ÎCCJ, decizie (scj.ro #122516)

Limitele dreptului de reprezentare al administratorilor. Acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de ipotecă încheiat de unul dintre administratorii societății. Invocarea lipsei consimțământului. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Funcționarea societăților

Index alfabetic : acțiune în constatare

nulitate absolută

contract de ipotecă

administrator

consimțământ

Legea nr. 31/1990, art. 5 pct. 6, art. 70

1

, art. 75, art. 197 alin. (3), art. 204 alin. (2)

C. civ. din 1864, art. 1533, art. 1770

Potrivit dispozițiilor art. 70

1

din Legea nr. 31/1990, actele de dispoziție asupra bunurilor unei societăți pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanților legali ai societății, după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societății adoptate în conformitate cu prevederile prezentei legi și ale actului constitutiv al societății, nefiind necesară o procură specială și în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziție trebuie încheiate în formă autentică.

Astfel, în cazul în care la încheierea unui contract de ipotecă societatea a fost reprezentată doar de către unul dintre administratori, această reprezentare respectând dispozițiile Legii nr. 31/1990 și actul constitutiv, nu se poate vorbi de lipsa consimțământului la încheierea actului, faptul că celălalt administrator nu și-a dat acordul neimpietând asupra valabilității actului încheiat între societate – care a fost legal reprezentată – și o terță persoană.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 731 din 5 martie 2015

Reclamanta SC M. SRL a chemat în judecată pe pârâta P. Bank România SA București, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de ipotecă autentificat sub nr. 318/16.03.2008 la B.N.P. F.A.R. și, de asemenea, radierea ipotecii din CF nr. 2427 a loc. Chitila, județul Ilfov, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 616 din 30.01.2014, Tribunalul Vâlcea, Secția a II-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC M. SRL, a constatat nulitatea absolută a contractului de ipotecă autentificat sub nr. 318/2008 la B.N.P. F.A.R.; a dispus radierea ipotecii din C.F. nr. 2427 a localității Chitila, județul Ilfov; a obligat pârâta la plata sumei de 7210,3 lei, cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut următoarele :

Conform actului constitutiv al firmei SC M. SRL, asociați în această societate sunt I.M., D.E. și D.E.L., iar administratori sunt I.M. și D.E.

I.M. a contractat pe numele unei alte firme al cărui asociat este, SC F.C. SRL, un împrumut bancar de 360.000 Ron, garantat însă cu bunurile firmei SC M. SRL, prin încheierea contractului de ipotecă din prezentul litigiu.

Acest contract este semnat numai de I.M., din partea SC M. SRL, deși conform actului constitutiv, D.E. și D.E.L. dețin 50% din capitalul firmei.

Contractul de credit nr. 31.291/16.05.2008 este, de asemenea, semnat numai de I.M. din partea SC M. SRL Budești, județul Vâlcea. În finalul acestui contract de credit, prin art. 15 lit. f) se menționează că bunurile cu care a fost garantat împrumutul sunt bunurile proprietatea SC M.

D.E. și L. nu au avut cunoscut de existența contractului de credit și a celui de ipotecă, ipoteză reținută de tribunal ca reprezentând fraudă în dauna societății, imputabilă numitului I.M. Pentru perfectarea contractului de ipotecă și credit încheiate cu pârâta, a invocat o hotărâre nr. 2/9.05.2009, a Adunării Generale a Asociaților SC M. SRL, hotărâre care să-i justifice încheierea contractelor. În această hotărâre nr. 2/9.05.2008 (anterioară împrumutului bancar) erau semnate ca fiind de acord cu acest împrumut și garantarea lui, și asociatele D.E. și D.E.L. Însă, în urma expertizei de specialitate, efectuată în faza de cercetare penală, s-a constatat că acestea nu au executat semnăturile de pe hotărâre, chiar că, nu le aparțin lor.

