

subiectiv, recurenta arată că nu justifică suspendarea cauzei și nu fac dovada

pagubei iminente ce s-ar putea produce în sarcina reclamantului.

Recurenta

apreciază ca fiind foarte mic cuantumul cauțiunii, de doar 200.000 lei,

plătită de reclamant,

raportat la obligațiile fiscale totale stabilite prin Decizia de impunere nr.

4288 din 27 aprilie 2012, în cuantum total de 2.644.828 lei și consideră că se

impune obligarea reclamantului să depună o cauțiune de 20% din cuantumul sumei

contestate în conformitate cu prevederile Codul de procedură fiscală, modificat

și completat, întrucât depunerea efectivă a cauțiunii reprezintă o condiție a priori,

esențială și obligatorie, de admisibilitate a cererii de suspendare.

Prin concluziile

scrise depuse la dosar, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului și

modificarea sentinței recurate, în principal în sensul respingerii cererii de

suspendare ca rămasă fără obiect, ca urmare a admiterii contestației formulate

împotriva Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, la data de 10

octombrie 2012 și desființării, în consecință, a acesteia, iar în subsidiar, în

sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii reclamantului.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Măsura

suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție

provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care

instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe

instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în

cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea

română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului

Europei, R 89 din 13 septembrie 1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea

nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona

măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când

drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc

iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de

care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Suspendarea executării

actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și

intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului,

până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, două condiții care trebuie

îndeplinite cumulativ, cazul bine justificat și iminența unei pagube, conform

definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) literele ș) și t) din același

act normativ.

La

această reglementare cu caracter general se adaugă, în materia suspendării

executării actului administrativ fiscal și prevederile art. 215 C. proc. fisc.,

care instituie obligativitatea plății unei cauțiuni.

În recursul său,

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș susține că aceste două condiții

prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu sunt îndeplinite,

precum și faptul că cuantumul cauțiunii plătite de reclamant, de 200.000 lei,

este foarte mic raportat la obligațiile fiscale stabilite prin decizia de

impunere a cărei suspendare se solicită.

Cazul

bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de

circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea

judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței

dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea

interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe

care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile

subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul

bine justificat poate fi reținut pe baza unor indicii de răsturnare a

prezumției de legalitate, decelate dintr-un probatoriu căruia nu i se poate pretinde

amploarea și consistența probelor ce urmează a fi administrate în cadrul

acțiunii în anularea actului pentru că, în caz contrar, s-ar prejudicia fondul

cauzei - ceea ce nu este permis în cadrul procedurii sumare suspendării de

executare.

Aceasta

nu înseamnă însă că indiciile de nelegalitate trebuie să se refere exclusiv la

dimensiunea formală a actului administrativ, pentru că legea nu face distincție

între cerințele de legalitate de ordin procedural și cele substanțiale,

esențial fiind doar ca aparența de nelegalitate să fie evidentă, să poată fi

identificată fără o examinare aprofundată a cauzei.

Condiția

existenței cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și

înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra

legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta

să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului,

respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

În speță, această

condiție este îndeplinită pentru că reclamantul a invocat motive de

nelegalitate a actului atacat, instanța reținând în mod corect că cele

comunicate de către organul fiscal pârât prin Adresa nr. 24594/10319 din 22 mai

2007 sunt împrejurări de fapt care sunt de natură să creeze îndoieli serioase

asupra legalității Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, în

condițiile în care excede cadrului procesual stabilit prin cererea introductivă,

raportat la obiectul său, analizarea naturii juridice și a efectelor juridice

ale Adresei nr. 24594/10319 din 22 mai 2007, precum și a consecințelor pe care

aceasta le poate produce asupra legalității deciziei de impunere, astfel că se

poate considera că reclamantul a făcut dovada unui caz bine justificat de

suspendare a executării acestor acte, impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

„Paguba iminentă”,

cea de-a doua condiție cerută de lege pentru a se dispune suspendarea

executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr.

554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau,

după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice

sau a unui serviciu public.

În cauză

s-a dovedit că este îndeplinită și această condiție, pentru că, în cazul

concret al reclamantului, consecințele economice ale executării deciziei de

impunere contestate în procedura administrativă, anterior stabilirii

legalității acesteia de către instanță, ar fi mult mai grave decât riscul pe

care îl suportă organul fiscal prin suspendarea solicitată, care amână doar

executarea creanței fiscale, astfel cum în mod corect a reținut instanța de

fond.

Înalta Curte constată

că instanța de fond, motivat și argumentat, a apreciat că există suficiente

indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin

aceasta să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și

legalității actului administrativ contestat.

Drept urmare, Înalta

Curte reține că instanța de fond în mod corect a apreciat că în cauză sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În plus,

așa cum rezultă din concluziile scrise depuse la dosar de către recurentă și

din înscrisurile atașate acestora, contestația formulată de către reclamantul C.G.

împotriva Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 a fost soluționată

prin Decizia nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012, dispunându-se desființarea

actului administrativ fiscal contestat, cu refacerea acestuia de către alte

persoane decât cele care l-au întocmit inițial.

Astfel,

instanța de control judiciar reține că aparența de

nelegalitate a deciziei de impunere a fost confirmată prin Decizia nr.

1572A/815

din 10 octombrie 2012

, privind soluționarea

contestației administrative formulate de intimatul-reclamant împotriva deciziei

de impunere.

Prin

decizia de soluționare a contestației, depusă ca act nou în recurs, conform art.

305 C. proc. civ., s-a dispus desființarea deciziei de impunere și refacerea

inspecției fiscale.

În

condițiile descrise, a menține efectul executoriu al deciziei de impunere

inițiale, pentru perioada cuprinsă între data comunicării către contribuabil și

data deciziei de soluționare a contestației, ar fi o soluție evident excesivă.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este

temeinică și legală.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art.

312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința

atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva

Sentinței civile nr. 435 din 14 august 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 martie 2013.