ÎCCJ, decizie (scj.ro #158182)

Acțiune în restituirea unei sume de bani. Invocarea existenței unui contract de împrumut de consumație. Condiții de admisibilitate din perspectiva dispozițiilor art. 1200 alin. (1) din Codul civil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acțiune în restituire

-contract de împrumut de consumație

- remiterea sumei

C. civ., art. 1174 alin. (4), art. 1178, art. 1186, art. 1193 alin. (1), art. 1196,

art. 1200 alin. (1), art. 1240, art. 2158

C. proc. civ., art. 249, art. 265, art. 273, art. 277

Remiterea materială a unei sume de bani nu este suficientă pentru a proba perfectarea unui contract de împrumut, câtă vreme nu s-a dovedit acordul de voințe al părților cu intenția de a constitui raportul juridic pretins.

Ordinul dat de reclamant băncii, de a vira din propriul cont curent în contul pârâtului o sumă de bani, indiferent de scopul declarat la data efectuării tranzacției, nu poate reprezenta oferta de a contracta adresată unei persoane care nu este prezentă, în sensul art. 1193 alin. (1) C. civ., din moment ce un atare înscris nu este niciodată receptat de către beneficiarul plății, în condițiile art. 1200 alin. (1) C. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1868 din 22 octombrie 2019

Prin cererea înregistrată la data de 22 iulie 2016, sub nr. x/300/2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 Euro, cu titlu de împrumut nerestituit, la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și la cheltuieli de judecată.

A susținut, în esență, că a acordat un împrumut pârâtului, în două tranșe, prin virament bancar la data de 23 august 2013 virând suma de 30.000 Euro, iar la data de 11 septembrie 2013, suma de 70.000 Euro, iar pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de a restitui suma împrumutată.

Prin sentința nr. 197 din 10 ianuarie 2017, Judecătoria Sectorului 2 București a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

La această din urmă instanță, la Secția a III-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 9 martie 2017, sub nr. x/3/2017.

Prin sentința nr. 778 din 9 iunie 2017, Tribunalul București a admis acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 100.000 Euro, în echivalent lei la cursul BNR de la data plății, reprezentând împrumut nerestituit și la plata dobânzilor legale aferente, de la 21 iulie 2016 și până la data plății efective.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 8077,7 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul, înregistrat la data de 20 noiembrie 2017 pe rolul Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă.

Prin decizia nr. 142 din 12 februarie 2018, a fost admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 778 din 9 iunie 2017. A fost schimbată în tot hotărârea atacată, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. Totodată, a fost obligată reclamanta-intimată să plătească pârâtului-apelant suma de 12897 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 249 C. proc. civ. cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

Prin urmare, în cauză, revenea reclamantei sarcina probei existenței contractului de împrumut încheiat între aceasta și pârât cu privire la suma de 100.000 Euro, iar, pe cale de consecință, existența obligației pârâtului de a restitui suma împrumutată.

Prima instanță a reținut că, deși nu a existat un contract de împrumut încheiat în formă scrisă, reclamanta a dovedit existența contractului prin începutul de dovadă scrisă reprezentat de înscrisul bancar care atestă virarea din contul reclamantei în contul pârâtului a sumei de bani ce face obiectul cererii, început de dovadă scrisă completat cu prezumția simplă a judecătorului precum și cu răspunsul la interogatoriu al pârâtului.

În primul rând, Curtea a constatat că înscrisurile bancare depuse de reclamantă nu reprezintă început de dovadă scrisă cu privire la existența contractului de împrumut.

A reținut în acest sens dispozițiile art. 310 C. proc. civ., potrivit cărora:

„(1) Se socotește început de dovadă scrisă orice scriere, chiar nesemnată și nedatată, care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins.

(2) Constituie început de dovadă scrisă și înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia acesta i se opune, dacă a fost întocmit în fața unui funcționar competent care atestă că declarațiile cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană.

(3) Începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părți numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumții.”

Cu alte cuvinte, pentru a fi apreciat ca început de dovadă scrisă, scrierea trebuia să provină de la partea căreia i se opune, în cazul de față - pârâtul, sau, în cazul în care înscrisul nu este semnat, acesta poate fi întocmit și de un funcționar competent care atestă că declarațiile cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de persoana căreia i se opune înscrisul.

