ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 643/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura derulată de prima instanță Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.Ș. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea Deciziei de impunere nr. 12618 din 30 noiembrie 2011 emisă de pârâtă, a raportului de inspecție fiscală încheiat de Serviciul de inspecție fiscală din cadrul autorității pârâte și a Deciziei nr. 279/179 din 29 februarie 2012 de soluționare a contestației administrative În baza art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, reclamantul a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 12618 din 30 noiembrie 2011 emisă de pârâtă până la soluționarea irevocabilă a cauzei de față.

În motivarea cererii de suspendare, reclamantul a arătat faptul că prin punerea în executare a actului administrativ fiscal contestat familia sa ar suferi o pagubă iminentă. La termenul de judecată din data de 27 iunie 2012, reclamantul a depus la dosar un „memoriu” în care a arătat următoarele aspecte: După emiterea Deciziei de impunere, împotriva sa și a familiei sale s-au luat măsuri asigurătorii, s-au blocat conturile bancare, măsuri asigurătorii ce s-au transformat în măsuri executorii, fiindu-i ipotecate bunurile imobile comune ce le are în proprietate cu soția sa și o parte din ele fiindu-i valorificate în mod păgubos. Reclamantul a arătat că, din debitul datorat, prin modalitatea mai sus descrisă și cu consimțământul său, s-a încasat de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș suma de 222.282 lei.

Administrația Finanțelor Publice Timișoara a promovat la Judecătoria Timișoara acțiune oblică pentru partajarea bunurilor comune, fiind pus în pericol patrimoniul familiei sale prin această modalitate juridică de executare silită a obligațiilor de plată. Reclamantul a arătat pe larg în conținutul cererii de chemare în judecată, în dosarul de față, faptul că Decizia de impunere este neîntemeiată și nelegală și se impune anularea ei, întrucât nu a încălcat prevederile art. 153 alin. (1) din Legea nr. 571/2003. În întâmpinarea formulată în cauză pe cererea de suspendare, pârâta a solicitat respingerea acesteia, cu motivarea că nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.

În concret, pârâta susține faptul că simpla promovare a acțiunii în contencios administrativ împotriva actului administrativ fiscal de impunere nu poate fi considerată suficientă pentru a considera îndeplinită condiția cazului bine justificat, și ca urmare, prezenta acțiune nu constituie caz bine justificat și nici chiar eventuala începere a executării silite de către organele de executare nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiția prevenirii producerii unei pagube iminente. Pârâta susține că, în ipoteza admiterii tuturor cererilor de suspendare atunci când s-a promovat acțiunea în contencios administrativ, s-ar ajunge ca practic în toate cauzele de contencios administrativ în care se contestă toate actele fiscale cele două condiții să fie îndeplinite ab initio, din chiar momentul formulării acțiunilor.

Pârâta subliniază faptul că legiuitorul nu a urmărit acest lucru prin dispoziția cuprinsă în art. 14 si art. 15 din Lg. 554/2004 a contenciosul administrativ, înțelegând să acorde instanțelor de judecată posibilitatea suspendării executării numai în anumite cazuri de excepție bine justificate. În opinia pârâtei, suspendarea executării actului administrativ fiscal contestat nu poate fi acordată de către instanța de fond legal, numai verificând formal îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, detașând complet cererea de suspendare de fondul cauzei. În speță, motivarea cererii de suspendare, redactată de reclamant la modul general, nu justifică suspendarea cauzei și nu face dovada pagube iminentei ce s-ar putea produce în sarcina reclamantului.

Totodată, pârâta consideră că fixarea de către instanța a cauțiunii în cuantum de doar 5% din cuantumul sumei contestate este nejustificat de mică raportat la suma contestată în cuantum total de 794.851 lei, sumă ce face obiectul Deciziei de impunere nr. 12618 din 30 noiembrie 2011 emisă de D.G.F.P. Timiș privind obligațiile fiscale stabilite în sarcina reclamantului În conformitate cu prevederile C. proc. fisc., modificat și completat, consideră că depunerea efectivă a cauțiunii deși reprezintă o condiție a priori, esențială și obligatorie a cererii de suspendare, nu constituie un motiv de admisibilitate a cererii reclamantului. 2. Hotărârea Curții de Apel Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea de ședință din 05 iulie 2012, a admis cererea reclamantului B.Ș.

și a suspendat executarea Deciziei de impunere nr. 12618 din 30 noiembrie 2011 emisă de pârâtă până la soluționarea irevocabilă a cauzei. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut faptul că reclamanta a făcut dovada întrunirii condițiilor de admisibilitate a cererii sale. Mai precis, reclamanta a depus cauțiunea de 5% fixată de instanță și a formulat cerere în anularea actului administrativ-fiscal contestat. Curtea a apreciat că există o îndoială serioasă în privința legalității actului dedus judecății. Astfel, autoritatea fiscală a reținut că persoana impozabilă este „familia B.” (soț-soție), tratată ca asociere în participațiune, și a considerat că, de vreme ce contribuabilul nu a indicat care dintre soți reprezintă asocierea, autoritatea este în drept să îl indice ea; ca urmare, a apreciat că reprezentantul asocierii este reclamantul B.Ș.

