ÎCCJ, decizie (scj.ro #234620)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, la data de 02.05.2022, sub nr. x/3/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat: - obligarea pârâtei B. S.R.L., în calitate de împrumutat, la restituirea împrumutului nerambursat în valoare de 261.142 euro, acordat de reclamanta A. S.R.L., în calitate de împrumutător, prin contractul de creditare societate încheiat la data de 21.08.2015; - obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata dobânzii legale, calculate la nivelul dobânzii de referință a BNR, conform calculului atașat, de la data scadenței împrumutului, 31.12.2018 și până la data prezentei, urmând să fie calculată în continuare până la rambursarea efectivă; - cu obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru, onorariu de avocat și alte cheltuieli judiciare ocazionate de prezenta cauză. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2158 și urm. C. civ., art. 1523, art. 1535 C. civ., O.G. nr. 13/2011, precum și toate celelalte texte invocate în cuprinsul cererii. Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată, urmare a împlinirii termenului general de prescripție (a dreptului material la acțiune vizând obligațiile pecuniare) reglementat la art. 2.517 C. civ.; în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă în cauză. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 148-151, art. 205, art. 249, art. 315, art. 453 și art. 663 C. proc. civ. și art. 2517 C. civ. Prin încheierea din camera de consiliu din data de 24.06.2022, instanța a admis în parte cererea de acordare facilitate plată taxa judiciară de timbru formulată de reclamanta A. S.R.L. și a dispus reducerea cuantumului taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina reclamantei de la suma de 19940,18 lei, la suma de 9970,09 lei, dispunând eșalonarea plății acestei taxe de timbru în sumă de 9970,09 lei în 6 rate lunare egale, cuantumul ratei fiind de 1661,68 lei, cu scadența în data de 15 a fiecărei luni. La data de 10.02.2023, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare privind dobânzile solicitate, arătând că, în temeiul art. 204 alin. (2) C. proc. civ., înțelege să precizeze acest capăt de cerere, în sensul în care solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare, fundamentate pe dispozițiile art. 3 alin. (2) și (4) din cuprinsul O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. Prin încheierea de ședință din 21.04.2023, instanța, în temeiul art. 248 alin. (4) C. proc. civ., a unit cu fondul cauzei excepția prescripției dreptului la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 1365 din 26 mai 2023, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2022, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, ca neîntemeiată; a fost admisă în parte cererea precizată privind pe reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; ca atare, a fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 261.142 de euro reprezentând împrumut nerambursat, acordat de reclamantă în calitate de împrumutător prin contractul de creditare societate încheiat la data de 21.08.2015; a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare, ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 14.262,63 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat, în măsura admiterii cererii; a fost respinsă cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată; în temeiul art. 44 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013, a fost obligată pârâta la plata către stat a sumei de 8.262,63 de lei reprezentând taxa judiciară de timbru pentru care s-a acordat reducerea reclamantei aferentă capătului de cerere admis.

Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea acestuia și schimbarea în parte a sentinței civile apelate, cu consecința admiterii cererii sale vizând obligarea intimatei-pârâte la plata dobânzii legale penalizatoare de la scadența împrumutului și până la data plății efective. De asemenea, împotriva aceleiași sentinței civile a formulat apel și pârâta B. S.R.L., solicitând admiterea acestuia, schimbarea hotărârii atacate și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată; a mai solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză. Prin decizia civilă nr. 1165 din 12 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă au fost respinse apelurile formulate de apelanta-reclamantă A. S.R.L. și de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1365/26.05.2023, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2022, ca nefondate.