Raportând dispoziția legală la înscrisurile apreciate de prima instanță ca început de dovadă scrisă, s-a observat că ele nu provin de la pârât, ci de la reclamantă, astfel încât nu este îndeplinită  condiția ca scrierea să provină de la cel căreia i se opune.

Înscrisurile bancare depuse de reclamantă sunt apte să demonstreze virarea în contul pârâtului a sumei de bani, precum și ridicarea acestei sume, nu însă și manifestarea de voință a părților cu privire la natura actului juridic ca fiind cea de contract de împrumut de consumație.

Raportat la contractul de împrumut de consumație, astfel cum acesta este definit de dispozițiile art. 2158 C. civ., acesta este un contract real, reclamanta care pretinde restituirea sumei împrumute având obligația să dovedească atât acordul de voință cât și remiterea sumei împrumutate. Dovedirea remiterii sumei de bani face dovada tradițiunii, cu referire strictă la caracterul real al contractului, fiind necesar, ca mai înainte să se dovedească existența acordului de voință cu privire la natura juridică a contractului.

În circumstanțele concrete ale cauzei, nici prezumția judiciară nu putea fi reținută ca mijloc de probă apt să dovedească existența contractului dintre  reclamantă și pârât, în această privință prima instanță făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 329 C. proc. civ.

Potrivit acestei dispoziții legale, prezumțiile judiciare pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.

Or, în cauză, față de cuprinsul dispozițiilor art. 309 alin. 2 C. proc. civ., coroborat cu alin. 4 din același articol, proba cu martori pentru dovedirea existenței contractului de împrumut era inadmisibilă, ceea ce conduce și la concluzia inadmisibilității prezumției judiciare pentru dovedirea existenței contractului.

În cauză reclamanta a susținut existența unui contract de împrumut pentru suma de 100.000 Euro, sau a 2 contracte de împrumut, pentru suma de 30.000 Euro, respectiv 70.000 Euro, situație în care, valoarea obiectului actului juridic fiind mai mare de 250 lei, existența actului nu putea fi dovedit cu martori, legea cerând astfel pentru dovedirea acestuia forma scrisă.

Reclamanta nu se încadrează nici în ipotezele de excepție prevăzute de  art. 309 alin. 4 C. proc. civ., care permit dovedirea actului juridic cu o valoare de peste 250 lei, prin proba cu martori.

Pentru a reține această concluzie, Curtea a constatat, pentru argumentele anterior expuse, că nu există un început de dovadă scrisă, astfel încât ipoteza de la punctul 1 nu este îndeplinită. Părțile nu au susținut că un astfel de înscris ar fi existat, situație în care nu este aplicabilă nici ipoteza de la punctul 2. Părțile nu au convenit, fie și tacit, să administreze proba cu martori, în cauză reținându-se punctul de vedere al reclamantei, care, în concluziile asupra probei testimoniale solicitate de pârât a invocat inadmisibilitatea unei astfel de probe, tocmai în considerarea dispozițiilor art. 309 alin. 2 C. proc. civ. În fine, nici pct. 5 și 6 nu sunt îndeplinite, căci în discuție nu este valabilitatea actului prin prisma fraudei sau a viciilor de consimțământ și nici nu s-a cerut lămurirea cauzei actului juridic, ci dovedirea însăși a existenței actului.

Prima instanță a reținut ca mijloc de probă și mărturisirea pârâtului la interogatoriu. Și în această privință, Curtea a constatat o greșită apreciere a probei, întrucât  răspunsul pârâtului la interogatoriu nu reprezintă o mărturisire simplă, ea având natura unei mărturisiri calificate.

În practica judiciară și doctrină se reține că mărturisirea este calificată atunci când mărturisirea cuprinde o recunoaștere a faptului alegat de partea care a propus interogatoriul, însă se adaugă anumite elemente sau împrejurări în legătură directă cu acest fapt și anterioare sau concomitente acestuia, care îi schimbă consecințele juridice, făcând ca, în fapt, răspunsul să fie negativ la întrebarea formulată de partea adversă.

În cauză, pârâtul a recunoscut primirea sumei de 100.000 Euro, însă a adăugat un fapt anterior, în sensul că suma de bani nu a fost primită cu titlu de împrumut, ci cu titlu de rambursare în urma unor tranzacții imobiliare.

