ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2501/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul C.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, suspendarea Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, întocmită în baza Raportului de inspecție fiscală nr. 4240 din 26 aprilie 2012, comunicată la data de 02 mai 2012. Reclamantul a arătat că prin actul administrativ a cărui suspendare o solicită, s-au stabilit în sarcina sa obligații fiscale totale în sumă de 2.644.828 lei, reprezentând TVA aferentă unei baze de impunere de 5.692.356 lei - reprezentând valoarea totală a bunurilor imobile din patrimoniul personal, înstrăinate prin vânzare către persoane fizice, dobânzi de întârziere aferente TVA și penalizări de întârziere aferente TVA.

Reclamantul a mai arătat că Decizia de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 a fost contestată de acesta la autoritatea ierarhic superioară, la care a fost înregistrată sub nr. 23023 din 21 mai 2012, dar până la data promovării acțiunii contestația administrativă nu a fost soluționată; că împotriva sa a fost declanșată executarea silită, prin comunicarea Somației nr. 35/30/1/2012/85102 și a Titlului executoriu, ambele emise în Dosarul de executare nr. 1035 din 06 iunie 2012, de către Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Timișoara, motiv pentru care a înțeles să formuleze cererea de suspendare a actului administrativ, întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Reclamantul a menționat că la data de 15 martie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat prin încheieri irevocabile la sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, suspendând judecata în alte cauze similare aflate în recurs, pentru a obține o hotărâre preliminară cu privire la interpretarea art. 73 și 78 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului UE, iar aceasta poziție a Înaltei Curți de Casație si Justiție constituie o îndoială serioasă privind legalitatea actelor de impunere emise pe numele persoanelor fizice care au efectuat tranzacții imobiliare, referitoare la certitudinea și întinderea creanței reprezentând TVA, care să motiveze suspendarea executării acestora în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

În ceea ce privește paguba iminentă la care face referire acest text legal, reclamantul a susținut că legiuitorul a impus această condiție din perspectiva prevenirii ei și nu a existenței efective, fiind îndeplinită în cauză, atât în considerarea valorii debitului în sine, incontestabil mare, de 2.644.828 lei, stabilit în sarcina unei persoane fizice, cât și a faptului că împotriva sa a fost declanșată executarea silită, prin comunicarea Somației și a titlului executoriu, iar termenele de plată menționate în aceste acte, expiră în 15 zile de la data comunicării acestora (28 iunie 2012 - data poștei).

Reclamantul a arătat că nu dispune de o sumă atât de mare, fiind previzibil că vor fi scoase la executare silită bunurile aflate în patrimoniul său, că recuperarea acestora de la adjudecatari, în situația în care instanțele judecătorești vor anula actul administrativ contestat, este practic imposibilă, situație în care prejudiciul material viitor este previzibil, că paguba este iminentă, atâta vreme cât în cadrul executării silite bunurile nu sunt adjudecate la prețul pieței, ci la un preț mult mai mic (vânzare forțată), astfel încât valoarea ce ar putea fi recuperată la întoarcerea executării ar fi mult mai mică decât valoarea bunurilor executate silit. Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta D.G.F.P.

Timiș a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de suspendare, cu motivarea că reclamantul nu dovedește în speță un caz bine justificat care să justifice această măsură, cerință impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Prin Sentința civilă nr. 435 din 14 august 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul C.G. împotriva pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut faptul că cele comunicate de către organul fiscal pârât prin Adresa nr. 24594/10319 din 22 mai 2007 sunt împrejurări de fapt care sunt de natură să creeze îndoieli serioase asupra legalității Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, în condițiile în care excede cadrului procesual stabilit prin cererea introductivă (raportat la obiectul său) analizarea naturii juridice și a efectelor juridice ale Adresei nr. 24594/10319 din 22 mai 2007, precum și a consecințelor pe care aceasta le poate produce asupra legalității Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012. Astfel, instanța a apreciat că reclamantul a făcut dovada unui caz bine justificat de suspendare a executării acestor acte, impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

S-a reținut în considerentele hotărârii atacate că, deși reclamantul nu a administrat în cauză probe din care să rezulte care este situația sa financiară actuală, pentru a se analiza dacă executarea obligațiilor de plată stabilite prin titlul de creanță este o sarcină exorbitantă, astfel încât nu s-ar putea da întâietate interesului general al societății de a se proceda la executarea imediată a obligațiilor fiscale, argumentele acestuia referitoare la paguba iminentă ce i s-ar crea sunt concludente.

Astfel, a reținut instanța, cuantumul sumei stabilite în sarcina reclamantului, de aproape 600.000 euro, trebuie considerat substanțial, suma fiind greu de achitat printr-o prestație unică, indiferent care ar fi veniturile reclamantului și ale soției sale, fiind de reținut și argumentele acestuia referitoare la prejudiciul ireparabil care ar fi cauzat prin vânzarea silită a unor bunuri din patrimoniul său, în considerarea faptului că, în cazul anulării titlului executoriu, art. 174 alin. (4) C. proc. fisc. permite doar restituirea către persoana îndreptățită a unor sume obținute din valorificarea bunurilor, iar nicidecum reîntoarcerea acestora în patrimoniul său.