Împotriva deciziei civile nr. 1165 din 12 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, la data de 8 noiembrie 2024, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv dispozițiile legale prevăzute de Codul civil în cuprinsul art. 13, art. 1531, art. 2158, art. 2159 și a art. 2164 C. civ. În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-reclamantă a prezentat, pe scurt, istoricul litigiului și sinteza argumentelor Curții de apel, precum și definiția și caracteristicile împrumutului de consumație, astfel cum au fost reținute în doctrina relevantă, în esență, arătând că, potrivit art. 2.158, art. 2.159 și art. 2.164 C. civ., împrumutul ce are ca obiect o sumă de bani presupune rambursarea sumei nominale primite, fără a se adăuga și dobânzi remuneratorii, ca echivalent al utilizării sumelor de bani împrumutate. Astfel cum a indicat și în cuprinsul cererii de apel, arată recurenta, clauza inserată în contractul de creditare reprezintă manifestarea contractuală a dispozițiilor art. 2.159 alin. (2) C. civ., potrivit căruia, până la proba contrară, împrumutul care are ca obiect o sumă de bani se prezumă a fi cu titlu oneros. In concreto , părțile au înțeles ca în mod expres să elimine aplicarea art. 2167 și urm. C. civ., referitoare la împrumutul cu dobândă. Contrar argumentelor instanței de apel, recurenta-reclamantă susține că daunele moratorii în cuantumul calculat conform O.G. nr. 13/2011 nu sunt vizate de reglementarea clauzei V alin. (2) din Contract, aceasta din urmă reprezentând manifestarea de voință a părților în sensul de a se atribui contractului de împrumut exclusiv forma acordului de voință cu titlu gratuit. Susține recurenta că dreptul de a obține dobânzi legale penalizatoare reprezintă o formă de reparare a prejudiciului suferit de împrumutător ca urmare a neîndeplinirii obligației împrumutatului privind rambursarea sumei la termen, reprezentând manifestarea aplicării art. 1531 C. civ. Așadar, daunele moratorii sau penalizatoare reprezintă o sancțiune pentru neexecutarea obligației de plată - lucrum cessans -, acordarea unor astfel de daune asigurând respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului. Susține că dreptul la repararea integrală a prejudiciului înglobează și dreptul de a percepe penalități de întârziere; or, în aplicarea art. 13 C. civ., renunțarea la drept nu se prezumă. Așadar, nici renunțarea la dreptul de a obține dobânzi legale penalizatoare, ca formă de reparație integrală a prejudiciului suferit, nu se poate prezuma, nu se poate deduce pe cale de interpretare, atât timp cât nu este prevăzută în mod expres și asumată expres de recurenta-reclamantă. În fine, s-a mai susținut de către recurentă că, tot cu încălcarea art. 13 C. civ., instanța de apel oferă prevalență principiului libertății contractuale și reține că părțile au înțeles să limiteze condițiile răspunderii civile delictuale, cum, de altfel, s-a întâmplat prin reglementarea clauzei V alin. (2) din Contract. Însă, în mod nelegal și cu aplicarea greșită a tuturor normelor de drept material invocate în cauză, instanța de apel a fundamentat soluția de respingere a apelului său pe considerentul renunțării de către reclamantă la dreptul de a obține repararea integrală a prejudiciului, deși nu rezultă, dincolo de echivoc, asumarea de către recurenta-reclamantă a unei atare limitări. Prin urmare, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile recurate, iar, în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat decizia casată. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, la data de 21.11.2024, sub nr. x/3/2022. Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității căii de atac, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată, fără a fi depuse dovezi. Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției tardivității și a apărărilor formulate de către intimata-pârâtă. Excepția tardivității recursului, invocată prin întâmpinare, a fost respinsă, pentru considerentele pe larg reținute în încheierea de ședință din data de 7 aprilie 2025, când s-a stabilit termenul de judecată la 16 septembrie 2025.

