ÎCCJ, decizie (scj.ro #122532)

Acțiune în constatarea nulității absolute a unui act. Cauză ilicită. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acțiune în constatare

-          nulitate absolută

clauză ilicită

principiul securității raporturilor juridice

autoritatea de lucru judecat

C. civ. din 1864, art. 966, art. 968, art. 1201

Legea nr. 15/1990, art. 20

H.G. nr. 391/1995, art. 1

Îndeplinirea unei obligații legale, a unei conduite impuse subiectelor de drept care intră sub incidența celor stabilite printr-o hotărâre de guvern, ca act care concretizează voința autorității publice, subiect de drept special, învestit cu putere publică, nu poate constitui motiv de anulare pentru cauză ilicită a unui act încheiat în executarea respectivei obligații, astfel încât este corectă soluția instanței de respingere a acțiunii în constatarea nulității absolute a respectivului act pentru acest motiv.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 893 din 24 martie 2015

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, la data de 02.05.2012, sub nr. xx456/3/2012, reclamanta SC W.T. SRL a chemat în judecată pe pârâtele SC A.I. Bacău SA și SC P. SA, solicitând instanței: să constate nulitatea absolută a Protocolului de predare-primire nr. 1956/01.04.1996, a Anexei nr. 1 (procesul-verbal de predare-primire din aceeași dată) și a Anexei 2 ale aceluiași protocol, încheiate între SC D. SA și SC A. SA Bacău, ale căror succesoare în drepturi sunt pârâtele SC P. SA și SC A.I. Bacău SA, cu privire la spațiul comercial situat în C.M. nr. 294, bl. 42, sector 2, București; - să dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii actelor mai-sus menționate, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii

,

reclamanta a arătat că a devenit proprietar al imobilului-spațiu comercial situat în C.M. nr. 294, bl. 42, sector 2, București, în urma divizării societății comerciale SC H.T. SRL, astfel cum rezultă din Protocolul nr. 2 autentificat sub nr. 1730/29.11.2007 de BNP I.M. și D.A.M. La rândul său, SC H.T. SRL a dobândit proprietatea imobilului în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu SC G. SA și autentificat sub nr. 1037/08.04.2002 de către BNP M.M.

A arătat reclamanta că în anul 1990 imobilul s-a aflat în patrimoniul fostei întreprinderi de stat ICL A. 2, devenită ulterior SC D. SA (actualmente SC P. SA), fiind transmis în urma adoptării H.G. nr. 765/1990 către M. - IPCC București - Popești Leordeni, transformată ulterior în societate comercială, în baza Legii nr. 15/1990 și devenită SC G. SA. Fosta IPCC București, devenită ulterior SC G. SA a dobândit proprietatea imobilului în cauză prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale.

În  baza actelor normative mai-sus menționate, spațiul comercial în litigiu a fost predat către IPCC București prin Protocolul de predare - primire nr. 15317/12.11.1990, iar dreptul de proprietate asupra spațiului a fost recunoscut în mod expres și pe cale judiciară, respectiv,  prin sentința civilă nr. 8990/14.11.1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în contradictoriu cu SC D. SA în dosarul nr. xx31/1995. Prin această hotărâre, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a constatat că SC G. SA este proprietara spațiului comercial aflat în litigiu. Cu toate acestea, ignorând efectele unei hotărâri judecătorești ce îi era pe deplin opozabilă, fosta SC D. SA (actualmente pârâta SC P. SA) a predat fictiv același spațiu către fosta SC A. SA Bacău (actuala SC A.I. Bacău SA).

În acest sens, a susținut reclamanta că au fost încheiate în mod fraudulos Protocolul de predare-primire nr. 1956/01.04.1996 cu Anexele nr. 1 și 2, prin care s-a consemnat, contrar realității faptice si juridice, că „s-a predat de către SC D. SA către SC A. SA Bacău spațiul comercial cu profil de comercializare produse carne situate în C.M. nr. 294, bl. 42". În  cuprinsul protocolului și anexelor aferente s-a menționat ca temei juridic art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 391/1995, deși actul normativ menționat nu a produs prin simpla lui adoptare efecte translative de proprietate, aspect ce rezultă în mod expres din art. 4 alin. (2) din același act. În conformitate cu această dispoziție, „transferul proprietății se va face în condițiile legii", ceea ce însemna că transmiterea proprietății unităților ce intrau sub incidența H.G. nr. 391/1995, inclusiv spațiul din C.M. specializat în comercializarea de produse din carne, putea opera doar dacă era conformă legii.

În speță, o nouă transmitere a dreptului de proprietate de la SC D. SA către alți subdobânditori nu se putea efectua. Niciuna din instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare nu a putut cerceta, însă, validitatea titlului exhibat de revendicatoarea SC A.I. Bacău SA, pentru că, în caz contrar, ar fi însemnat să soluționeze cauza extra petita, cu depășirea limitelor în care au fost învestite. Instanțele care au soluționat cererea de revendicare au procedat doar la compararea celor două titluri opuse reciproc de ambele părți litigante, pornind de la premisa aparentei lor validități.

În urma comparării, instanțele sesizate au dat eficiență titlului invocat de SC A. SA Bacău, pentru simplul considerent că acesta ar fi fost transcris la data 11.07.1996, anterior transcrierii titlului autorului subscrisei efectuată la data de 30.06.1998. Pe aceeași linie de gândire, s-a conchis că titlul revendicatoarei SC A.I. Bacău SA este preferabil, întrucât a fost intabulat la data de 13.12.2000, prin comparație cu titlul reclamantei, care s-a intabulat la data de 24.04.2002.

Așadar, unicul criteriu de preferabilitate avut în vedere de instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare a fost acela al anteriorității transcrierii și intabulării, fără ca acestea să fi analizat validitatea sau nevaliditatea titlului de care s-a prevalat SC A.I. Bacău SA, respectiv Protocolul de predare-primire nr. 1956/01.04.1996, cu anexele aferente.