Tribunalul a respins excepția inadmisibilității cererii ca nefondată, reținând că rațiunea textului prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. a fost degrevarea instanțelor de judecată de soluționarea unor litigii ce ar putea fi soluționate pe cale amiabilă. Or, în speța de față litigiile dintre părți nu au putut fi astfel rezolvate (dimpotrivă aceste litigii au avut natură penală, civilă, etc. și au durat ani de zile). În plus, art. 720

1

C. proc. civ. privește litigiile care au ca obiect sume de bani. Pârâta nu dovedește vreo vătămare în speță, iar voința sa a fost de rezolvare a litigiului pe cale judecătorească, iar nu amiabilă.

Împotriva sentinței de mai sus, în termen legal, a formulat recurs pârâtul P. Bank România SA, criticând-o pentru motive încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 3, 7 ,9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Calea de atac a fost calificată la data de 30.10.2014 ca fiind apel

,

prin raportare la valoarea obiectului pricinii (360.000 lei) și la prevederile art. 282 C. proc. civ.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor invocate și în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că apelul este fondat, pentru următoarele considerente:

Au fost apreciate nefondate criticile care privesc greșita soluționare a excepțiilor de necompetență teritorială și inadmisibilitate.

În cauză, fiind vorba de o dispoziție de competență de ordine privată, excepția trebuia invocată prin întâmpinare, a cărei depunere este obligatorie potrivit art. 720

4

C. proc. civ.  Or, prin întâmpinarea depusă la dosarul de  fond la data de 11.03.2011 pârâta nu a invocat această excepție, așa încât invocarea ei ulterioară, la data de 17.10.2013 este tardivă.

În ceea ce privește inadmisibilitatea, Curtea a reținut că obligația reclamantei de a încerca soluționarea prealabilă a litigiului trebuie examinată și din perspectiva celui convocat la conciliere. În cauză, prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat suspendarea cauzei în fața instanței de fond până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului penal în care s-a cercetat falsificarea Hotărârii adunării generale a asociaților nr. 2/2008, solicitare încuviințată de instanța de fond. Așadar, pârâta chemată în judecată a considerat că dezlegarea cauzei este influențată de soluția din dosarul penal, cel puțin sub aspectul modalității în care își va face apărările în cauză; rezultă că voința părților a fost aceea de a rezolva litigiul pe cale judecătorească, precedat de cercetarea veridicității hotărârii A.G.A. de către organele de cercetare penală, și nu pe cale amiabilă, astfel încât pârâta se prevalează de neîndeplinirea prevederilor art. 720

1

C. proc. civ., fără a dovedi o vătămare și fără a-și fi manifestat voința de a rezolva litigiul pe cale amiabilă, astfel încât să paralizeze demersul în justiție al reclamantei.

Sub aspectul încălcării de către instanța de fond a prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Curtea a constatat că instanța de fond a motivat soluția adoptată, raportându-se la motivul de nulitate invocat de reclamantă, lipsa consimțământului, pe care l-a apreciat ca fiind fondat, fără a analiza și apărările pârâtei, care a precizat că reclamanta și-a dat consimțământul prin semnarea contractului de către unul dintre administratori, în condițiile în care, potrivit legii și actului constitutiv, nu era necesară hotărârea adunării generale a asociaților ori a celuilalt administrator.

Curtea, analizând aceste apărări, reiterate pe calea apelului, a constatat că sunt fondate.

Astfel, potrivit art. 70

1

din Legea nr. 31/1990, actele de dispoziție asupra bunurilor unei societăți comerciale pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanților legali ai societății, după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societății adoptate în conformitate cu prevederile prezentei legi și ale actului constitutiv al societății, nefiind necesară o procură specială și în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziție trebuie încheiate în formă autentică.

Potrivit art. 197 alin. (3) raportat la art. 75 din aceeași lege, în caz de pluralitate de administratori, dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, afară de stipulație contrară în actul constitutiv.

Aplicând aceste dispoziții legale la speța de față, se constată că, potrivit art. 17 din actul constitutiv al societății SC M. SRL, „administratorii societății sunt I.M. și D.E., care pot lucra atât împreună cât și separat” (art. 17).

Din coroborarea acestor dispoziții legale și statutare a rezultat că pentru încheierea contractului de ipotecă era necesar și suficient consimțământul oricăruia dintre cei doi administratori.

