ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4788/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I Circumstanțele

cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal sub numărul 901/59/2012

la 13 iulie 2012, reclamanta R.A. a chemat in judecată pe pârâta D.G.F.P.

Timiș, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună suspendarea

executării Deciziei de impunere nr. 4711 din 10 mai 2012 emisă de D.G.F.P.

Timiș, până la pronunțarea instanței de fond, susținând că sunt îndeplinite

condițiile cerute de art. 14 din Legea 554/2007, pentru suspendarea executării

actului administrativ.

Pentru termenul de

judecată din 19 septembrie 2012 s-a pus în vedere reclamantei prin reprezentant

să facă dovada achitării unei cauțiuni în sumă de 32.000 lei, aferentă cererii

de suspendare, reprezentând aproximativ 1% din valoarea creanței fiscale

stabilite prin actul administrativ cu privire la care s-a solicitat suspendarea

executării. Reclamanta nu a făcut dovada consemnării cauțiunii în cuantumul

stabilit de instanță.

La termenul de

judecată din 19 septembrie 2012 instanța invocat din oficiu și a pus în

discuția părților excepția de inadmisibilitate a cererii de suspendare.

Hotărârea instanței

de fond.

Prin Sentința nr. 487

din 19 septembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal s-a respins cererea promovată de reclamanta R.A. împotriva pârâtei D.G.F.P.

Timiș.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a avut in vedere dispozițiile art. art. 215

alin. (2) C.proc.fisc., potrivit cărora legiuitorul a stabilit condiția

consemnării cauțiunii ca fiind determinantă pentru admiterea cererii de

suspendare.

În acest sens,

instanța a constatat nefondate susținerile reclamantei, formulate oral în

ședința de judecată din 19 septembrie 2012, consemnate în practicaua sentinței,

potrivit cărora ar rezulta din jurisprudența Curții Constituționale a României,

formată în analizarea excepțiilor de nelegalitate invocate cu privire la

dispozițiile art. 215 C.proc.civ., că nu ar reprezenta o condiție de

inadmisibilitate a cererii de suspendare consemnarea cauțiunii.

A mai avut in vedere

Curtea de Apel că, referitor la prevederile art. 215 C.proc.fisc., Curtea

Constituțională a constatat prin Decizia nr. 500 din 6 mai 2008 (publicată în M.

Of. al României, Partea a I-a, nr. 455 din 18 iunie 2008), că instituirea

obligației de plată a cauțiunii ca o condiție a suspendării executării actului

administrativ fiscal nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica

accesul liber la justiție, contrară prevederilor art. 21 din Constituție,

întrucât plata cauțiunii nu constituie o condiție de admisibilitate a

contestației formulate împotriva actului administrativ fiscal, cauțiunea fiind

instituită de legiuitor exclusiv pentru a se putea solicita suspendarea

executării actului administrativ fiscal.

De asemenea, s-a

arătat că instanța constituțională a reținut că nu operează restricționarea

accesului liber la justiție ca urmare a valorii exagerate a cauțiunii ce

trebuie depusă pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal, intrucât

instanța o fixează astfel încât să nu depășească 20% din cuantumul sumei

contestate.

Prin urmare, în

jurisprudența instanței constituționale este reținută ca o condiție de

admisibilitate consemnarea cauțiunii, arătându-se doar că omisiunea de consemnarea

a acesteia nu poate împiedica analizarea contestației îndreptate împotriva

actului administrativ fiscal.

De asemenea, s-a mai

arătat că împrejurarea că organul fiscal a instituit măsuri asiguratorii pentru

executarea creanței fiscale nu poate dispensa pe reclamantă de obligația de a

face dovada consemnării cauțiunii, aceste măsuri având natură și scop diferit.

II. Recursul

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs reclamanta R.A., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea cererii

de recurs s-a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinței civile atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare la fond către Curtea de Apel Timișoara.

S-a susținut că

instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 723 C. proc.

civ. și art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., întrucât cauțiunea nu constituie o

condiție de admisibilitate, in condițiile in care scopul indisponibilizării

unei sume de bani pentru despăgubirea părții adverse pentru prejudiciile

cauzate a fost atins prin luarea unor măsuri asiguratorii de către organul

fiscal in temeiul art. 129 C. proc. fisc., ajungându-se astfel la o dublă

garanție.

S-a mai arătat că

cererea de suspendare a executării actului administrativ era admisibilă și fără

plata unei cauțiuni, in raport de prevederile art. 6 din C.E.D.O. privitor la

accesul la justiție, coroborate cu dispozițiile art. 20 ind. 1 din Constituția

României și cu prevederile O.U.G. nr. 51/2008.

Având in vedere

calitatea recurentei – reclamante de persoană fizică, invocându-se caracterul

discriminatoriu al O.U.G. nr. 51/2008 care nu circumscrie cauțiunea instituției

asistenței judiciare, a solicitat soluționarea cererii de suspendare in

virtutea art. 6 din C.E.D.O., fără constituirea acestei noi garanții.

S-a solicitat plata

cheltuielilor de judecată.

