ÎCCJ, decizie (scj.ro #153807)

Contract de împrumut. Acțiune în constatarea nulității absolute. Invocarea excepției inadmisibilității acțiunii. Analiza excepției în considerentele hotărârii pronunțate. Consecințe

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : acțiune în constatare

nulitate absolută

contract de împrumut

excepția inadmisibilității

C. proc. civ., art. 248, art. 397, art. 425 alin. (1) lit. b), art. 478 alin. (3)

C. civ. din 1864, art. 942, art. 962, art. 1576

În cazul în care într-o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de împrumut pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, este corectă reținerea instanței de apel în sensul că instanța de fond nu era obligată să dezlege excepția prin dispozitivul hotărârii sau al unei încheieri interlocutorii, fiind suficientă analiza acesteia în considerentele hotărârii pronunțate, având în vedere că această excepție reprezintă o apărare pe fondul cauzei, strâns legată de dreptul la acțiune.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5376 din 20 decembrie 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/110/2013, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul B. a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a contractului de împrumut încheiat la data de 17.09.2009, atestat sub nr. 271/22.09.2009 de avocat C.

Prin sentința civilă nr. 255/2016 din 8 iulie 2016, Tribunalul Bacău, Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul B. și a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut încheiat între părți la data de 17.09.2009, atestat de avocatul C. sub nr. 271/22.09.2009.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul B.

Prin decizia civilă nr. 984/2017 din 13 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția I civilă s-a respins apelul promovat de pârâtul B., împotriva sentinței civile nr. 255 din 08 iulie 2016, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/110/2013, în contradictoriu cu intimații SC A. SRL și D., ca nefondat; s-a admis, în parte, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de intimați; a fost obligat apelantul să plătească intimatei suma de 5000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii, rejudecarea cauzei de către instanța de recurs și respingerea acțiunii, iar în subsidiar, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Ca o chestiune prealabilă, recurentul arată că a formulat acțiune pentru restituirea parțială a împrumutului acordat intimatei la 17.09.2009, în sumă de 287.000 dolari SUA, acțiune ce formează obiectul dosarului nr. y/110/2013 al Tribunalului Bacău, Secția a II-a  civilă, a cărei judecată a fost suspendată până la soluționarea prezentei cauze.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de fond nu s-a pronunțat prin dispozitivul hotărârii, conform art. 248 coroborat cu art. 397 C. proc. civ., asupra excepției de inadmisibilitate a acțiunii, motivat de faptul că intimata reclamantă a invocat ca motiv de nulitate absolută lipsa cauzei obligației de restituire a împrumutului. Instanța de apel a apreciat că această excepție reprezintă o apărare pe fondul cauzei și din această perspectivă instanța de fond nu era obligată să dezlege excepția prin dispozitivul hotărârii sau al unei încheieri interlocutorii, ci este suficient să analizeze excepția în considerentele hotărârii.

De asemenea, arată că instanța de apel a reținut ca motiv al nulității contractului de împrumut lipsa obiectului, deși reclamanta a invocat lipsa cauzei obligației de restituire a împrumutului ca motiv de nulitate, schimbând astfel cauza cererii, cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. 3 C. proc. civ. Nici nu a pus în dicuția părților acest aspect, conform art. 22 alin. 2 și art. 224 C. proc. civ., încălcând astfel art. 389 și art. 397 C. proc. civ., inclusiv art. 9 alin. 2 din același cod care reglementează principiul disponibilității în procesul civil.

Mai susține și faptul că instanța de fond a admis proba cu martori, deși inițial a respins-o, pentru dovedirea unui act juridic ce are o valoare mai mare de 250 lei, încălcând art. 1191 C. civ. de la 1864. Arată că înscrisul care atestă contractul de împrumut are valoarea unui înscris sub semnătură privată, iar reclamanta a recunoscut întotdeauna înscrisul, însă a contestat faptul că ulterior încheierii împrumutului s-a remis suma de bani ce a fost prevăzută în înscris.