Cum, la autentificarea contactului, societatea a fost reprezentată de către administratorul I.M., iar această reprezentare respectă dispozițiile menționate din lege și actul constitutiv, rezultă că nu se poate vorbi de lipsa consimțământului la încheierea contractului, așa cum a susținut reclamanta.

Faptul că celălalt administrator al societății, și nici cel de-al treilea asociat, nu și-au dat consimțământul la încheierea contractului nu impietează asupra valabilității contractului încheiat între societate - care a fost legal reprezentată - și o terță persoană.

Nici anularea Hotărârii A.G.A. M. nr. 2/9.05.2008 nu are relevanță sub aspectul validității contractului de ipotecă, deoarece existența unei hotărâri a adunării generale a asociaților nu era necesară pentru perfectarea contractului, fiind suficient consimțământul exprimat de unul din cei doi administratori ai societății garante, I.M.

Faptul că acesta ar fi acționat în frauda societății pe care a reprezentat-o la încheierea actului nu atrage nulitatea absolută a actului decât dacă s-ar fi făcut dovada complicității la fraudă a terțului cocontractant (

fraus omnia corrumpit

), ceea ce în speță nu s-a relevat.

Dimpotrivă, exercitarea abuzivă a dreptului de reprezentare, în contra intereselor mandantului, nu poate fi opusă cocontractantului care s-a încrezut cu bună-credință în dreptul de reprezentare izvorât din calitatea de administrator, coroborată și cu hotărârea adunării asociaților, la a cărei falsificare nu s-a susținut că ar fi fost părtașă.

În consecință, pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile legale menționate, Curtea a reținut că în cauză nu este incident motivul de  nulitate invocat de către reclamantă.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 400/A-C/din 6 noiembrie 2014, a admis apelul declarat de pârâtul P. Bank România SA, a

s

chimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantă; a obligat intimata la plata sumei de 28.069,25 lei, cheltuieli de judecată la fond și în apel către apelant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC M. SRL solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurată, în sensul admiterii apelului și acțiunii astfel cum a fost formulată.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a reținut în mod eronat situația de fapt, motivarea fiind străină de natura pricinii.

Precizează că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la reaua-credință cu care a acționat administratorul I.M. cu ocazia încheierii contractului de ipotecă, făcând abstracție de faptul că administratorul a garantat cu bunurile societății împrumutul de 360.000 lei.

O altă critică subsumată acestui motiv de nelegalitate este reprezentată de faptul că instanța de apel a nesocotit caracterul de oficialitate, obligativitate și executorialitate al unei hotărâri judecătorești intrată în puterea lucrului judecat, în ceea ce privește anularea unui act juridic fals, cu referire la sentința civilă nr. 7979/2013 pronunțată de Judecătoria Râmnicu-Vâlcea, prin care a fost anulată hotărârea A.G.A. care a stat la baza încheierii frauduloase a contractului de ipotecă .

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat faptul că hotărârea atacată este lipsită de temei legal fiind dată cu  aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1770, 1774, 1776, 1788, 970, 975 C. civ. raportat la art. 1533 și urm. C. civ., raportat la art. 20 din Actul Constitutiv și art. 5, art. 70

1

art. 191, art. 204 din Legea nr. 31/1990.

Recurenta reclamantă susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a principiului bunei-credințe și a principiului validității aparenței în drept, raportat la existența unei hotărâri judecătorești care a consfințit nulitatea actului principal, care a stat la baza încheierii actului subsecvent.

Instanța de apel nu a motivat hotărârea pronunțată prin raportare la principiul bunei credințe a pârâtei la încheierea actului.

În susținerea principiului simetriei actelor juridice civile, recurenta apreciază că actele de dispoziție cu privire la un teren se încheie în formă autentică. Aceste dispoziții sunt prevăzute și de art. 5 pct. 6 teza a II-a din Legea nr. 31/1990 și art. 204 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

În cauza de față, administratorul I.M. nu a avut un mandat special din partea reclamantei de a efectua acte de dispoziție, prezentarea hotărârii AGA nr. 2/2008 și aceea falsă nu era suficientă pentru încheierea legală a contractului de ipotecă, iar banca și notarul trebuiau să acționeze cu bună-credință și să solicite toate aceste acte.