Sintetizând, Curtea a reținut că prin niciunul din mijloacele de probă administrate reclamanta nu a dovedit existența unui contract de împrumut între aceasta și pârât cu privire la suma de bani a cărei restituire se cere.

Dimpotrivă, contrar celor reținute de prima instanță, concluzia anterior reținută se coroborează cu înscrisul ce emană de la reclamantă, reprezentat de declarația sa de avere pentru anul 2013, în care reclamanta declară că nu are calitatea de creditor cu privire la sume împrumutate care să depășească suma de 5.000 Euro, în cursul anului 2013.

Și din acest punct de vedere, Curtea a constatat o greșită apreciere a probatoriului, în condițiile în care, independent de rațiunile pentru care reclamanta a avut obligația completării declarației de avere, declarația reprezenta un înscris semnat de reclamantă și care putea avea cel puțin semnificația unei mărturisiri extrajudiciare, care, în condițiile art. 350 alin. 1 C. proc. civ., era lăsată la aprecierea judecătorului.

Coroborând însă aspectele rezultate din probele administrate de reclamantă, în sensul că acestea, pentru motivele expuse, nu erau apte să dovedească faptul pretins de reclamantă, cu mărturisirea extrajudiciară a reclamantei, în sensul că în anul 2013 nu a încheiat contracte de împrumut cu o valoare însumată mai mare de 5.000 Euro, s-a impus concluzia că reclamanta a dovedit numai remiterea sumei de 100.000 Euro, fără a dovedi însă și titlul cu care a fost remisă această sumă de bani pârâtului, situație în care, pe cale de consecință, nu a dovedit existența obligației pârâtului de a restitui această sumă de bani, ca obligație născută din contractul de împrumut.

În consecință, câtă vreme reclamanta nu a dovedit faptul alegat, este lipsită de relevanță în cauză analiza susținerilor pârâtului cu privire la titlul cu care a fost remisă această sumă, în condițiile în care instanța a fost învestită numai cu o cerere de chemare în judecată întemeiată pe obligația de restituire a unei  sume de bani împrumutate.

Pentru aceste motive, văzând și dispozițiile art. 480 C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de pârât și a schimbat, în tot, sentința apelată în sensul că, a respins  acțiunea, ca neîntemeiată.

Reținând că partea care a pierdut procesul este intimata-reclamantă, în considerarea dispozițiilor art. 453 alin. 1 C. proc. civ., a obligat-o pe aceasta să plătească apelantului-pârât suma de 12.897 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (4039 taxă de timbru în apel, 8858 lei onorariu  avocat), în conformitate cu înscrisurile depuse la dosar.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A., înregistrat la data de 26 aprilie 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

A susținut recurenta că, în contra celor reținute de instanța de apel, voința părților în sensul încheierii unui contract de împrumut este neechivocă.

În acest sens, a arătat că, raportat la caracterul real al contractului de împrumut, care presupune tradițiunea bunului, a transferat sumele către intimat, în sarcina căruia s-a născut astfel obligația de restituire a lor.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 1.178, 2.158 alin. (1), 2.159 alin. (2) și 2.164 C. civ. și a susținut că în mod nelegal a reținut instanța de prim control judiciar că nu s-a făcut dovada încheierii unui contract de împrumut, atât timp cât a fost respectată condiția de formă a tradițiunii bunului, iar obligația de restituire este implicită și se prezumă absolut prin efectul legii.

Pe de altă parte, a susținut că, prin prisma dispozițiilor art. 265, 273 și 277 C. proc. civ., dispoziția de plată, care poartă mențiunea titlului sub care a virat suma de bani, are natura unui înscris-dovadă a contractului.

A arătat recurenta că, în speță, sunt incidente normele materiale aplicabile încheierii contractului între persoane absente; astfel, a virat suma de bani în contul intimatului, cu mențiunea că viramentul constituie un împrumut, iar acesta a acceptat oferta prin retragerea din cont a sumelor de bani.

În acest context, a evocat dispozițiile art. 1.186, 1.196 și 1.240 C. civ., care reglementează momentul și locul încheierii contractului, acceptarea ofertei și formele de exprimare a consimțământului și a subliniat că acceptând suma de bani, în condițiile în care se menționase că sunt virați cu titlu de împrumut, intimatul s-a obligat implicit, conform art. 1.272 C. civ., la tot ce presupune un astfel de contract, inclusiv la restituirea sumei de bani.

