ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4788/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I Circumstanțele cauzei. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal sub numărul 901/59/2012 la 13 iulie 2012, reclamanta R.A. a chemat in judecată pe pârâta D.G.F.P. Timiș, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 4711 din 10 mai 2012 emisă de D.G.F.P. Timiș, până la pronunțarea instanței de fond, susținând că sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 14 din Legea 554/2007, pentru suspendarea executării actului administrativ.

Pentru termenul de judecată din 19 septembrie 2012 s-a pus în vedere reclamantei prin reprezentant să facă dovada achitării unei cauțiuni în sumă de 32.000 lei, aferentă cererii de suspendare, reprezentând aproximativ 1% din valoarea creanței fiscale stabilite prin actul administrativ cu privire la care s-a solicitat suspendarea executării. Reclamanta nu a făcut dovada consemnării cauțiunii în cuantumul stabilit de instanță. La termenul de judecată din 19 septembrie 2012 instanța invocat din oficiu și a pus în discuția părților excepția de inadmisibilitate a cererii de suspendare. Hotărârea instanței de fond. Prin Sentința nr. 487 din 19 septembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea promovată de reclamanta R.A.

împotriva pârâtei D.G.F.P. Timiș. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a avut in vedere dispozițiile art. art. 215 alin. (2) C.proc.fisc., potrivit cărora legiuitorul a stabilit condiția consemnării cauțiunii ca fiind determinantă pentru admiterea cererii de suspendare. În acest sens, instanța a constatat nefondate susținerile reclamantei, formulate oral în ședința de judecată din 19 septembrie 2012, consemnate în practicaua sentinței, potrivit cărora ar rezulta din jurisprudența Curții Constituționale a României, formată în analizarea excepțiilor de nelegalitate invocate cu privire la dispozițiile art. 215 C.proc.civ., că nu ar reprezenta o condiție de inadmisibilitate a cererii de suspendare consemnarea cauțiunii.

A mai avut in vedere Curtea de Apel că, referitor la prevederile art. 215 C.proc.fisc., Curtea Constituțională a constatat prin Decizia nr. 500 din 6 mai 2008 (publicată în M. Of. al României, Partea a I-a, nr. 455 din 18 iunie 2008), că instituirea obligației de plată a cauțiunii ca o condiție a suspendării executării actului administrativ fiscal nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiție, contrară prevederilor art. 21 din Constituție, întrucât plata cauțiunii nu constituie o condiție de admisibilitate a contestației formulate împotriva actului administrativ fiscal, cauțiunea fiind instituită de legiuitor exclusiv pentru a se putea solicita suspendarea executării actului administrativ fiscal.

De asemenea, s-a arătat că instanța constituțională a reținut că nu operează restricționarea accesului liber la justiție ca urmare a valorii exagerate a cauțiunii ce trebuie depusă pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal, intrucât instanța o fixează astfel încât să nu depășească 20% din cuantumul sumei contestate. Prin urmare, în jurisprudența instanței constituționale este reținută ca o condiție de admisibilitate consemnarea cauțiunii, arătându-se doar că omisiunea de consemnarea a acesteia nu poate împiedica analizarea contestației îndreptate împotriva actului administrativ fiscal. De asemenea, s-a mai arătat că împrejurarea că organul fiscal a instituit măsuri asiguratorii pentru executarea creanței fiscale nu poate dispensa pe reclamantă de obligația de a face dovada consemnării cauțiunii, aceste măsuri având natură și scop diferit.

II. Recursul Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta R.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii de recurs s-a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la fond către Curtea de Apel Timișoara. S-a susținut că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 723 C. proc. civ. și art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., întrucât cauțiunea nu constituie o condiție de admisibilitate, in condițiile in care scopul indisponibilizării unei sume de bani pentru despăgubirea părții adverse pentru prejudiciile cauzate a fost atins prin luarea unor măsuri asiguratorii de către organul fiscal in temeiul art. 129 C. proc.

fisc., ajungându-se astfel la o dublă garanție. S-a mai arătat că cererea de suspendare a executării actului administrativ era admisibilă și fără plata unei cauțiuni, in raport de prevederile art. 6 din C.E.D.O. privitor la accesul la justiție, coroborate cu dispozițiile art. 20 ind. 1 din Constituția României și cu prevederile O.U.G. nr. 51/2008. Având in vedere calitatea recurentei – reclamante de persoană fizică, invocându-se caracterul discriminatoriu al O.U.G. nr. 51/2008 care nu circumscrie cauțiunea instituției asistenței judiciare, a solicitat soluționarea cererii de suspendare in virtutea art. 6 din C.E.D.O., fără constituirea acestei noi garanții. S-a solicitat plata cheltuielilor de judecată.

In drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct 9 și 304 ind. 1 C. proc. civ. Procedura în fața instanței de recurs. Intimatul – pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat și menținerea sentinței atacate. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de suspendare ca inadmisibilă, întrucât depunerea efectivă a cauțiunii reprezintă o condiție a priori, esențială și obligatorie de admisibilitate a cererii de suspendare. De asemenea, s-a arătat că nu există niciun proces introdus de reclamantă pe rolul instanței prin care să se fi solicitat anularea actului administrativ. In ceea ce privește condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, solicită a se constata că acestea nu sunt îndeplinite.

S-a solicitat respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată având in vedere că intimata pârâtă nu se află in culpă procesuală, potrivit dispozițiilor art. 247 C. proc. civ. Considerentele și soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate circumscrise motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cât și din oficiu, în baza art. 304 ind. 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 ind. 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță reținând corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, realizând o încadrare juridică adecvată.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a respins cererea de suspendare a executării formulată de reclamantă în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, de vreme ce aceasta nu și-a îndeplinit obligația de plată a cauțiunii stabilită prin Încheierea din data de 14 august 2012, in cuantum de 32.000 lei Potrivit prevederilor art. 215 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare, introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal, iar conform art. 215 alin. (2) din același act normativ, ”Dispozițiile prezentului articol nu aduce atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 lei”. Cum textul legal mai sus menționat nu distinge, rezultă că în materia actului administrativ fiscal suspendarea executării poate fi dispusă, fie în condițiile art. 14 fie în condițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, adică fie până la pronunțarea instanței de fond fie până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, numai dacă sunt întrunite cumulativ trei cerințe: depunerea unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 lei, stabilită în concret în mod suveran de judecătorul fondului; existența cazului bine justificat; prevenirea unei pagube iminente.

Instituirea obligației de plată a cauțiunii ca o condiție a suspendării executării actului administrativ fiscal, cum a stabilit și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 500 din 6 mai 2008, nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiție, contrară prevederilor art. 21 din Constituția României și art. 6 din C.E.D.O., întrucât plata cauțiunii nu constituie o condiție de admisibilitate a contestației formulate împotriva actului administrativ fiscal, ci cauțiunea a fost instituită de legiuitor exclusiv pentru a se putea solicita suspendarea executării actului administrativ fiscal.

S-a mai reținut, de instanța constituțională, că nu este restricționat accesul la justiție ca urmare a valorii exagerate a cauțiunii ce trebuie depusă pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal, legiuitorul putând institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege. În mod întemeiat instanța de fond, luând act de nedepunerea de către reclamantă a cauțiunii stabilită în cuantum de 32.000 lei și, constatând astfel că nu este îndeplinită una din condițiile prevăzute de lege, a respins cererea reclamantei de suspendare a executării actului administrativ.

In ceea ce privește critica formulată in fața instanței de fond și reiterată in motivele de recurs cu privire la instituirea unei duble garanții, in condițiile aplicării măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 129 C. proc. fisc., in mod corect instanța fondului a constatat că cele două măsuri au natură și scop diferit. Astfel, in timp ce art. 129 alin. (2) C. proc. fisc. vizează instituirea de măsuri asiguratorii atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă periclitând sau îngreunând colectarea debitului, cauțiunea prevăzută de art. 215 C. proc. fisc. are ca si scop constituirea unei garanții pentru pârâta-creditoare în ceea ce privește acoperirea eventualelor daune suferite ca urmare a întârzierii executării silite.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu are relevanță in ceea ce privește cererea de suspendare invocarea dispozițiilor O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar in materie civilă, care in art. 6 prevede expres formele de acordare a acestuia. Referitor la cheltuielile de judecată, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „ Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.”, astfel că cererea formulată de recurenta reclamantă de acordare a acestora este nefondată. Prin urmare, se reține că sentința recurată este legală și că motivele de recurs invocate în litigiu nu sunt întemeiate, urmând a se dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta – reclamantă R.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.A. împotriva Sentinței nr. 487 din 19 septembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2013.