Deși recurenta-reclamantă admite incidența dispozițiilor art. 70

1

din Legea nr. 31/1990, arată că acestea nu se referă la actele de dispoziție cu privire la terenuri. Din acest punct de vedere sunt greșite considerentele instanței de apel care au dat eficiență principiului validității aparenței în drept.

A mai arătat recurenta-reclamantă că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 70

1

din Legea nr. 31/1990, făcând confuzie între limitele mandatului general de administrare conferit administratorilor și dreptul de dispoziție asupra patrimoniului societății, care în lipsă de stipulație expresă în Actul Constitutiv nu aparține administratorilor decât în baza unui mandat expres acordat de societate.

Recurenta-reclamantă a mai invocat nerespectarea principiului securității raporturilor juridice, motivat de împrejurarea că atât banca cât și notarul care a autentificat contractul de ipotecă, nu au respectat dispozițiile art. 1770 și art. 1533 C. civ. Recurenta-reclamantă a făcut trimitere și la incidența dispozițiilor art. 1173 C. civ., cu privire la neîndeplinirea obligațiilor cerute de Legea nr. 36/1995 în ceea ce privește notarul public.

O ultimă critică a recurentei-reclamante vizează nesocotirea puterii de administrare de către instanța de apel, întrucât administratorul I.M. nu a primit din partea societății un mandat special, astfel cum prevăd dispozițiile coroborate ale art. 72 din Legea nr. 31/1990, art. 1535, art. 1536, art. 1096 și art. 1115 C. civ.

În finalul recursului, recurenta-reclamantă a solicitat reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată de către instanța de apel, apreciind că acestea au fost acordate într-un cuantum exagerat.

În raport de cererea de recurs, intimata P. Bank România SA a formulat întâmpinare prin care a combătut, punctual, criticile de nelegalitate invocate și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este nefondat

.

Înalta Curte, analizând decizia recurată în raport de motivele invocate, de actele dosarului și de dispozițiile legale incidente, a constatat că acestea nu sunt de natură să conducă la modificarea sau casarea hotărârii, în cauză nefiind întrunită niciuna din situațiile prevăzute de dispozițiile invocate.

Motivul de nelegalitate vizând existența motivelor contradictorii și străine de natura pricinii este nefondat, întrucât acest motiv de recurs vizează ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a reținut în mod corect situația de fapt, împrejurare care face ca hotărârea să fie străină de natura pricinii. De asemenea, instanța nu s-a pronunțat cu privire la reaua-credință cu care a acționat administratorul I.M. cu ocazia încheierii contractului de ipotecă. Recurenta-reclamantă a mai precizat că instanța nu s-a pronunțat asupra motivului de nulitate a actului juridic, cu referire la sentința civilă nr. 7979 din 28 octombrie 2013 pronunțată de Judecătoria Râmnicu-Vâlcea.

Criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate nu pot fi reținute.

Așadar, instanța de apel a apreciat ca fiind corect reținută situația de fapt stabilită de către prima instanță, dând o altă interpretare în ceea ce privește motivul de nulitate invocat de către reclamantă, privind lipsa consimțământului. Instanța de apel și-a argumentat soluția pronunțată, raportându-se la faptul că potrivit legii și actului constitutiv nu era necesară hotărârea adunării generale a asociaților ori a celuilalt administrator, ceea ce echivalează cu existența consimțământului la încheierea actului.

În ceea ce privește lipsa considerentelor instanței de apel cu privire la aspectul privind reaua-credință cu care a acționat administratorul I.M., cu ocazia încheierii contractului de ipotecă, se constată că instanța de apel a apreciat că nu poate fi reținută frauda societății reclamante, reprezentată de administratorul I.M. la încheierea actului, ca și motiv de nulitate absolută, decât dacă s-ar fi făcut dovada complicității la fraudă a terțului cocontractant, ceea ce în speță nu s-a demonstrat. În consecință, nici această critică nu subzistă.

Criticile recurentei-reclamante privind lipsa considerentelor instanței de apel cu privire la nesocotirea argumentului prezentat prin întâmpinare, prin care a invocat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 7979/2013 a Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea nu sunt fondate. Instanța de apel trebuie să răspundă motivelor de apel formulate, având în vedere și apărările formulate în cauză, însă această operațiune poate fi realizată și prin considerente comune.