În opinia recurentei, o probă concludentă o reprezintă chiar apărările formulate de intimat care, pe parcursul derulării procesului, a propus trei justificări, adaptându-și apărarea în funcție de probele administrate, ceea ce demonstrează reaua-credință a acestuia.

Astfel, a arătat că pârâtul a susținut inițial că nu a primit nicio sumă de bani, pentru ca ulterior să afirme că sumele au fost primite cu titlu de comision, iar, în măsura în care nu a putut susține această variantă, a specificat că a fost vorba despre o plată efectuată din recunoștință.

Or, în ipoteza în care ar fi existat o altă justificare a plății decât împrumutul, intimatul ar fi arătat-o încă din faza inițială a procesului și nu și-ar fi modificat apărările pe parcurs.

În final, a susținut că în mod greșit a reținut instanța de apel relevanța declarației sale de avere, în care nu se regăsea împrumutul acordat, în condițiile în care nici contractele de vânzare luate în considerare de curtea de apel în motivarea hotărârii nu se regăseau în sus-menționata declarație.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, în cadrul căreia a solicitat emiterea unei adrese către bancă, în vederea transmiterii la dosar a extrasului de cont de la momentul împrumutului, pentru a face dovada existenței mențiunii titlului de împrumut.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel București, în termenul prevăzut la art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

La data 11 iunie 2018 intimatul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile nulității și inadmisibilității; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Conform art. 493 alin. 2 - 4 C. proc. civ., în forma în vigoare anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 21 mai 2019, s-a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul B., pentru considerentele reținute în respectivul act de procedură. Prin aceeași încheiere, conform art. 493 alin. 7 C. proc. civ., a fost admis în principiu recursul și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii de atac, cu citarea părților.

Recursul

de

față

este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, instanța de apel nu a aplicat în mod eronat normele de drept material ce reglementează contractul de împrumut de consumație sau pe cele referitoare la momentul sau locul încheierii contractului între absenți.

Este de netăgăduit că contractul de împrumut de consumație este un contract consensual și real, în sensul dispozițiilor art. 1178 și art. 1174 alin. (4) C. civ., raportat la art. 2158 alin. 1 C. civ.

Este adevărat, de asemenea, că voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris, precum și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare [art. 1240 alin. (1) și (2) C. civ.]

Ceea ce a arătat însă instanța de apel, în mod corect, este faptul că există o diferență între contract (având natura juridică de

negotium iuris

) și înscrisul care îl constată (având natura juridică de

instrumentum probationis

), după cum nu se confundă cerințele de formă

ad validitatem

cu forma

ad probationem

. Așadar, instanța de prim control judiciar nu a reținut că exteriorizarea voinței părților trebuie să aibă loc într-o anumită formă pentru încheierea valabilă a contractului de împrumut de consumație, ci doar că există anumite reguli pentru dovedirea actelor juridice care depășesc o anumită valoare.

În ce privește condițiile de validitate ale unui contract real, legiuitorul a arătat că acesta se consideră încheiat atunci când acordul de voință al părților este însoțit sau urmat de remiterea materială a bunului (obiectul derivat al raportului juridic), conform art. 1174 alin. 4 C. civ. Or, ceea ce a reținut instanța de apel este faptul că remiterea materială a unei sume de bani nu este suficientă pentru a proba perfectarea unui contract de împrumut, câtă vreme nu s-a dovedit acordul de voințe al părților cu intenția de a constitui raportul juridic pretins de reclamantă.

În sfârșit, nu se poate reține nici încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1186, art. 1196 și art. 1240 C. civ. Ordinul dat de reclamantă băncii, de a vira din propriul cont curent în contul pârâtului o sumă de bani, indiferent de scopul declarat la data efectuării tranzacției, nu poate reprezenta oferta de a contracta adresată unei persoane care nu este prezentă, în sensul art. 1193 alin. 1 C. civ., din moment ce un atare înscris nu este niciodată receptat de către beneficiarul plății, în condițiile art. 1200 alin. 1 C. civ. Așadar, neexistând o ofertă de a contracta comunicată pârâtului, era de prisos a analiza ce forme putea să îmbrace manifestarea voinței juridice a destinatarului ofertei de a încheia contractul propus.