Înalta Curte, examinând recursul, reține că este fondat pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în legătură cu greșita aplicare, prin decizia recurată, a art. 1268 alin. (3) C. civ., prin raportare la art. 13 și art. 1531 din același act normativ. Pentru început, privind cadrul procesual al judecății recursului, Înalta Curte reține că acțiunea societății reclamante (recurentă în cauză) este admisă în parte prin sentința tribunalului și societatea pârâtă (intimată în cauză) este obligată să restituie acesteia suma de 261.142 Euro împrumut nerambursat, constatându-se că pârâta a efectuat mai multe plăți din suma totală împrumutată, soluția fiind intrată în autoritate de lucru judecat, în urma respingerii apelului pârâtei și neatacării acestei soluții cu recurs. Recursul societății reclamante privește soluționarea greșită a apelului său și respingerea capătului de cerere referitor la plata dobânzilor legale datorate de pârâtă în cuantumul prevăzut de O.G. nr. 13/2011, pentru întârzierea în executarea obligației de rambursare a împrumutului, cu depășirea scadenței stabilite de instanță odată cu data împlinirii termenului extinctiv care marchează încetarea raporturilor contractuale. Recurenta-reclamantă contestă interpretarea instanței de apel dată clauzei de la art. V alin. (2) din contractul părților în litigiu: „Împrumutătorul nu are dreptul să solicite împrumutatului vreo dobândă pentru suma împrumutată”, interpretare rezultată prin aplicarea art. 1268 alin. (3) C. civ. („clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul”). Instanța de apel a apreciat că părțile ar fi procedat la o limitare a răspunderii, în forma excluderii dreptului reclamantei-creditoare la dobânzile legale penalizatoare, argumentele acesteia prezentate în apel, legate de încălcarea dispozițiilor art. 13 C. civ. privind renunțarea la drept, precum și a principiului reparării integrale a prejudiciului prevăzut de art. 1531 C. civ., fiind înlăturate ca lipsite de relevanță, în raport cu prevalența principiului libertății de a contracta (art. 1169 C. civ.). Instanța a stabilit, prin decizia recurată, că „vreo dobândă pentru suma împrumutată” are semnificația „nicio dobândă”, deci a unei negații categorice, în sensul unei excluderi totale, astfel încât clauza nu se rezumă la dobânda remuneratorie și modalitățile acesteia, precum cea anterioară de la art. IV, în înțelesul de remunerație a creditorului și obligație accesorie a convenției, ci include suplimentar și dobânda penalizatoare prevăzută de lege. Astfel, renunțarea reclamantei la dreptul de creanță privind dobânda penalizatoare desființează raportul juridic de responsabilitate civilă care ar fi condus la apariția unei obligații noi de a repara prejudiciul, societatea pârâtă-debitoare fiind exonerată de efectele eventualelor întârzieri în executarea obligației de rambursare a împrumutului. Înalta Curte formulează observația că, astfel cum se reține prin considerentele deciziei recurate sub aspectul situației de fapt, ce constituie premisa controlului de legalitate din recurs, clauza de la art. V alin. (2) a fost analizată în legătură directă cu conținutul asemănător al clauzei de la art. IV care a fost interpretată în sensul că se referă exclusiv la dobânda remuneratorie. Astfel, părțile au stabilit că împrumutul nu este unul cu titlu oneros în sensul art. 2159 alin. (2) C. civ., chestiune în afara disputei în recurs. De asemenea, se constată prin decizia recurată că art. V alin. (2) este cuprins în capitolul din convenție intitulat „Conținutul contractului”, fără ca părțile să insereze o mențiune explicită referitoare la eventualele efecte după expirarea convenției. Art. 1268 alin. (3) C. civ. instituie un principiu al interpretării convenției care se folosește în completarea celorlalte reguli de interpretare și permite determinarea sensului unei clauze neclare care să producă efecte utile, adică să fie validă și funcțională. Înalta Curte reține că această regulă este destinată situațiilor de blocaj generat de pericolul lipsirii clauzei de orice efect juridic, cu sublinierea că instanța este ținută de obligația ca, din interpretare, să rezulte producerea acelor urmări care au fost avute în vedere de părți. În virtutea principiului libertății contractuale consacrat prin art. 1169 C. civ., pe care se întemeiază și soluția criticată, clauzele