In drept, recursul a

fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct 9 și 304 ind. 1 C. proc. civ.

Procedura în

fața instanței de recurs.

Intimatul – pârât a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat și

menținerea sentinței atacate.

Pe fondul cauzei a

solicitat respingerea cererii de suspendare ca inadmisibilă, întrucât depunerea

efectivă a cauțiunii reprezintă o condiție a priori, esențială și obligatorie

de admisibilitate a cererii de suspendare.

De asemenea, s-a

arătat că nu există niciun proces introdus de reclamantă pe rolul instanței prin

care să se fi solicitat anularea actului administrativ.

In ceea ce privește

condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, solicită a se constata

că acestea nu sunt îndeplinite.

S-a solicitat

respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată având in vedere că

intimata pârâtă nu se află in culpă procesuală, potrivit dispozițiilor art. 247

C. proc. civ.

Considerentele

și soluția instanței de recurs

Analizând sentința

atacată, în raport cu criticile formulate circumscrise motivelor prevăzute de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., cât și din oficiu, în baza art. 304 ind. 1 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304 ind. 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță reținând corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză, realizând o încadrare juridică

adecvată.

Astfel, Înalta Curte

constată că în mod corect instanța de fond a respins cererea de suspendare a

executării formulată de reclamantă în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr.

554/2004, de vreme ce aceasta nu și-a îndeplinit obligația de plată a cauțiunii

stabilită prin Încheierea din data de 14 august 2012, in cuantum de 32.000 lei

Potrivit prevederilor

art. 215 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu

modificările și completările ulterioare, introducerea contestației pe calea

administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal, iar

conform art. 215 alin. (2) din același act normativ, ”Dispozițiile prezentului

articol nu aduce atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea

executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare. Instanța competentă

poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din

cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este

evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 lei”.

Cum textul legal mai

sus menționat nu distinge, rezultă că în materia actului administrativ fiscal

suspendarea executării poate fi dispusă, fie în condițiile art. 14 fie în

condițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu

modificările și completările ulterioare, adică fie până la pronunțarea

instanței de fond fie până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei,

numai dacă sunt întrunite cumulativ trei cerințe: depunerea unei cauțiuni de

până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect

nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 lei, stabilită în

concret în mod suveran de judecătorul fondului; existența cazului bine

justificat; prevenirea unei pagube iminente.

Instituirea

obligației de plată a cauțiunii ca o condiție a suspendării executării actului

administrativ fiscal, cum a stabilit și Curtea Constituțională prin Decizia nr.

500 din 6 mai 2008, nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica

accesul liber la justiție, contrară prevederilor art. 21 din Constituția României

și art. 6 din C.E.D.O., întrucât plata cauțiunii nu constituie o condiție de

admisibilitate a contestației formulate împotriva actului administrativ fiscal,

ci cauțiunea a fost instituită de legiuitor exclusiv pentru a se putea solicita

suspendarea executării actului administrativ fiscal. S-a mai reținut, de

instanța constituțională, că nu este restricționat accesul la justiție ca

urmare a valorii exagerate a cauțiunii ce trebuie depusă pentru suspendarea

executării actului administrativ fiscal, legiuitorul putând institui, în

considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și

modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului

acces la justiție posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza

aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege.

În mod întemeiat

instanța de fond, luând act de nedepunerea de către reclamantă a cauțiunii

stabilită în cuantum de 32.000 lei și, constatând astfel că nu este îndeplinită

una din condițiile prevăzute de lege, a respins cererea reclamantei de

suspendare a executării actului administrativ.

In ceea ce privește

critica formulată in fața instanței de fond și reiterată in motivele de recurs

cu privire la instituirea unei duble garanții, in condițiile aplicării

măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 129 C. proc. fisc., in mod corect

instanța fondului a constatat că cele două măsuri au natură și scop diferit.

Astfel, in timp ce art.

129 alin. (2) C. proc. fisc. vizează instituirea de măsuri asiguratorii atunci

când există pericolul ca debitorul să se sustragă periclitând sau îngreunând

colectarea debitului, cauțiunea prevăzută de art. 215 C. proc. fisc. are ca si

scop constituirea unei garanții pentru pârâta-creditoare în ceea ce privește

acoperirea eventualelor daune suferite ca urmare a întârzierii executării

silite.

De asemenea, Înalta

Curte constată că nu are relevanță in ceea ce privește cererea de suspendare

invocarea dispozițiilor O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar in

materie civilă, care in art. 6 prevede expres formele de acordare a acestuia.

Referitor la cheltuielile

de judecată, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C.

proc. civ. „

Partea care cade în pretenții va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.”, astfel că cererea

formulată de recurenta reclamantă de acordare a acestora este nefondată.

Prin urmare, se

reține că sentința recurată este legală și că motivele de recurs invocate în

litigiu nu sunt întemeiate, urmând a se dispune, în temeiul prevederilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de

recurenta – reclamantă R.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de R.A. împotriva Sentinței nr. 487 din 19 septembrie 2012 a Curții de

Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 aprilie 2013.