S-a invocat de către reclamantă faptul că actele în cauză au fost emise prin fraudarea legii, respectiv cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 41 din Constituția României din 1991 și art. 481 C. civ. în vigoare la acea dată. Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituția României din 1991, reluat și în forma Constituției din 2003, tratatele internaționale ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. La data de 01.04.1996, Convenția Europeană a Drepturilor Omului beneficia de aplicare prioritară, directă si imediată în dreptul intern, consfințind alături de Constituție, drepturi fundamentale, cum este și dreptul de proprietate, de care se bucură atât persoanele fizice, cât și cele juridice.

SC G. SA dispunea de un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel cum această noțiune a fost explicitată în jurisprudența CEDO.

Actele contestate sunt contrare ordinii de drept, fiind emise cu încălcarea art. 20 din Legea nr. 15/1990, a principiului securității raporturilor juridice și a puterii lucrului judecat, decurgând din sentința civilă nr. 8990/14.11.1995 a Judecătoriei sect. 2 București.

Sentința civilă nr. 8990/14.11.1995 a Judecătoriei sect. 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, a stabilit cu putere de lege, confirmând, de altfel, situația faptică și juridică preexistentă, că dreptul de proprietate al SC G. SA s-a născut încă din anul 1990.

În considerentele aceleiași hotărâri, pronunțate în contradictoriu cu SC D. SA - considerente care nu mai pot fi rediscutate - s-a reținut că reclamanta SC G. SA a devenit proprietara spațiului comercial în litigiu, „prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990, deoarece la data promulgării legii acestea se aflau în patrimoniul reclamantei”.

Actele contestate au fost emise cu încălcarea principiilor „nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși" și „nimeni nu poate da ceea ce nu are".

Reclamanta a arătat, totodată, că actele contestate s-au fondat pe o cauză ilicită. În  speță, această exigență a legalității cauzei nu a fost satisfăcută, în contextul în care semnatarii Protocolului de predare-primire nr. 1956/01.04.1996 și anexelor din aceeași dată au ignorat efectele H.G. nr. 765/1990, ale Legii nr. 15/1990 și ale unei hotărâri judecătorești prin care cel care pretindea transmiterea spațiului - fostul SC D. SA - fusese declarat în mod expres

non-dominus

.

În drept

,

cererea a fost întemeiată pe  prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 41 din Constituția României din 1991 cu raportare la art. 44 din actuala Constituție, art. 481 din vechiul Cod civil cu raportare la art. 555 NCC, art. 20 din Legea nr. 15/1990, art. 966-968 din vechiul Cod civil cu raportare la art. 1235-1238 NCC, H.G. nr. 765/1990, precum și toate celelalte norme juridice și principii mai-sus invocate.

1.2. Prin sentința civilă nr. 4778 din 11.06.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, instanța a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și precizată de reclamanta SC W.T. SRL, în contradictoriu cu pârâții SC A.I. Bacău SA SA și SC P. SA, având drept obiect constatarea nulității absolute a Protocolului de predare-primire nr. 1956 din 1.04.1996 și a Anexelor nr. 1 și nr. 2, încheiate între SC D. SA și SC A. SA Bacău, ale căror succesoare în drepturi sunt pârâtele SC P. SA și SC A.I. Bacău SA, cu privire la spațiul comercial situat în C.M. nr. 294, bl. 42, sector 2 București și repunerea părților în situația anterioară.

Instanța de fond a reținut că prin art. 1 din H.G. nr. 391/1995 s-a prevăzut transmiterea, fără plată, din patrimoniul unor societăți comerciale cu capital majoritar de stat, cu activitate comercială, în patrimoniul societăților comerciale cu capital majoritar de stat cu activitate de producție din domeniile morărit și panificație, carne și produse din carne, a spațiilor comerciale, precum și a terenurilor, dotărilor, utilajelor și a altor bunuri aferente acestora, prevăzute în anexele 1-4 la acest act normativ. În anexa nr. 3 la pct. 57 se menționează trecerea spațiului comercial din București, C.M. nr. 42, sector 2 de la SC D. SA la SC A. SA Bacău.

Societățile nominalizate au încheiat la 1.04.1996 protocolul de predare-primire nr. 1956 cu anexele acestuia, act trecut în registrul de transcripțiuni sub. nr. 8828/11.07.1996 și intabulat în cartea funciară nr. 15303/15.11.2000, astfel cum a reținut și Curtea de Apel București în dosarul nr. xx828/2/2010 prin decizia civilă nr. 259/08.06.2011.

Din punctul de vedere al identității imobilului, tribunalul a reținut că și acest aspect a fost considerat ca fiind tranșat prin decizia menționată anterior, în sensul că, deși se contestase inițial, susținerea nu a fost considerată întemeiată față de concluziile raportului de expertiză întocmit în acea cauză.

De asemenea, prin protocolul de predare-primire nr. 1956/01.04.1996, SC D. SA, în calitate de predator, și SC A. SA Bacău, în calitate de primitor, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 391/1995 privind transmiterea unor spații comerciale în patrimoniul societăților comerciale cu activități de producție, s-a transmis fără plată din patrimoniul primei societăți în patrimoniul celei de-a doua spațiul comercial cu profil de comercializare preparate din carne situat în București, C.M. nr. 294, bl.42, sector 2. La acest proces-verbal a fost întocmită și Anexa 1 și Anexa 2 ce confirmă predarea efectivă a spațiului cu întregul inventar.

Potrivit susținerilor părților, actelor de la dosar, dar și a considerentelor hotărârilor pronunțate anterior între părți, s-a reținut că, în ceea ce privește succesiunea societăților implicate, SC A. SA Bacău a fost supusă unei fuziuni prin absorbție, fiind absorbită de SC A.I. SA, așa cum rezultă din hotărârea A.G.A. SC A. SA din 24.11.2005 și din actul adițional la contractul de societate și statutul SC A.I. SA autentificat sub nr. 2922/5.12.2005 de BNP I.Ș.