exoneratoare de răspundere care îl liberează pe debitor de responsabilitate sunt, în principiu, permise, exonerarea de răspundere fiind posibilă, însă, în condițiile prevăzute de lege (art. 11 și art. 1355 C. civ.), analiză care lipsește din considerentele deciziei atacate. În ceea ce privește fundamentul responsabilității contractuale și raporturile sale cu clauzele de exonerare de răspundere, acestea privesc, în primul rând, responsabilitatea fundamentată pe convenție, în limitele și pe durata determinată a acesteia, putându-se prelungi în anumite condiții și fără a putea conduce la golirea unei obligații de substanța sa. Clauzele care își produc efectele după încetarea unei convenții se referă la consecințele juridice stabilite în timpul convenției, derivate din aceasta, care în virtutea voinței părților se produc după încetarea contractului. Potrivit art. 1322 C. civ., clauzele cu efecte ulterioare încetării relațiilor contractuale trebuie să fie clar definite ori să rezulte neîndoielnic din natura acestora, momentul raportului juridic dintre părți în care își produc efectele juridice, ceea ce nu este cazul în speță. Interpretarea dedusă din aplicarea art. 1268 alin. (3) C. civ., în sensul că dispozițiile supletive ale O.G. nr. 13/2011 nu au devenit aplicabile, în măsura existenței unei clauze derogatorii de la principiul reparației integrale a prejudiciului, astfel încât debitoarea este liberată de orice responsabilitate pentru întârzierea în executarea obligației de plată, este lipsită de fundament juridic. Recurenta-reclamantă și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 1531, art. 1535 C. civ. și O.G. nr. 13/2011, solicitând plata dobânzilor penalizatoare pentru prejudiciul suferit, ca urmare a întârzierii în executarea obligației de restituire a împrumutului. În acest sens, caracterul gratuit al împrumutului în bani prin excluderea dobânzii remuneratorii era compatibil cu perceperea dobânzilor penalizatoare, tocmai pentru că dobânda moratorie datorată în cazul obligațiilor bănești, ca urmare a nașterii raportului juridic de răspundere pentru întârzierea la plată, nu se poate confunda cu dobânda ce constituie prețul folosinței sumei împrumutate, având o natură juridică distinctă. Orice renunțare la un drept patrimonial presupune un acord expres, lipsit de echivoc al celui care renunță și nu a unuia potențial. Prezumțiile legale relative în interpretarea contractului ghidează instanța, oferind cadrul logico-juridic ce permite lămurirea ambiguităților, în vederea decelării substanței drepturilor și obligațiilor asumate. Or, art. 13 C. civ. prevede că renunțarea la un drept nu se prezumă. Renunțarea la un drept patrimonial are semnificația părăsirii în mod definitiv a dreptului subiectiv respectiv. Prin urmare, era esențială determinarea obiectului acesteia, neputând fi dedus din interpretări de fapt, adică prezumat, în doctrina juridică fiind repudiată instituționalizarea, în această materie, a vreunei prezumții legale. Se remarcă, astfel, incongruența raționamentului instanței de apel care își fundamentează soluția pe existența clauzei de exonerare de răspundere a debitoarei printr-o pretinsă renunțare a creditoarei la dreptul la dobânzile legale penalizatoare - ce ar fi presupus, ab initio , o manifestare clară, explicită de voință a titularului dreptului, și nu exclusiv deducții și presupuneri - și, pe de altă parte, aplicarea dispozițiilor art. 1268 alin. (3) C. civ., deși acest temei legal privește „interpretarea clauzelor îndoielnice”, deci are ca premisă tocmai existența clauzei cu înțeles greu de sesizat, confuze, greu comprehensibile din perspectiva convenției și a decelării drepturilor și a obligațiilor. Prin urmare, se confirmă criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în legătură cu nelegalitatea soluției de respingere a apelului reclamantei. În temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., recursul a fost admis, cu consecința casării în parte a deciziei atacate și a trimiterii cauzei la aceeași instanță, în vederea soluționării apelului reclamantei, cu aplicarea art. 501 C. proc. civ. și au fost menținute în rest celelalte dispoziții din decizia recurată, curtea de apel urmând să soluționeze și cheltuielile de judecată care nu pot fi acordate în recurs, urmare a soluției de casare cu trimitere spre rejudecare.