În sfârșit, recurenta a invocat încălcarea prevederilor art. 265, art. 273 și art. 277 C. proc. civ., critică ce poate fi subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. Însă nu au fost dezvoltate critici concrete care să atingă sau să combată raționamentul pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția. Astfel, primul text de lege definește înscrisul, ca mijloc de probațiune, iar cel de-al doilea, puterea doveditoare a înscrisului sub semnătură privată. Or, instanța de prim control judiciar nu a fost pusă în situația de a analiza forța probantă a unui astfel de înscris, din moment ce a constatat inexistența nu numai a unui înscris sub semnătură privată care să constate raportul juridic dedus judecății, ci chiar lipsa unui început de dovadă scrisă.

De altfel, instanțele de fond nici nu au fost puse în situația de a examina regulile ce vizează dovada actelor juridice care depășesc o anumită valoare, din moment ce nu li s-a solicitat administrarea altor probe în afara a două extrase de cont curent și a interogatoriului pârâtului.

Cât privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 277 C. proc. civ., constată că sunt inaplicabile speței, din moment ce părțile raportului juridic dedus judecății nu sunt profesioniști, în sensul art. 3 alin. (2) și (3) C. civ. În orice caz, nu există nici un indiciu că reclamanta sau pârâtul exploatează o întreprindere, definită, sintetic ca fiind o afacere organizată și nici una dintre părți nu s-a prevalat de o atare calitate.

În sfârșit, criticile referitoare la valoarea probantă pe care judecătorii din apel au acordat-o declarației de avere a reclamantei nu sunt veritabile critici de nelegalitate, ci de netemeinicie. Potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței învestite cu o cale devolutivă de atac. Așa fiind, nu pot reprezenta critici de nelegalitate decât invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor ori administrarea acestora.

În mod asemănător, nu poate cenzura instanța de recurs, învestită cu o cale extraordinară de atac și limitată, în demersul său, la aspecte de legalitate, modul în care judecătorii din apel au evaluat poziția procesuală a pârâtului, pretins oscilantă în ce privește scopul plății făcute de reclamantă.

De altfel, instanța de apel nu a făcut altceva decât să aplice un principiu de drept milenar, consacrat de art. 249 C. proc. civ., potrivit căruia, de vreme ce reclamantul afirmă mai întâi o pretenție în justiție, sarcina probei revine în primul rând, acestuia

(actor incumbit probatio)

. Altfel spus, reclamanta-recurentă era îndatorată să facă dovada existenței raportului juridic invocat, în timp ce pârâtul era obligat să probeze, numai dacă s-ar fi impus, ulterior (dacă era cazul) faptele obstacol care au împiedicat formarea raportului juridic invocat de reclamantă, adevărata natură a relațiilor juridice dintre părți, eventuale fapte ulterioare ce au fost de natură să modifice sau să stingă raportul juridic respectiv ș.a.m.d.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.

Conform art. 453 alin. 1 C. proc. civ., reținând că recurenta, prin respingerea căii de atac al cărei titular este, a pierdut procesul și se află, prin urmare, în culpă procesuală, a obligat-o pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată către partea adversă.

În ce privește însă cuantumul acestor cheltuieli, constată că s-au depus înscrisuri doveditoare (factura fiscală nr. 91 din 23 mai 2018 și ordinul de plată nr. 1 din 11 iunie 2018) din care rezultă că s-a achitat un onorariu avocatului intimatului, pentru faza procesuală a recursului, de 46.756,60 lei. Uzând de dreptul conferit de prevederile art. 451 alin. 2 C. proc. civ., instanța constată că acest onorariu este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, precum și față de activitatea desfășurată de avocat în această etapă procesuală. Concret, fără a nega dreptul oricărui profesionist al dreptului de a-și evalua propria activitate, constată că, în recurs, mandatarul intimatului a depus o întâmpinare și un punct de vedere la raport (acte de procedură impuse de faza procesuală în discuție) și s-a prezentat la singurul termen de judecată, în ședință publică, acordat în cauză.

Așadar, reducerea onorariului avocatului, la un cuantum apreciat rezonabil, de 4500 lei, se impune în raport de activitatea prestată de mandatarul intimatului, în exercitarea dreptului instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, sumele de această natură.