Prin urmare, instanța a apreciat că, în cazul concret al reclamantului, consecințele economice ale executării deciziei de impunere contestate în procedura administrativă, anterior stabilirii legalității acesteia de către instanță, ar fi mult mai grave decât riscul pe care îl suportă organul fiscal prin suspendarea solicitată, care amână doar executarea creanței fiscale. Conchizând că reclamantul a dovedit îndeplinirea celor două condiții impuse cumulativ prin art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru admiterea cererii de suspendare, instanța a admis cererea și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, până la pronunțarea instanței de fond.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că instanța de fond a pronunțat o soluție cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, bazată pe prezumări, îndoieli și interpretări nefundamentate legal pe nici un text de lege, că motivațiile reclamantului preluate de instanța de fond în motivarea sentinței atacate nu au legătură cu cauza având ca obiect suspendarea actului administrativ fiscal reprezentat de Decizia de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012. Apreciază recurenta că cererea de suspendare a executării silite, formulată de contestator în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, este nefondată, întrucât reclamantul nu justifică și nici nu dovedește necesitatea suspendării cauzei și nici prejudiciul cauzat și paguba iminentă și că în mod eronat a dispus Curtea de Apel Timișoara suspendarea deciziei de impunere.

Referitor la motivarea hotărârii recurate, precum și referitor la motivarea cererii de suspendare formulată de reclamant, redactate la modul foarte general și subiectiv, recurenta arată că nu justifică suspendarea cauzei și nu fac dovada pagubei iminente ce s-ar putea produce în sarcina reclamantului. Recurenta apreciază ca fiind foarte mic cuantumul cauțiunii, de doar 200.000 lei, plătită de reclamant, raportat la obligațiile fiscale totale stabilite prin Decizia de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, în cuantum total de 2.644.828 lei și consideră că se impune obligarea reclamantului să depună o cauțiune de 20% din cuantumul sumei contestate în conformitate cu prevederile Codul de procedură fiscală, modificat și completat, întrucât depunerea efectivă a cauțiunii reprezintă o condiție a priori, esențială și obligatorie, de admisibilitate a cererii de suspendare.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în principal în sensul respingerii cererii de suspendare ca rămasă fără obiect, ca urmare a admiterii contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, la data de 10 octombrie 2012 și desființării, în consecință, a acesteia, iar în subsidiar, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii reclamantului. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, R 89 din 13 septembrie 1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare. Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”. Deci, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, două condiții care trebuie îndeplinite cumulativ, cazul bine justificat și iminența unei pagube, conform definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) literele ș) și t) din același act normativ. La această reglementare cu caracter general se adaugă, în materia suspendării executării actului administrativ fiscal și prevederile art. 215 C. proc.

fisc., care instituie obligativitatea plății unei cauțiuni. În recursul său, Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș susține că aceste două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu sunt îndeplinite, precum și faptul că cuantumul cauțiunii plătite de reclamant, de 200.000 lei, este foarte mic raportat la obligațiile fiscale stabilite prin decizia de impunere a cărei suspendare se solicită. Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat poate fi reținut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate, decelate dintr-un probatoriu căruia nu i se poate pretinde amploarea și consistența probelor ce urmează a fi administrate în cadrul acțiunii în anularea actului pentru că, în caz contrar, s-ar prejudicia fondul cauzei - ceea ce nu este permis în cadrul procedurii sumare suspendării de executare. Aceasta nu înseamnă însă că indiciile de nelegalitate trebuie să se refere exclusiv la dimensiunea formală a actului administrativ, pentru că legea nu face distincție între cerințele de legalitate de ordin procedural și cele substanțiale, esențial fiind doar ca aparența de nelegalitate să fie evidentă, să poată fi identificată fără o examinare aprofundată a cauzei.

Condiția existenței cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

În speță, această condiție este îndeplinită pentru că reclamantul a invocat motive de nelegalitate a actului atacat, instanța reținând în mod corect că cele comunicate de către organul fiscal pârât prin Adresa nr. 24594/10319 din 22 mai 2007 sunt împrejurări de fapt care sunt de natură să creeze îndoieli serioase asupra legalității Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, în condițiile în care excede cadrului procesual stabilit prin cererea introductivă, raportat la obiectul său, analizarea naturii juridice și a efectelor juridice ale Adresei nr. 24594/10319 din 22 mai 2007, precum și a consecințelor pe care aceasta le poate produce asupra legalității deciziei de impunere, astfel că se poate considera că reclamantul a făcut dovada unui caz bine justificat de suspendare a executării acestor acte, impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

„Paguba iminentă”, cea de-a doua condiție cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. În cauză s-a dovedit că este îndeplinită și această condiție, pentru că, în cazul concret al reclamantului, consecințele economice ale executării deciziei de impunere contestate în procedura administrativă, anterior stabilirii legalității acesteia de către instanță, ar fi mult mai grave decât riscul pe care îl suportă organul fiscal prin suspendarea solicitată, care amână doar executarea creanței fiscale, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond.

Înalta Curte constată că instanța de fond, motivat și argumentat, a apreciat că există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității actului administrativ contestat. Drept urmare, Înalta Curte reține că instanța de fond în mod corect a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. În plus, așa cum rezultă din concluziile scrise depuse la dosar de către recurentă și din înscrisurile atașate acestora, contestația formulată de către reclamantul C.G. împotriva Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 a fost soluționată prin Decizia nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012, dispunându-se desființarea actului administrativ fiscal contestat, cu refacerea acestuia de către alte persoane decât cele care l-au întocmit inițial.

Astfel, instanța de control judiciar reține că aparența de nelegalitate a deciziei de impunere a fost confirmată prin Decizia nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012 , privind soluționarea contestației administrative formulate de intimatul-reclamant împotriva deciziei de impunere. Prin decizia de soluționare a contestației, depusă ca act nou în recurs, conform art. 305 C. proc. civ., s-a dispus desființarea deciziei de impunere și refacerea inspecției fiscale. În condițiile descrise, a menține efectul executoriu al deciziei de impunere inițiale, pentru perioada cuprinsă între data comunicării către contribuabil și data deciziei de soluționare a contestației, ar fi o soluție evident excesivă. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva Sentinței civile nr. 435 din 14 august 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 martie 2013.