Pe de altă parte, s-a mai reținut și că IPCC București, Popești-Leordeni, a devenit SC G. SA care, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1037/8.04.2002 de BNP M.M. și înscris în cartea funciară la 08.05.2002, a înstrăinat imobilul revendicat pârâtei SC H.T. SRL. Ulterior, SC H.T. SRL s-a divizat, imobilul revenind SC W.T. SRL conform proiectului de divizare din 13.08.2007 și protocolului de predare-primire subsecvent, precum și protocolului nr. 2 autentificat sub nr. 1730/29.11.2007 de BNP I.M. și D.A.M.

Referitor la spațiul comercial în litigiu, prin H.G. nr. 765/09.07.1990 - act normativ ce a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 280 la data de 9.11.1992 - s-a prevăzut la art. 1 că "pe data prezentei hotărâri unitățile comerciale specializate de lapte, pâine, pește, carne și preparate din carne trec din subordinea comerțului în subordinea Ministerului Agriculturii și Alimentației” iar conform art. 2 alin. (1) : "Unitățile specializate de lapte, pâine, pește, carne și preparate din carne se predau-preiau pe bază de protocol încheiat între părți”. Potrivit art. 7, predarea și preluarea magazinelor specializate se va face prin transfer cu derogare de la art. 14 din H.G. nr. 740/3.07.1990.

În considerentele sentinței civile nr. 13002/27.09.2007 pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială în dosarul nr. xx18/3/2007 în litigiul dintre reclamanta SC A.I. Bacău SA și pârâta SC H.T. SRL, având ca obiect „revendicare”, instanța a reținut și că o altă dovadă care atestă faptul că prin H.G. nr. 765/1990 nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra spațiului de la SC D. SA către SC G. SA o reprezintă și împrejurarea că ulterior, prin H.G. nr. 391/1995, în mod expres se transfera dreptul de proprietate de la D. SA către SC A. SA Bacău.

Apărarea pârâtei sub aspectul efectului pozitiv al lucrului judecat a fost considerată întemeiată, cu atât mai mult cu cât s-a statuat că în ceea ce privește sentința civilă nr. 8990/14.11.1995, prin care s-a admis cererea formulată de SC G. SA și s-a constatat că aceasta este proprietara spațiului comercial situat în C.M. nr. 42, sector 2, aceasta a fost obținută în contradictoriu cu SC D. SA care la acel moment nu mai avea proprietate asupra spațiului, dreptul de proprietate fiind transferat prin H.G. nr. 391/06.06.1995, anterior protocolului propriu-zis.

S-a mai reținut și că titlul autorului reclamantei – SC A. SA Bacău este anterior titlului autorului pârâtei - SC G. SA, este mai bine caracterizat și a fost înscris în cartea funciară și făcut opozabil terților anterior efectuării publicității titlului autorului pârâtei. De asemenea, s-a constatat că pentru imobilul din C.M. nr. 294, bl. 42 cu destinație de spațiu comercial figurează înregistrat la Direcția Venituri Buget Local Sector 2 reclamanta SC A.I. Bacău SA.

Astfel, instanța de fond a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilul în litigiu. Apelul declarat împotriva sentinței nr. 13002/27.09.2007 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, a fost respins ca neîntemeiat. În considerentele deciziei nr. 4210/16.12.2011 pronunțată de ÎCCJ, Secția a II-a civilă, dată în soluționarea recursului declarat împotriva acestei decizii, s-a reținut că hotărârea judecătorească prin care autoarea pârâtei și-a constituit dreptul nu poate avea opozabilitate

erga omnes

și că numai transcrierea în registrul de transcripțiuni conferă opozabilitatea față de terți a dreptului, iar reclamanta și-a înscris dreptul său la data de 11.07.1996, în timp ce pârâta din acea cauză, autoarea pârâtei din cauza de față, la 30.06.1998. Totodată, intabularea titlului reclamantei s-a realizat în 13.12.2000, iar cea a pârâtei la data 24.04.2002.

Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat că H.G. nr. 765/1990 a realizat un transfer administrativ al unor unități specializate din subordinea Ministerului Comerțului în subordinea Ministerului Agriculturii și Alimentației, însă H.G. nr. 391/1995 a transferat active din patrimoniul societăților comerciale cu capital majoritar de stat și, pe cale de consecință, instanța de apel a interpretat și aplicat judicios actele normative menționate, momentul transferului dreptului de proprietate și acela al opozabilității față de terți, concluzionând asupra titlului mai bine caracterizat al reclamantei.

Prin urmare, dată fiind analiza titlurilor părților prin hotărârile pronunțate în litigiile anterioare dintre părți, nu se poate spune că actele în cauză au fost emise prin fraudarea legii, respectiv cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 41 din Constituția României din 1991 și art. 481 C. civ. în vigoare la acea dată, în soluționarea acțiunii în revendicare dându-se eficiență criteriilor de comparație a titlurilor.

În plus, deși reclamanta a înțeles să invoce nulitatea protocolului de predare-primire nr. 1956/01.04.1996 și a anexelor acestuia, s-a reținut că prin hotărârile menționate s-a oferit răspuns și cu privire la susținerile reclamantei conform cărora nu ar fi fost posibilă predarea spațiului către fosta SC A. SA Bacău, întrucât la data perfectării documentelor contestate – 01.04.1996, SC D. SA nu mai avea calitatea de proprietar. Nu s-a putut, astfel, susține că anterior nu s-a dat relevanța juridică titlului invocat de reclamantă, sentința nr. 8990/14.11.1995, în condițiile în care în analiza lor instanțele s-au aplecat asupra efectelor juridice ale acestei sentințe.

Este de principiu, potrivit doctrinei și practicii constante, că actul săvârșit în vederea unei fraude nu poate produce efectul urmărit, fiind sancționat cu nulitatea absolută. Însă, așa cum s-a arătat și în jurisprudența instanței supreme, se socotește „fraudă la lege”, atunci când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative, cu alte cuvinte aceasta reprezintă o nesocotire ocultă a legii, prin abaterea unor dispoziții legale de la sensul și spiritul lor (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, decizia nr. 3577 din 28 noiembrie 2008).