În consecință, se poate afirma că hotărârea instanței de apel este dată cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., motivarea acesteia este clară, precisă, în concordanță cu probele administrate în cauză, răspunzând în fapt și în drept la toate pretențiile formulate, conducând în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 5 pct. 6, art. 204 alin. (2), art. 70

1

din Legea nr. 31/1990, art. 1533 și art. 1770 C. civ.

Raționamentul recurentei-reclamante constă în faptul că raportat la existența unei hotărâri judecătorești care a consfințit nulitatea actului juridic reprezentat de Hotărârea AGA nr. 2/2008 se impunea să se dea eficiență principiului anulării actului subsecvent, în speță contractul de ipotecă, act care nu poate fi salvat de aparența dreptului.

S-a mai susținut că instanța de apel a dat o interpretare greșită principiului bunei credințe și validității aparenței în drept.

S-a mai invocat principiul simetriei actelor juridice în susținerea ideii că pentru încheierea valabilă a actului de ipotecă, administratorul avea nevoie de un mandat special, raportat la faptul că bunul ipotecat era un teren.

De asemenea, s-a mai arătat că instanța de apel, invocând dispozițiile art. 70

1

din Legea nr. 31/1990 face confuzie între mandatul general de administrare conferit administratorilor și dreptul de dispoziție asupra patrimoniului societății.

În analiza acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte urmează a porni de la temeiul acțiunii, respectiv constatarea nulității absolute a contractului de ipotecă autentificat sub nr. 318 din 16 martie 2008, având în vedere lipsa consimțământului la încheierea actului, respectiv necesitatea acordării unui mandat expres acordat de asociații societății.

Considerentele instanței de apel în susținerea respingerii cererii de chemare în judecată au vizat dispozițiile art. 70

1

din Legea nr. 31/1990 și art. 197 alin. (3) raportat la art. 75 din aceeași lege, precum și dispozițiile art. 17 din Actul Constitutiv.

În ceea ce privește teoria aparenței în drept invocată de către recurenta-reclamantă, aceasta se bazează pe existența erorii scuzabile față de terții beneficiari ai actelor încheiate de către titularul aparent al dreptului. Pentru aplicarea teoriei aparenței este nevoie ca persoana să se afle într-o eroare legitimă în care ar fi putut să se afle orice persoană rezonabilă. Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut aplicarea ideii de bună-credință, apreciind că pârâta s-a încrezut în dreptul de reprezentare izvorât din calitatea de administrator, coroborat cu hotărârea adunării generale. Astfel, banca a verificat actul constitutiv al societății, Hotărârea AGA nr. 2/2008 și extrasul informativ de la Registrul Comerțului.

Deși hotărârea adunării generale nr. 2/9.05.2008 este actul de care a uzat administratorul I.M. la încheierea contractului de ipotecă și de credit, valabilitatea contractului de credit și a celui de ipotecă nu depindea de aceasta, întrucât puterea de reprezentare în relațiile cu terții decurge din lege, respectiv art. 70

1

și art. 75 din Legea nr. 31/1990, precum și din Actul Constitutiv.

Deși teoria anulării actului subsecvent a fost întemeiată pe puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 7979 din 28 octombrie 2013, a Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea prin care a fost anulată Hotărârea AGA nr. 2 din 9 mai 2008, în mod corect nu a fost reținută de către instanța de apel exercitarea abuzivă a dreptului de reprezentare, în condițiile în care s-a demonstrat eroarea legitimă în care s-a aflat cocontractantul la încheierea actului, ceea ce excede diligențele normale.

În continuarea raționamentului, Înalta Curte va analiza dreptul de dispoziție asupra patrimoniului societății, reglementat de dispozițiile art. 70

1

din Legea nr. 31/1990.

Prin textul legal sus evocat, legiuitorul societar a înțeles să extindă limitele mandatului administratorilor sociali și să confere acestuia caracter special, în sensul că pentru actele de dispoziție ce au ca obiect bunurile unei societăți comerciale, indiferent de forma acesteia, nu este necesară o procură specială și, mai mult, nu se impune ca procura să îmbrace forma autentică și nici chiar în acele situații în care, potrivit legii, actele de dispoziție se încheie în mod obligatoriu în formă autentică.