Consideră că instanța de apel în mod nelegal a înlăturat încălcările dispozițiilor legale de către instanța de fond și a reținut în mod eronat că dovada reținerii sau remiterii unei sume de bani se poate face cu orice mijloc de probă.

Apreciază că au fost încălcate și dispozițiile art. 390, art. 392 C. proc. civ. coroborate cu art. 216 alin. 4 C. proc. civ. prin faptul că, după ce s-a dat cuvântul pe fondul cauzei în apel, președintele completului a intervenit de mai multe ori în timpul pledoariei avocatului recurentului.

Referitor la critica întemeiată pe pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea cuprinde elemente străine de cauză întrucât instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada împrumutului din cauza inexistenței agentului instrumentator care nu ar fi constatat remiterea sumei de bani, relevant fiind dacă s-au remis banii, și nu modalitatea sau persoana care a remis banii. Mai arată că hotărârea cuprinde și motive contradictorii, întrucât instanța de apel apreciază că, contractul de împrumut se consideră perfect în momentul remiterii sumei de bani și în afara actului de remitere ne aflăm în prezența unei simple promisiuni de a contracta, iar ulterior instanța reține că nu ne aflăm în situația inadmisibilității acțiunii, pe motiv că nu s-a încheiat contractul de împrumut de vreme ce nu s-a remis suma de bani.

Recurentul - pârât a mai invocat și dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., apreciind că instanța de apel a încălcat prevederile art. 942 coroborate cu ale art. 1576 și urm. C. civ. de la 1864 care prevăd că împrumutul este un act juridic și o componentă a acestuia o reprezintă actul de remitere a lucrului. Or, instanța de apel a reținut eronat că remiterea lucrului este un fapt juridic distinct de contractul de împrumut și care poate fi dovedit prin orice mijloc de probă.

Susține că instanța de apel a confundat obiectul contractului (împrumutul) cu obiectul obligației, care este prestația la care se angajează debitorul, inclusiv a confundat obiectul obligației cu cauza, încălcând prevederile art. 962 și art. 966 C. civ. de la 1864.

Recurentul arată și faptul că instanța de apel a nesocotit și prevederile Legii nr. 99/1999 privind înregistrarea contractului de credit în arhiva electronică de garanții reale mobiliare, deoarece nu a luat în considerare efectele juridice ale înregistrării în această arhivă a contractului de împrumut ce formează obiectul judecății.

Intimata-reclamantă SC A. SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei curții de apel.

Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile de recurs formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că recursul declarat este nefondat, potrivit următoarelor considerente:

Recurentul-pârât a invocat, în temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ., faptul că instanța de apel a încălcat normele de procedură prevăzute la art. 248 C. proc. civ. coroborat cu art. 397 C. proc. civ. întrucât a apreciat că în mod corect tribunalul nu s-a pronunțat prin dispozitivul hotărârii asupra excepției de inadmisibilitate a acțiunii.

Contrar acestor susțineri, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale evocate, apreciind că excepția inadmisibilității reprezintă o apărare pe fondul cauzei, deoarece invocarea acestei excepții este strâns legată de dreptul la acțiune, pârâtul motivând că în lipsa predării banilor, contractul nu există și, prin urmare, nu se poate anula ceva ce nu există. Or, prin acțiunea în constatarea nulității absolute, reclamanta a urmărit împiedicarea solicitării restituirii sumei pretins împrumutate, în motivarea hotărârii regăsindu-se argumentele pentru care s-a apreciat că acțiunea este admisibilă, nulitatea absolută putând fi invocată de orice persoană în măsura în care face dovada unui interes.

Prin urmare, în mod legal instanța de apel a statuat că inadmisibilitatea acțiunii invocată de pârât, fiind o apărare de fond, a fost analizată în considerentele hotărârii, tribunalul nefiind obligat să dezlege excepția prin dispozitivul hotărârii sau al unei încheieri interlocutorii.

Nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia instanța de apel a încălcat prevederile art. 478 alin. 3 C. proc. civ. deoarece a schimbat cauza cererii de chemare în judecată, având în vedere că a reținut ca motiv al nulității contractului de împrumut lipsa obiectului, deși reclamanta a invocat lipsa cauzei.

Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată a fost fondată atât pe lipsa obiectului, cât și pe lipsa cauzei ca motive de nulitate a contractului de împrumut, așa că nici această critică a recurentului nu poate să fie valorificată în sensul urmărit de parte, în cadrul prezentului recurs.

Instanța de apel a motivat soluția de respingere a apelului declarat de pârât atât pe lipsa obiectului, cât și pe lipsa cauzei contractului de împrumut, condiții esențiale pentru validitatea unui astfel de contract.

În acest context, nu este întemeiată susținerea în sensul că instanța de apel nu a pus în discuția părților acest aspect, cu încălcarea art. 22 alin. 2 și art. 224 C. proc. civ. Prin urmare, în legătură cu aspectul sus-menționat, invocarea nerespectării dispozițiilor art. 389 și art. 397 C. proc. civ., precum și art. 9 alin. 2 din același cod este pur formală, criticile concrete ale recurentului necircumscriindu-se unor motive de nelegalitate vizând dispozițiile respective.

Recurentul-pârât susține faptul că instanța de fond a încuviințat proba cu martori privind stabilirea unor situații și împrejurări, deși ea nu era admisibilă potrivit art. 1191 alin. 2 C. civ. pentru a dovedi existența unui contract (

ad probationem, nu ad validitatem)

.

Susținerile din cadrul acestui motiv de recurs vizează pretinse greșeli ale instanței de fond, care nu pot fi cercetate de prezenta instanță, întrucât obiectul recursului îl formează decizia pronunțată de instanța de apel, iar nu hotărârea primei instanțe.

Or, recurenții nu arată în ce au constat neregulile săvârșite de curtea de apel atunci când a confirmat soluția instanței de fond, din perspectiva pretinselor greșeli procedurale sau încălcări ale dispozițiilor din Codul civil (art. 1191) în materie de admisibilitate a probelor, săvârșite de aceasta din urmă.

Raportat la probatoriul administrat în cauză, care nu mai poate fi reevaluat în această etapă procesuală, în mod corect instanța de apel a reținut că pârâtul nu a făcut dovada remiterii efective a sumei de bani de natură a proba încheierea valabilă a contractului de împrumut.

Totodată, faptul că președintele completului de judecată, în temeiul rolului activ al instanței, a pus în discuția părților orice împrejurare de fapt sau de drept pe care o considera esențială pentru dezlegarea raporturilor litigioase nu poate duce la concluzia că  instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 390, art. 392, coroborate cu art. 216 alin. 4 C. proc. civ., o asemenea afirmație nefiind fundamentată juridic de către recurent.

Printr-o altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.,  recurentul-pârât susține că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii  sau străine de natura cauzei.

Înalta Curte apreciază și această critică ca nefondată, întrucât, contrar susținerilor recurentului, hotărârea a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând  motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, cât și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

De altfel, se poate observa fără dubii că instanța de apel a motivat detaliat decizia pronunțată, iar susținerile referitoare la dovedirea unor aspecte ale cauzei, în raport de probele administrate, nu pot fi analizate de către instanța de recurs, deoarece exced actualului cadru de reglementare a recursului, prevăzut de art. 488 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a susținut cerința existenței agentului instrumentator în cazul contractului de împrumut, ci doar a constatat că avocatul care a redactat înscrisul probator este un agent instrumentator.

Totodată, în mod corect a apreciat că predarea sumei împrumutate este un fapt juridic a cărui dovadă se poate face prin orice mijloc de probă, distinct de contractul ca atare.