Or, cele arătate mai sus, inclusiv în hotărârile judecătorești anterioare, descriu situația juridică a imobilului în litigiu, dar statuează și din punct de vedere al titlurilor părților, și, reținând că nu s-au probat alte împrejurări de fapt, tribunalul a apreciat că toate aceste elemente nu sunt de natură a concluziona asupra incidenței „fraudei la lege”, astfel cum susține reclamanta.

În plus, a mai reținut tribunalul că nu s-a făcut dovada nici a intentării vreunei acțiuni în condițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, care reglementează o tehnică juridică prin care o parte într-un proces, căreia i se opune un act administrativ pe care îl consideră nelegal, poate cere ca instanța de contencios să verifice legalitatea actului, în situația în care actul este declarat nelegal, acesta devenind inopozabil părții împotriva căreia a fost invocat. Admiterea excepției de nelegalitate are drept consecință blocarea efectelor actului administrativ contestat, fără însă a-i afecta validitatea, astfel încât actul în discuție, deși valid, odată ce a fost declarat nelegal rămâne inoperant în cadrul litigiului respectiv. Nu s-a probat nici dovada intentării vreunei acțiuni în condițiile art. 8 din aceeași lege.

Mai mult decât atât, față de celelalte argumente invocate de reclamantă în cauza de față, tribunalul a reținut că în ceea ce privește cauza reprezintă obiectivul urmărit la încheierea unui astfel de act,  în  structura acesteia intervenind două elemente:

causa proxima

sau scopul imediat - scopul obligației - și

causa remota

, adică scopul actului juridic, motivul determinant pentru care acesta a fost încheiat. Art. 966 C. civ. stabilește că „obligarea fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect”. Așadar, pentru a fi valabilă cauza unui act juridic civil, deci și a unei convenții trebuie să îndeplinească în mod cumulativ, următoarele condiții: să existe, să fie reală, să fie licită și morală.

Referitor la condiția cauzei de a fi licită, cerința cu privire la care reclamanta a arătat că nu este îndeplinită în privința protocolului și a anexelor contestate în cauza de față, aceasta este consacrată de dispozițiile art. 968 C. civ., potrivit cu care „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice”.

În același sens, fraudarea intereselor reclamantei presupune existența unei înțelegeri în acest scop între semnatarii protocolului, or acest lucru nu poate fi constatat în cauza de față, în contextul existenței H.G. nr. 391/1995, necontestată de altfel de către reclamantă.

2.1. Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta, în termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 284 alin. (1) C. proc. civ. a declarat apel, pentru soluționarea căruia la Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, la data de 23.09.2013 a fost înregistrat dosarul nr. xx23/2013 (nr. unic xx456/3/2012).

2.2. Apelanta-reclamantă a considerat că sentința atacată este nelegală și netemeinică deoarece prima instanță de fond a aplicat în mod greșit efectul pozitiv al lucrului judecat. S-a reținut, astfel, că aspectul validității Protocolului nr. 1956/1996 ar fi fost tranșat prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul de revendicare (dosar nr. xx18/3/2007), ignorându-se cu desăvârșire efectele sentinței civile nr. 8990 din 14.11.1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București prin care s-a constatat că SC G. SA, autoarea reclamantei, dobândise dreptul de proprietate asupra spațiului în litigiu, în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990. Prin urmare, dreptul de proprietate asupra spațiului comercial din C.M. nr. 294, bl. 42, sector 2, nu mai putea fi transmis de autoarea intimatei SC P. SA prin Protocolul nr. 1956 din 1.04.1996 a cărui nulitate absolută a fost invocată în prezenta cauză. Puterea lucrului judecat a sentinței civile nr. 8990 din 14.11.1995 era, deci, anterioară hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiul de revendicare și nicio altă instanță nu s-a pronunțat cu privire la valabilitatea Protocolului de predare-primire nr. 1956 din 1.04.1996 și nici nu a analizat cauzele de nulitate absolută invocate în prezentul litigiu. Astfel, instanțele învestite cu revendicarea au procedat doar la compararea titlurilor părților.

Protocolul nr. 1956 din 1.04.1996 trebuia considerat nul absolut deoarece au fost încălcate următoarele norme imperative: a) art. 1 Protocolul nr. 1 al CEDO, art. 41 Constituția României din 1991 și art. 481 C. civ.; b) art. 20 din Legea nr. 15/1990, principiul securității raporturilor juridice și principiul puterii lucrului judecat în raport de sentința civilă nr. 8990 din 14.11.1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București; c) principiul potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are; d) art. 966 și art. 968 C. civ.; e) art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 391/1995.

Anterioritatea datei înscrierii Protocolului nr. 1956 din 1.04.1996 în cartea funciară nu înlătură și nu produce nici un efect asupra cauzelor de nulitate absolută.

Apelanta a susținut că sentința atacată este dată cu aplicarea greșită a art. 1 Protocolul nr. 1 CEDO. SC G. SA era proprietara spațiului din C.M. la data la care autoarele intimatelor au încheiat Protocolul de predare-primire nr. 1956 din 1.04.1996 cu anexele aferente. De vreme ce SC G. SA era proprietarul spațiului comercial transmis de SC D. SA încă din anul 1990, conform sentinței civile nr. 8990/1995, este evident că SC D. SA, autoarea intimatei SC P. SA nu mai putea transmite același imobil în anul 1996 către SC A. SA Bacău prin Protocolul de predare-primire  nr. 1956 și anexele aferente.

Sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990 și a principiilor securității raporturilor juridice și a autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 8990 din 14.11.1995.

Astfel, instanța de fond nu a examinat efectele sentinței civile nr. 8990 din 14.11.1995 asupra valabilității actului contestat deși a fost sesizată în acest sens, limitându-se în a reține că „relevanța juridică a acestui titlu ar fi fost analizată de instanțele sesizate anterior cu litigiul în revendicare”. Instanța de fond nu a analizat cauzele de nulitate absolută invocate. Instanțele sesizate cu soluționarea litigiului în revendicare s-au raportat doar la dispozițiile H.G. nr. 765/1990, nu și cu privire la efectele art. 20 din Legea nr. 15/1990 în temeiul cărora spațiul comercial din C.M. a intrat în proprietatea autoarei apelantei.