A omis, însă, să indice temeiul de drept care permite alegerea și impozitarea doar a unui din membrii asocierii, iar justificarea alegerii (împrejurarea că notarii publici l-au indicat pe reclamant ca beneficiar al întregului venit în majoritatea tranzacțiilor) se cere aprofundată în condițiile în care veniturile au fost, totuși, ale familiei. În ceea ce privește îndeplinirea condiției pagubei iminente, Curtea a reținut că reclamantul este persoană fizică, iar suma imputată are un cuantum extrem de ridicat; pe cale de consecință, executarea ei silită presupune vânzarea bunurilor soților, ceea ce ridică problema partajului de bunuri (autoritatea fiscală formulând deja acțiune în acest sens; cf. fila 283 vol. I). În aceste condiții, Curtea a apreciat ca fiind rezonabil să rețină că executarea imediată a obligației fiscale ar crea dificultăți serioase reclamantului.

În sfârșit, instanța mai arată că, într-o speță asemănătoare, (Dosar nr. 1281/59/2010) executarea actului fiscal a fost suspendată. 3. Recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș. În recursul său, pârâta a solicitat modificarea încheierii de ședință din data de 05 iulie 2012, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de suspendare. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că încheierea contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate: Suspendarea executării actelor administrativ-fiscale este o situație de excepție care intervine doar atunci când legea o prevede, în condițiile și limitele reglementate de aceasta.

Intimatul nu a probat existența unei îndoieli serioase în privința legalității actului de impunere contestat și producerea unei pagube iminente prin punerea sa în executare. Apărările formulate de parte în susținerea cererii de suspendare țin de fondul cauzei și exced competenței prezentei instanțe. Simpla afirmație a părții că se va afla în imposibilitate de a onora obligațiile fiscale pe care le are față de stat nu justifică măsura suspendării actului de impunere contestat. Nici invocarea de către intimat a existenței pe rolul instanței a acțiunii oblice de partaj judiciar, ce face obiectul Dosarului nr. 9.198/325/2012 aflat pe rolul Judecătoriei Timișoara, nu justifică cererea de suspendare.

4. Apărările formulate de intimatul B.Ș. Intimatul a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și a arătat că împărtășește considerentele expuse de prima instanță în hotărârea judecătorească (a se vedea filele 20-22 dosar I.C.C.J.). II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent și a apărărilor cuprinse în întâmpinare, dar și din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

1. Argumentele de fapt și de drept relevante Astfel, prin cererea dedusă judecății, intimatul-reclamant a solicitat, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, modificată, suspendarea executării deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 12618 din 30 noiembrie 2011 emisă de recurenta-pârâtă prin care s-a stabilit în sarcina de plată a persoanei fizice sumele de 346.876 lei, reprezentând TVA, 326.067 lei, reprezentând majorări de întârziere, 71.677 lei, reprezentând dobânzi și 50.231 lei, reprezentând penalități de 15%. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

După cum se cunoaște, suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există. Mai este de observat că suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați. În plus, instituția juridică analizată trebuie să ofere cetățeanului o protecție adecvată împotriva arbitrariului, ceea ce realizează și Legea nr. 554/2004, modificată.

În altă ordine de idei, se impune a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă). De aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși titlu executoriu. Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o democrație constituțională. Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Totodată, din lecturarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, rezultă că, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unui act administrativ, parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente. Așadar, o primă cerință pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea act. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În speța de față, decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 12618 din 30 noiembrie 2011 emisă de recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș este titlu de creanță și este susceptibilă de a fi contestată de contribuabil, potrivit procedurii reglementate de O.G. nr. 92/2003, republicată. De asemenea, în speță, a fost îndeplinită condiția procedurală a recursului administrativ prealabil, în urma căruia a fost emisă Decizia nr. 279/179 din 29 februarie 2012. Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate. În speța de față, Înalta Curte constată că prezumția de legalitate de care beneficiază actul administrativ fiscal a cărui suspendare se solicită nu poate fi răsturnată pe baza unor simple afirmații, lipsite de suport probator, după cum în mod justificat a susținut și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș în memoriul de recurs.

Instanța de control judiciar nu identifică în cauza de față niciun element care să contureze o „îndoială serioasă” în sensul legii, actul fiscal aflat în discuție fiind detaliat motivat de către emitent, atât în fapt, cât și în drept, inclusiv în privința accesoriilor (a se vedea filele 6-10 dosar fond). În speță, nu este îndeplinită nici condiția prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată. Astfel, conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din legea în discuție, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Putem aprecia că există urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă și imediată unui interes public, situației reclamantului sau intereselor pe care acesta înțelege să le apere. În cauza de față, intimatul-reclamant nu a probat iminența producerii pagubei invocate, în condițiile în care nu a prezentat la dosar niciun înscris doveditor în sensul celor invocate în cererea de suspendare. În plus, în faza procesuală a recursului nu s-a prezentat la instanță pentru a propune probe în apărare. Așadar, instanța de control judiciar apreciază că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care curtea de apel a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.

2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pe cale de consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va admite recursul, va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge ca neîntemeiată cererea de suspendare formulată de intimatul-reclamant B.Ș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva Încheierii din 5 iulie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată și respinge cererea de suspendare formulată de intimatul-reclamant B.Ș., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 februarie 2013.