ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 643/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 643/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

de prima instanță

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.Ș.

a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a

județului Timiș solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în

cauză să dispună anularea Deciziei de impunere nr. 12618 din 30 noiembrie 2011

emisă de pârâtă, a raportului de inspecție fiscală încheiat de Serviciul de

inspecție fiscală din cadrul autorității pârâte și a Deciziei nr. 279/179 din

29 februarie 2012 de soluționare a contestației administrative

În baza art. 15 din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, reclamantul a

solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 12618 din 30

noiembrie 2011 emisă de pârâtă până la soluționarea irevocabilă a cauzei de

față.

În motivarea cererii

de suspendare, reclamantul a arătat faptul că prin punerea în executare a

actului administrativ fiscal contestat familia sa ar suferi o pagubă iminentă.

La termenul de

judecată din data de 27 iunie 2012, reclamantul a depus la dosar un „memoriu”

în care a arătat următoarele aspecte:

După emiterea

Deciziei de impunere, împotriva sa și a familiei sale s-au luat măsuri

asigurătorii, s-au blocat conturile bancare, măsuri asigurătorii ce s-au

transformat în măsuri executorii, fiindu-i ipotecate bunurile imobile comune ce

le are în proprietate cu soția sa și o parte din ele fiindu-i valorificate în

mod păgubos.

Reclamantul a arătat

că, din debitul datorat, prin modalitatea mai sus descrisă și cu consimțământul

său, s-a încasat de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș suma de

222.282 lei.

Administrația

Finanțelor Publice Timișoara a promovat la Judecătoria Timișoara acțiune oblică

pentru partajarea bunurilor comune, fiind pus în pericol patrimoniul familiei

sale prin această modalitate juridică de executare silită a obligațiilor de

plată.

Reclamantul a arătat

pe larg în conținutul cererii de chemare în judecată, în dosarul de față,

faptul că Decizia de impunere este neîntemeiată și nelegală și se impune

anularea ei, întrucât nu a încălcat prevederile art. 153 alin. (1) din Legea nr.

571/2003.

În întâmpinarea

formulată în cauză pe cererea de suspendare, pârâta a solicitat respingerea

acesteia, cu motivarea că nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 14 din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.

În concret, pârâta

susține faptul că simpla promovare a acțiunii în contencios administrativ împotriva

actului administrativ fiscal de impunere nu poate fi considerată suficientă

pentru a considera îndeplinită condiția cazului bine justificat, și ca urmare,

prezenta acțiune nu constituie caz bine justificat și nici chiar eventuala

începere a executării silite de către organele de executare nu este suficientă

pentru a se considera îndeplinită condiția prevenirii producerii unei pagube

iminente.

Pârâta susține că, în

ipoteza admiterii tuturor cererilor de suspendare atunci când s-a promovat

acțiunea în contencios administrativ, s-ar ajunge ca practic în toate cauzele

de contencios administrativ în care se contestă toate actele fiscale cele două

condiții să fie îndeplinite ab initio, din chiar momentul formulării

acțiunilor.

Pârâta subliniază

faptul că legiuitorul nu a urmărit acest lucru prin dispoziția cuprinsă în art.

14 si art. 15 din Lg. 554/2004 a contenciosul administrativ, înțelegând să

acorde instanțelor de judecată posibilitatea suspendării executării numai în

anumite cazuri de excepție bine justificate.

În opinia pârâtei,

suspendarea executării actului administrativ fiscal contestat nu poate fi

acordată de către instanța de fond legal, numai verificând formal îndeplinirea

condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, detașând complet

cererea de suspendare de fondul cauzei.

În speță, motivarea

cererii de suspendare, redactată de reclamant la modul general, nu justifică

suspendarea cauzei și nu face dovada pagube iminentei ce s-ar putea produce în

sarcina reclamantului.