Sentința a mai fost criticată și, susținându-se că s-a încălcat dreptul reclamantei la examinarea cauzei și la motivarea hotărârii judecătorești garantat de art. 6 din CEDO și art. 261 C. proc. civ., întrucât tribunalul nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra unor cauze de nulitate absolută, invocate prin cererea de chemare în judecată, respectiv cu privire la încălcarea principiilor „nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși” și „nimeni nu poate da ceea ce nu are” și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 391/1995 care prevedeau în mod expres încheierea protocolului și a anexelor la peste 7 luni de la data intrării în vigoare a actului normativ, și nu în termen de 30 de zile, astfel cum era stipulat.            Instanța de fond nu a motivat respingerea acțiunii în raport de cele două motive de nulitate menționate cu privire la acest motiv de apel, apelanta-reclamantă solicitând admiterea apelului și desființarea sentinței civile atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecarea aceleiași instanțe.

Din punctul de vedere al apelantei, sentința apelată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 966 și art. 968 C. civ. și încălcarea deciziei nr. XV/2005 a Î.C.C.J. Protocolul de predare-primire nr. 1956 din 1.04.1994 s-a încheiat prin fraudarea dreptului de proprietate al SC G. SA, autoarea apelantei, iar situația juridică a fost cunoscută de SC D. SA care a fost parte în dosarul nr. xx31/1995 în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 8990/14.11.1995.

Deși autoarele intimatelor cunoșteau la data de 1.04.1996 că dreptul de proprietate asupra spațiului comercial din C.M. nu putea fi transmis de SC D. SA către SC A. SA Bacău, acestea au încheiat totuși protocolul nr. 1956 cu anexele aferente, prin fraudarea dreptului de proprietate al autoarei apelantei.

Aspectul predării fictive a imobilului nu a fost analizat de prima instanță, care a ignorat faptul că Protocolul nr. 1956 din 1.04.1996 s-a fondat pe atestarea unei împrejurări necorespunzătoare, având la bază o cauză falsă și ilicită.

S-a mai referit apelanta la împrejurarea că instanța de fond nu a acordat relevanță probatorie interogatoriilor administrate în cauză, în sensul că nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 225 C. proc. civ., cu privire la refuzul SC P. SA de a răspunde la întrebările nr. 1, 6, 7 și 8, că s-a respins în mod greșit cererea reclamantei de administrare a probei testimoniale pentru dovedirea fictivității predării-primirii și că tribunalul nu s-a pronunțat asupra unor înscrisuri depuse de reclamantă, respectiv, decizia civilă nr. 414 din 26.02.1999 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția civilă, în dosarul nr. xx11/1998; sentința comercială nr. 1073 din 7.03.2005 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. xx33/2004, certificat fiscal, procesul-verbal de predare-primire a imobilului din 16.01.2010 încheiat între SC W.T. SRL și SC A. SA Bacău.

În fine, s-a mai arătat că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății în sensul că din considerentele sentinței apelate rezultă că instanța a pornit de la premisa eronată că apelanta ar fi contestat valabilitatea H.G. nr. 391/1995, iar nu a protocolului nr. 1956 din 1.04.1996 cu cele 2 anexe aferente.

2.3. Intimatele-pârâte, legal citate, au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.

2.4

. Prin decizia civilă nr. 334 din 05.05.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei SC W.T. SRL și obligată această parte la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată apelanta-reclamantă a solicitat să se constate nulitatea absolută a Protocolului de predare-primire nr. 1956 din 1.04.1996 și a Anexelor nr. 1și nr. 2, încheiat între SC D. SA și SC A. SA Bacău, având drept obiect transmiterea proprietății, în baza H.G. nr. 391/1995 Anexa 3 poziția 57, asupra spațiului comercial situat în C.M. nr. 294, bl. 42, sector 2 București.

Prin sentința civilă nr. 8990 din 14.11.995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 937 din 12.11996 pronunțată de Tribunalul București, Secția comercială, s-a constatat că reclamanta SC G. SA, autoarea apelantei, este proprietara spațiilor comerciale situate în C.M. nr. 42, sector 2 în temeiul H.G. nr. 765 din 9.07.1990 și art. 20 din Legea nr. 15/1990 (dosar nr. xx31/1995).

Prin sentința comercială nr. 13002 din 27.09.2007 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, având drept obiect  acțiunea în revendicare formulată de SC A.I. Bacău SA, instanța, comparând titlurile reclamantei și ale pârâtei, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâta SC H.T. SRL să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilul situat în București, C.M. nr. 294, bl. 42, parter, sector 2, intabulat în Cartea funciară 15304, cu nr. cadastral 982/03. Această sentință a rămas definitivă prin decizia comercială nr. 295 din 12.05.2010 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă. Prin decizia nr. 4030 din 23.11.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de SC W.T. SRL, decizia civilă nr. 295 din 12.05.2010 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. În  apel după casare, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, prin decizia comercială nr. 259 din 8.06.2011, a respins din nou ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă SC W.T. SRL împotriva sentinței comerciale nr. 13002 din 8.11.2007. Prin decizia civilă nr. 4210 din 16.12.2011 pronunțată de Î.C.C.J., Secția a II-a civilă, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC W.T. SRL împotriva deciziei comerciale nr. 259 din 8.06.2011 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă.

Din succesiunea hotărârilor judecătorești menționate, s-a stabilit că titlul apelantei-reclamante, respectiv sentința civilă nr. 8990 din 14.11.1995, definitivă prin decizia civilă nr. 937 din 12.11.1996 pronunțată de Tribunalul București, Secția comercială, s-a constatat că autoarea acesteia, SC G. SA, era proprietara spațiilor comerciale situate în C.M. nr. 42, sector 2, în temeiul H.G. nr. 765 din 9.07.1990 și a art. 20 din Legea nr. 15/1990. Prin sentința comercială nr. 13002 din 27.06.2007 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4210 din 16.12.2011 pronunțată de Î.C.C.J., Secția a II-a civilă, s-a recunoscut dreptul de proprietate al autoarei intimatei-pârâte SC A. SA Bacău asupra spațiului situat în București, C.M. nr. 294, bl. 42, sector 2, dobândit în temeiul H.G. nr. 391/1995, și a obligat pârâta SC H.T. SRL să lase reclamantei SC A.I. Bacău SA, în deplină proprietate și posesie imobilul menționat.