Susținerile privind persoana interpusă considerată în motivele de recurs ca fiind un element nou și străin de cauză, precum și cele privind conduita părților și martorilor și dovada remiterii sumei de bani vizează greșita reținere a situației de fapt în raport de interpretarea eronată a probelor, ceea ce constituie o chestiune de fapt care nu vizează nelegalitatea hotărârii recurate.

Altfel spus, critica recurentului pentru stabilirea situației de fapt nu se convertește în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței fondului sau apelului din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar în cauză cele două instanțe și-au motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt corect reținute, reaprecierea probelor administrate în cauză de către instanța de apel nemaifiind posibilă în recurs.

Recurentul-pârât a considerat că instanța de apel a reținut motive contradictorii, întrucât deși a apreciat că, contractul de împrumut se consideră perfectat în momentul remiterii banilor, ulterior instanța a reținut că nu ne aflăm în situația inadmisibilității acțiunii, pe motiv că nu s-a încheiat contractul de împrumut, de vreme ce nu s-a remis suma de bani.

Din motivarea explicită și argumentele aduse în sprijinul soluției rezultă că au fost analizate motivele de fapt și de drept care s-au invocat, instanța referindu-se atât la condițiile care se cer întrunite pentru constatarea nulității absolute a actului juridic, cât și la condițiile necesare pentru perfectarea contractelor reale.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. a fost raportat la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 942 C. civ. coroborate cu prevederile art. 1576 C. civ., întrucât a reținut în mod greșit că remiterea lucrului este un fapt juridic distinct de contractul de împrumut, care poate fi dovedit cu orice mijloc de probă.

Contrar acestor susțineri, instanța de apel a apreciat cu justețe că, fiind vorba de un contract real, tradițiunea (predarea, înmânarea) bunului împrumutat nu este un efect al contractului, ci reprezintă o condiție de validitate, fiind distinctă de voința părților de a încheia contractul de împrumut.

Astfel, în mod corect instanța de apel a reținut că în speță nu s-a făcut proba nașterii raportului juridic întrucât pârâtul, deși s-a angajat prin semnarea contractului, nu a dovedit predarea sumei împrumutate către reclamantă, potrivit art. 1169 C. civ., acesta având obligația de a face dovada remiterii banilor.

Totodată, recurentul-pârât susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 962 și art. 966 C. civ., deoarece a confundat obiectul contractului (împrumutul) cu obiectul obligației, care este prestația la care se angajează debitorul, inclusiv a confundat obiectul obligației cu cauza.

Art. 962 C. civ. de la 1864 prevede că „obiectul contractului este acela la care una dintre părți se obligă să dea sau una dintre părți se obligă să facă sau să nu facă”, iar în privința cauzei nu oferea o definiție concretă, trimiterea la această noțiune fiind regăsită în art. 966-968 din același cod, prin cauza (scopul) contractului înțelegându-se obiectivul urmărit la încheierea acestuia.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a statuat în mod legal că deoarece nu s-a dovedit remiterea sumei împrumutate lipsește cauza obligației de restituire. De asemenea, în mod corect a reținut că interpunerea de persoană nu a fost dovedită de apelant printr-un act sub semnătură privată cu caracter ascuns, încheiat între părțile reale și apt să răstoarne cele consemnate în înscrisul vizibil, înscris probator ascuns prin care să se arate care ar fi scopul (cauza) acestui împrumut și de ce părțile au recurs la interpunerea de persoană.

Totodată, deși recurentul-pârât consideră că instanța de apel a nesocotit prevederile Legii nr. 99/1999 privind înregistrarea contractului de credit în arhiva electronică de garanții reale mobiliare, corect s-a reținut că aceste înscrieri nu pot valida sau acoperi lipsa predării efective a sumei de bani și nu sunt de natură a proba încheierea valabilă a contractului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. 1 C. proc. civ., a respins recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 984/2017 din 13 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția I civilă, ca nefondat.