Totodată, pârâta

consideră că fixarea de către instanța a cauțiunii în cuantum de doar 5% din

cuantumul sumei contestate este nejustificat de mică raportat la suma

contestată în cuantum total de 794.851 lei, sumă ce face obiectul Deciziei de

impunere nr. 12618 din 30 noiembrie 2011 emisă de D.G.F.P. Timiș privind

obligațiile fiscale stabilite în sarcina reclamantului

În conformitate cu

prevederile C. proc. fisc., modificat și completat, consideră că depunerea

efectivă a cauțiunii deși reprezintă o condiție a priori, esențială și

obligatorie a cererii de suspendare, nu constituie un motiv de admisibilitate a

cererii reclamantului.

de Apel

Curtea de Apel

Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea de

ședință din 05 iulie 2012, a admis cererea reclamantului B.Ș. și a suspendat

executarea Deciziei de impunere nr. 12618 din 30 noiembrie 2011 emisă de pârâtă

până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, prima instanță a reținut faptul că reclamanta a făcut dovada

întrunirii condițiilor de admisibilitate a cererii sale.

Mai precis,

reclamanta a depus cauțiunea de 5% fixată de instanță și a formulat cerere în

anularea actului administrativ-fiscal contestat.

Curtea a apreciat că

există o îndoială serioasă în privința legalității actului dedus judecății.

Astfel, autoritatea

fiscală a reținut că persoana impozabilă este „familia B.” (soț-soție), tratată

ca asociere în participațiune, și a considerat că, de vreme ce contribuabilul

nu a indicat care dintre soți reprezintă asocierea, autoritatea este în drept

să îl indice ea; ca urmare, a apreciat că reprezentantul asocierii este

reclamantul B.Ș. A omis, însă, să indice temeiul de drept care permite alegerea

și impozitarea doar a unui din membrii asocierii, iar justificarea alegerii

(împrejurarea că notarii publici l-au indicat pe reclamant ca beneficiar al

întregului venit în majoritatea tranzacțiilor) se cere aprofundată în

condițiile în care veniturile au fost, totuși, ale familiei.

În ceea ce privește îndeplinirea

condiției pagubei iminente, Curtea a reținut că reclamantul este persoană

fizică, iar suma imputată are un cuantum extrem de ridicat; pe cale de

consecință, executarea ei silită presupune vânzarea bunurilor soților, ceea ce

ridică problema partajului de bunuri (autoritatea fiscală formulând deja

acțiune în acest sens; cf. fila 283 vol. I).

În aceste condiții,

Curtea a apreciat ca fiind rezonabil să rețină că executarea imediată a

obligației fiscale ar crea dificultăți serioase reclamantului.

În sfârșit, instanța

mai arată că, într-o speță asemănătoare, (Dosar nr. 1281/59/2010) executarea

actului fiscal a fost suspendată.

de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș.

În recursul său,

pârâta a solicitat modificarea încheierii de ședință din data de 05 iulie 2012,

în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de suspendare.

În motivarea căii de

atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta a susținut faptul că încheierea contestată este lipsită de temei

legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14

din Legea contenciosului administrativ.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele

critici de nelegalitate:

Suspendarea

executării actelor administrativ-fiscale este o situație de excepție care

intervine doar atunci când legea o prevede, în condițiile și limitele

reglementate de aceasta.

Intimatul nu a probat

existența unei îndoieli serioase în privința legalității actului de impunere

contestat și producerea unei pagube iminente prin punerea sa în executare.

Apărările formulate

de parte în susținerea cererii de suspendare țin de fondul cauzei și exced

competenței prezentei instanțe.

Simpla afirmație a

părții că se va afla în imposibilitate de a onora obligațiile fiscale pe care

le are față de stat nu justifică măsura suspendării actului de impunere

contestat.

Nici invocarea de

către intimat a existenței pe rolul instanței a acțiunii oblice de partaj

judiciar, ce face obiectul Dosarului nr. 9.198/325/2012 aflat pe rolul

Judecătoriei Timișoara, nu justifică cererea de suspendare.

formulate de intimatul B.Ș.

Intimatul a formulat

întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și a arătat

că împărtășește considerentele expuse de prima instanță în hotărârea

judecătorească (a se vedea filele 20-22 dosar I.C.C.J.).