În considerentele sentinței comerciale nr. 13002 din 8.11.2007 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, tribunalul a reținut, între altele, că prin H.G. nr. 765/1990 nu se putea transfera dreptul de proprietate asupra spațiului în litigiu deoarece acesta a avut cu totul alt obiect, respectiv, „trecerea unor unități comerciale specializate de produse alimentare din subordinea Ministerului Comerțului, în subordinea Ministerului Agriculturii și Alimentației”, spațiile comerciale urmând a fi predate-primite pe bază de protocol încheiat de părți, iar întrucât această hotărâre de guvern nu cuprinde o anexă cu enumerarea unităților respective nu s-a putut stabili dacă unitatea care funcționa în spațiul comercial în cauză a trecut în subordinea Ministerului Agriculturii și Alimentației. Dovada că H.G. nr. 765/1990 nu a avut drept scop transmiterea dreptului de proprietate asupra spațiului comercial de la SC D. SA către SC G. SA a reprezentat-o chiar împrejurarea că ulterior a fost emisă H.G. nr. 391/1995 prin care a avut loc, în mod expres, transferul dreptului de proprietate de la SC D. SA către SC A. SA Bacău. S-a mai reținut și că, în privința sentinței civile nr. 8990 din 14.11.1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București prin care a fost admisă cererea formulată de SC G. și s-a constatat că aceasta era proprietara spațiului comercial situat în București, C.M. nr. 42 sector 2, tribunalul a reținut că aceasta a fost obținută în contradictoriu cu SC D. SA, care la momentul respectiv nu mai avea proprietatea asupra spațiului, deoarece dreptul de proprietate fusese deja transferat către SC A. SA Bacău prin H.G. nr. 391 din 6.06.1995. Prin procedeul comparației de titluri s-a considerat, astfel, că titlul autorului reclamantei SC A. SA Bacău - fiind anterior titlului autorului pârâtei - SC G. SA, era mai bine caracterizat, iar înscrierea în Cartea funciară l-a făcut opozabil terților anterior efectuării publicității titlului autorului pârâtei. Aceste argumente au fost reținute și de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, în decizia comercială nr. 259 din 8.06.2011 care, în plus, în raport de dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 765 din 9.07.1990, a concluzionat că prin respectivul act normativ unitățile comerciale specializate în produse alimentare au fost transferate cu titlu gratuit prin excepție de la regula transferului cu plată prevăzută de art. 14 din H.G. nr. 740/1990 - din subordinea Ministerului Comerțului în subordinea Ministerului Agriculturii și Alimentației.

S-a mai reținut de Curtea de apel și faptul că în cauză nu s-a putut stabili cu certitudine prin ce protocol ar fi fost transmis spațiul în aplicarea H.G. nr. 765/1990, chiar dacă SC W.T. SRL a depus două protocoale, nr. 12837 din 4.09.1990 și nr. 15317 din 12.11.1990 despre care a susținut că prin fiecare s-ar fi preluat spațiul în cauză, însă acestea nu au putut fi puse în relație cu anexa nr. 1 a H.G. nr. 765 despre care se făcea vorbire. Chiar dacă împreună cu protocolul nr. 12837 din 4.09.1990 s-a depus anexa nr. 8 (fără precizarea actului căruia aparține) în care se prezenta situația mijloacelor predate la IPCC București, la pg. 3 apărând „Moșilor bl. 42, mezanin”, Curtea de apel, în lipsa unor precizări din partea pârâtei referitoare la apartenența fragmentelor de înscrisuri și a valorii lor probatorie în raport cu părțile dosarului, nu le-a acordat relevanță juridică.

Pe de altă parte, prin art. 1 din H.G. nr. 391/1995 s-a prevăzut transmiterea fără plată, din patrimoniul unor societăți comerciale cu capital majoritar de stat, cu activitate comercială, în patrimoniul societăților comerciale cu capital majoritar de stat cu activitate de producție din domeniile morărit și panificație, carne și produse din carne (…) a spațiilor comerciale, terenurilor și dotărilor, prevăzute la anexele 1-4, iar în anexa nr. 3 la pct. 57, se menționează trecerea spațiului comercial din București, C.M. nr. 42 sector 2 de la SC D. SA la SC A. SA Bacău.

Prin decizia nr. 4210 din 16.12.2011 pronunțată de Î.C.C.J., Secția a II-a civilă, Înalta Curte a reținut că hotărârea judecătorească nr. 8990 din 14.11.1995 rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 934/2006 a Tribunalului București, prin care autoarea pârâtei și-a constituit dreptul nu poate avea opozabilitate

erga omnes,

astfel încât în mod corect s-a statuat asupra priorității dreptului de proprietate și s-a apelat la criteriul transcrierii în registrul de transcripțiuni pentru stabilirea titlului mai bine caracterizat.

În raport cu această dezlegare dată de trei instanțe judecătorești în mod irevocabil problemelor de fapt și de drept care vizau efectele juridice ale H.G. nr. 765/1990 și H.G. nr. 391/1995, ale sentinței civile nr. 8990 din 14.11.1995 rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 934/2006, a opozabilității dreptului de proprietate asupra spațiului comercial menționat față de terți din momentul transcrierii respectivului drept în registrul de transcripțiuni imobiliare, ale protocolului de predare-primire nr. 1956 din 1.04.1996 cu anexele nr. 1 și nr. 2 și titlului mai bine caracterizat, Curtea a considerat că instanța de fond în mod corect a dat eficiență efectului pozitiv al puterii lucrului judecat, aplicând prezumția potrivit căreia hotărârile judecătorești analizate exprimă adevărul, care nu trebuie să fie contrazis de o altă hotărâre. Așa cum se cunoaște, efectul de „lucru judecat” al unei hotărâri judecătorești are două accepțiuni:

stricto sensu,

semnifică autoritatea de lucru judecat și

lato sensu,

puterea de lucru judecat, care presupune că hotărârea beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu ar mai putea fi contrazisă de o altă hotărâre.