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința

atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent și a apărărilor cuprinse

în întâmpinare, dar și din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., sub toate

aspectele, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

fapt și de drept relevante

Astfel, prin cererea

dedusă judecății, intimatul-reclamant a solicitat, în temeiul art. 15 din Legea

nr. 554/2004, modificată, suspendarea executării deciziei de impunere privind

obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 12618 din 30 noiembrie 2011 emisă

de recurenta-pârâtă prin care s-a stabilit în sarcina de plată a persoanei

fizice sumele de 346.876 lei, reprezentând TVA, 326.067 lei, reprezentând

majorări de întârziere, 71.677 lei, reprezentând dobânzi și 50.231 lei,

reprezentând penalități de 15%.

Potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a

autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

După cum se cunoaște,

suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a

efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși,

formal-juridic, el există.

Mai este de observat

că suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument

procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de

judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât

autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din

punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca

acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

În plus, instituția

juridică analizată trebuie să ofere cetățeanului o protecție adecvată împotriva

arbitrariului, ceea ce realizează și Legea nr. 554/2004, modificată.

În altă ordine de

idei, se impune a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de

prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de

autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de

veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).

De aici, rezultă

principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este

el însuși titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu

executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a

nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică,

într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv,

suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție,

la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când

sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Totodată, din

lecturarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, rezultă că,

pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite

cumulativ următoarele condiții: existența unui act administrativ, parcurgerea

procedurii administrative prealabile, prezența unui caz bine justificat și

prevenirea unei pagube iminente.

Așadar, o primă

cerință pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a

efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea

act.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act

administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ

emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea

organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă

naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În speța de față,

decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 12618

din 30 noiembrie 2011 emisă de recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș este titlu de creanță și este susceptibilă de a fi contestată de

contribuabil, potrivit procedurii reglementate de O.G. nr. 92/2003,

republicată.

De asemenea, în

speță, a fost îndeplinită condiția procedurală a recursului administrativ

prealabil, în urma căruia a fost emisă Decizia nr. 279/179 din 29 februarie 2012.

Conform art. 2 alin. (1)

lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile

bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept,

care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității

actului administrativ.

La modul concret,

conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat

este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile

cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În speța de față,

Înalta Curte constată că prezumția de legalitate de care beneficiază actul

administrativ fiscal a cărui suspendare se solicită nu poate fi răsturnată pe

baza unor simple afirmații, lipsite de suport probator, după cum în mod

justificat a susținut și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului

Timiș în memoriul de recurs.

Instanța de control

judiciar nu identifică în cauza de față niciun element care să contureze o

„îndoială serioasă” în sensul legii, actul fiscal aflat în discuție fiind

detaliat motivat de către emitent, atât în fapt, cât și în drept, inclusiv în

privința accesoriilor (a se vedea filele 6-10 dosar fond).

În speță, nu este

îndeplinită nici condiția prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, modificată.

Astfel, conform art. 2

alin. (1) lit. ș) din legea în discuție, paguba iminentă reprezintă prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba

iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui

act administrativ.

Putem aprecia că

există urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere

gravă și imediată unui interes public, situației reclamantului sau intereselor

pe care acesta înțelege să le apere.

În cauza de față,

intimatul-reclamant nu a probat iminența producerii pagubei invocate, în

condițiile în care nu a prezentat la dosar niciun înscris doveditor în sensul

celor invocate în cererea de suspendare. În plus, în faza procesuală a

recursului nu s-a prezentat la instanță pentru a propune probe în apărare.

Așadar, instanța de

control judiciar apreciază că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care curtea de apel a făcut o

interpretare greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului

administrativ.

soluției adoptate în recurs

Pe cale de

consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ.,

coroborat cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va admite

recursul, va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge ca

neîntemeiată cererea de suspendare formulată de intimatul-reclamant B.Ș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva

Încheierii din 5 iulie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată și respinge cererea de suspendare formulată de intimatul-reclamant B.Ș.,

ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 8 februarie 2013.