Deci, pentru a invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența unei triple identități de părți, obiect și cauză, ci este necesară doar existența unei identități între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății, instanța fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, deoarece în caz contrar s-ar ajunge la situația încălcării componentei

res judiciata

a puterii de lucru judecat.            În cauza de față, Curtea constată că obiectul acțiunii în revendicare, cât și criticile formulate în motivele de apel antamează aceleași probleme de drept, care au primit deja o rezolvare prin sentința comercială nr. 13002 din 8.11.2007 pronunțată de Tribunalul București, Secția comercială, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 4210 din 16.12.2011 pronunțată de Î.C.C.J., Secția a II-a civilă.

Așadar, de vreme ce aceeași problemă dedusă judecății într-un litigiu între aceleași părți a fost soluționată irevocabil pe fond întru-un anumit sens, rezultă că acest aspect reținut de instanțe, care a stat la baza soluțiilor, trebuie avute în vedere de instanța sesizată ulterior.

În acest context, instanța de apel a reținut faptul că printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit că proprietarul spațiului situat în C.M. nr. 294, bl. 42, parter, sector 2 este intimata-pârâtă; că titlul acestuia, protocolul de predare-primire nr. 1956 din 1.04.1996 întemeiat pe H.G. nr. 391/1995 este perfect valabil și mai bine caracterizat decât titlul apelantei-pârâte; că prin H.G. nr. 765/1990 nu s-a transmis dreptul de proprietate autoarei apelantei; că sentința civilă nr. 8990 din 14.11.1995, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 934/2006 prin care autoarea apelantei și-a constituit dreptul, nu poate avea opozabilitate

ergo omnes

și că principiul priorității transcrierii în registrul de transcripțiuni imobiliare este aplicabil în speță. Cu privire la aceste probleme de drept deja analizate, instanța de fond nu avea obligația reevaluării efectelor juridice ale actelor normative menționate și a hotărârilor judecătorești pronunțate anterior.

A fost avută în vedere și sentința civilă nr. 733 din 24.02.2009 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care instanța învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispozițiilor H.G. nr. 351/1995, prin care, în raport cu sentințele analizate, de situația juridică a spațiului comercial din C.M. și a protocolului nr. 1956 din 1.04.1996, s-a respins excepția invocată, pentru considerentul că H.G. nr. 391/1995 a fost adoptată conform art. 108 din Constituția României, iar problema transferului dreptului de proprietate nu poate fi tranșată decât de instanța de drept comun.

Astfel, curtea de apel a apreciat că instanța de fond în mod corect a reținut faptul că, de vreme ce normele care se pretind că ar fi fost încălcate au fost folosite în scopul pentru care au fost elaborate, și nu pentru eludarea altor norme imperative, dispozițiile H.G. nr. 391/1995 și ale Anexei 3 fiind folosite exact în scopul transmiterii dreptului de proprietate de la SC D. SA către SC A. SA Bacău, autoarea intimatei-pârâte SC A.I. Bacău SA.

În aceste condiții nu s-a putut reține o fraudare a legii în condițiile în care actele menționate, respectiv Protocolul nr. 1956 din 1.04.1996 și Anexele 1 și nr. 2 au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor H.G. nr. 391/1995. Cu atât mai mult, nu se putea reține încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional al CEDO, art. 41 din Constituția României din 1991 și art. 481 C. civ. în vigoare la acea dată.

Chiar dacă apelanta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată a înțeles să invoce nulitatea protocolului de predare-primire nr. 1956 din 1.04.1996 și a anexelor acestuia, solicitare care nu a format obiectul vreunei alte cereri supuse anterior judecății, curtea a  considerat, că atâta timp cât prin hotărârile judecătorești analizate s-a oferit o dezlegare juridică și afirmației apelantei referitoare la imposibilitatea predării spațiului de către SC D. SA către SC A. SA Bacău, întrucât la data perfectării actelor contestate – 1.04.1996, SC D. SA nu ar mai fi avut calitatea de proprietar, conform efectului pozitiv al lucrului judecat instanța de fond nu putea să dea interpretare contrată celei făcută prin hotărârile judecătorești menționate.

Cât privește normele legale aplicabile în speță, curtea de apel a considerat că acestea sunt cele în vigoare la data nașterii raporturilor juridice dintre părți potrivit dispozițiilor art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Referitor la susținerile apelantei potrivit cărora hotărârea atacată ar fi nemotivată, în raport cu dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., s-a constatat că acestea au fost respectate, și a fost respins ca nefondat acest motiv de apel, apreciindu-se că argumentația instanței de fond este coerentă, logică și în deplină concordanță cu soluția pronunțată.

În privința motivului de apel referitor la nepronunțarea instanței de fond asupra tuturor motivelor de nulitate invocate și a celor două principii de drept menționate, s-a constatat că aceste aspecte au fost tratate și dezlegate juridic de instanța inferioară. În contextul argumentelor menționate, au fost respinse ca nefondate și susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 966 și art. 968 C. civ., în lipsa dovezilor din care să rezulte caracterul fictiv al predării-primirii spațiului din C.M. nr. 294, bl. 42.

În privința încălcării deciziei nr. XV/2005 a Î.C.C.J., instanța de apel a reținut că aceasta nu este aplicabilă în speță, întrucât protocolul nr. 1956 din 1.04.1996 nu a făcut obiectul unei cercetări penale. Nici dispozițiile art. 184 C. proc. civ. nu au putut fi apreciate ca incidente în cauză, deoarece nu apelanta nu s-a înscris în fals împotriva respectivului protocol.

Cu privire la modul de aplicare a dispozițiilor art. 225 C. proc. civ., s-a reținut că, de vreme ce legiuitorul a lăsat la latitudinea judecătorului posibilitatea de a socoti refuzul nejustificat al părții de a răspunde la interogatoriu sau lipsa acesteia de la termenele de judecată, ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă în folosul părții potrivnice, neaplicarea acestora nu poate fi considerată drept o neacordare a relevanței cuvenite acestei probe încuviințate. Cum, în materia administrării probelor, nici uneia dintre probe nu i se acordă o importanță legală deosebită față de celelalte, neaplicarea dispozițiilor art. 225 C. proc. civ., în concurs cu înscrisurile și hotărârile judecătorești existente în dosarul de fond, nu constituie un motiv temeinic pentru schimbarea sau anularea sentinței atacate.

Referitor la refuzul instanței de fond de a încuviința cererea apelantei de administrare a probei testimoniale, s-a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 167 C. proc. civ., instanța a dispus corect numai administrarea acelor probe care sunt concludente, pertinente și utile cauzei. În acest context, respingerea cererii în raport de obiectul cauzei, nulitatea absolută a unui act, este corectă și legală. S-a mai considerat că toate înscrisurile administrate au fost evaluate probator de către prima instanță și că nu poate fi nici vorba despre o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, din perspectiva neintentării unei acțiuni vizând nelegalitatea H.G. nr. 391/1995, în raport cu sentința nr. 733 din 24.02.2009 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VIII-a, prin care a fost respinsă excepția de nelegalitate a HG nr. 391/1995 ca neîntemeiată.

3.1. Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel reclamanta SC W.T. SRL a formulat recurs, solicitând, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, iar, în subsidiar, modificarea deciziei, admiterea apelului și schimbarea sentinței civile nr. 4778/11.06.2013 în sensul admiterii acțiunii promovate.

După prezentarea istoricului raportului litigios din cauză, recurenta a dezvoltat motive de recurs încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Astfel, o primă critică vizează încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atrasă prin încălcarea principiului puterii lucrului judecat a sentinței civile nr. 8990/1995 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar a SC G. SA asupra spațiului comercial situat în București, C.M. nr. 294, bl. 42, sector 2 în contradictoriu cu SC D. SA și a depășirii limitelor aceluiași principiu, prin aprecierea relevanței sentinței civile nr. 13002/29.09.2007 în privința cauzelor de nulitate absolută afirmate cu privire la protocolul nr. 1956/01.04.1996 atacat prin această acțiune.

Se relevă că sențința civilă nr. 8990/14.11.1995 a intrat în puterea lucrului judecat, astfel încât s-a statuat pe cale jurisdicțională că la 14.11.1995 SC G. SA, autoarea reclamantei, era titularul dreptului de proprietate al imobilului cu destinație comercială în litigiu, că acest drept a fost dobândit prin protocolul de predare primire nr. 15317/12.11.1990.

Acest lucru impune cu evidență că SC D. SA, parte în primul litigiu, nu mai putea transmite valabil dreptul de proprietate asupra spațiului, deoarece nu mai era, la data încheierii protocolului atacat, proprietara bunului care a făcut obiectul transmiterii.

Se susține că instanța de apel a persistat în greșeala de a înlătura efectul de lucru judecat al sentinței inițiale, nr. 8990/14.11.1995, deși a susținut cu caracter teoretic că autoritatea de lucru judecat impune oricui prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu mai poate fi contrazisă printr-o hotărâre contrară. Dat fiind criteriul anteriorității sentinței civile nr. 8990/1995 față de sentința civilă nr. 13007/2007, cea dintâi este prevalentă potrivit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, în mod greșit instanța de apel a valorificat efectul autorității lucrului judecat generat prin sentința comercială nr. 13002/2007, definitivă prin decizia comercială nr. 259/08.06.2011 și irevocabilă prin decizia comercială nr. 4210/16.12.2011, limitându-se la reproducerea considerentelor acestor decizii, fără a face o analiză critică a motivelor de nulitate evocate în litigiul de față. S-a reținut greșit că obiectul acțiunii în revendicare și criticile din apel antamează aceleași probleme de drept, deja soluționate prin hotărâri irevocabile.

Recurenta subliniază că în speță nu există identitate între problema definitiv soluționată și cea dedusă judecății în cauză, iar cauza prezentei cereri s-a întemeiat pe dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, art. 481 C. civ., art. 41 (actual art. 44) din Constituția României, art. 20 din Legea nr. 15/1990 , art. 966 și art. 968 C. civ. și pe principiile

nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet

și

nemo dat quod non habet

.

Astfel, nu s-a explicat cum a fost posibil ca SC D. SA să transmită succesiv același drept unor subiecte de drept diferite, în baza unor acte normative diferite, instanța de apel nu a analizat cauza ilicită decurgând din caracterul fictiv al predării-primirii spațiului între autoarele intimatelor, în contextul în care acest spațiu se afla în posesia SC G. SA încă din 01.04.1996. De asemenea, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra încălcării art. 4 alin. (1) și art. 1 din H.G. nr. 391/1995.

O a treia critică vizează greșita aplicare a principiilor statuate prin art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, a art. 44 din Constituția României și art. 481 C. civ.

Se susține, în dezvoltarea acestui motiv, că niciuna dintre instanțele de fond nu a analizat validitatea protocolului de predare, ignorându-se că potrivit sentinței civile nr. 8990/14.11.1995 SC G. SA i s-a recunoscut calitatea de proprietar, prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990. Astfel, în lumina Convenției, SC G. SA și succesorii acesteia au un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Rezultă că prin nici un act ulterior anului 1990, transmițătorul bunului în patrimoniul SC G. SA nu mai putea dispune asupra aceluiași bun, de aceea încheierea Protocolului nr. 1956/1996 nu poate fi valabilă.

Decizia din apel a mai fost atacată și pentru greșita aplicare a legii, respectiv a art. 20 din Legea nr. 15/1990 și a principiului securității raporturilor juridice decurgând din sentința civilă nr. 8990/14.11.1995.

Se arată că primele instanțe au