Cu alte cuvinte, actele de dispoziție asupra bunurilor societății se încheie de către reprezentanții legali în temeiul puterilor conferite, după caz, prin lege sau actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare.

Revenind la speța de față, potrivit art. 17 din actul constitutiv al SC M. SRL administratorii societății sunt I.M. și D.E., care pot lucra atât împreună, cât și separat.

Potrivit art. 197 alin. (3) raportat la art. 75 din Legea nr. 31/1990, în caz de pluralitate de administratori, dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, afară de stipulație contrară în actul constitutiv.

Potrivit art. 70 din Legea nr. 31/1990, administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutiv.

Așa fiind, trimiterile recurentei-reclamante cu privire la dispozițiile dreptului comun în ceea ce privește limitele mandatului de reprezentare al administratorului nu au suport legal. În scopul realizării obiectivelor propuse, legiuitorul societar a derogat de la prevederile dreptului comun sub aspectul actelor juridice încheiate (conservare, administrare, dispoziție) precum și sub aspectul modului de formare al actelor juridice (consensuale, solemne, reale).

Din acest punct de vedere, vor fi înlăturate susținerile recurentei-reclamante privind aplicarea regulii privind simetria actelor juridice din punct de vedere al respectării formei mandatului. Dispozițiile art. 5 pct. 6 teza a II-a și art. 204 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, precum și art. 1533 C. civ. nu sunt incidente în cauză.

În ceea ce privește principiul asigurării respectării securității raporturilor juridice civile, Înalta Curte, în considerarea bunei-credințe reținută în favoarea băncii și a incidenței principiului validității în drept va reține că menținerea contractului de ipotecă este tocmai expresia aplicării acestui principiu.

De asemenea, dispozițiile art. 1173 C. civ., care conferă dovadă deplină până la înscrierea în fals în privința dispozițiilor și convențiilor ce constată, nu au incidență în cauză, întrucât până în prezent nu există nici o rezoluție a unui organ de urmărire penală cu privire la existența unui fals săvârșit cu prilejul încheierii contractului de ipotecă.

Înalta Curte, examinând criticile formulate de către recurenta pârâtă prin care a susținut lipsa puterii de reprezentare a administratorului I.M. reține că sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 20 lit. a din Actul Constitutiv, administratorul statutar al societății, I.M., reprezintă societatea în relațiile cu terții, în fața organelor judecătorești, organelor administrației publice centrale sau locale de stat, precum și în fața oricăror instituții legal constituite.

Din interpretarea acestor dispoziții, coroborate cu cele anterior arătate, se reține că I.M., în calitate de administrator al societății, putea să semneze contractul de credit și contractul de ipotecă fără a fi nevoie să fi fost împuternicit în acest sens printr-o hotărâre a adunării generale a asociaților.

Este de menționat în acest sens că dispozițiile Legii nr. 31/1990 au caracter special în raport de prevederile Codului civil, iar astfel cum s-a arătat, dispozițiile art. 70

1

din Legea nr. 31/1990 derogă de la regulile stabilite de Codul civil prin art. 1533 și urm.

În ceea ce privește critica privind cheltuielile de judecată acordate de către instanța de apel și solicitarea recurentei-reclamante de reducere a acestora, se constată că deși au fost invocate dispozițiile art. 274 raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ., aspectele criticate vizează aspecte de netemeinicie și de apreciere a probelor, care nu pot face obiect de analiză în această etapă procesuală.

Operațiunea de stabilire a cheltuielilor de judecată ocazionate de exercitarea căii de atac a apelului presupune stabilirea onorariului

inter partes,

ținând seama de elementele prevăzute în art. 132 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, ceea ce cuprinde aspecte care vizează interpretarea probatoriilor administrate, care nu pot forma obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs.

În ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată, se constată că aceasta s-a făcut conform art. 274 C. proc. civ., potrivit căruia „

Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Înalta Curte, în ceea ce privește cererea accesorie formulată de intimata P. Bank România SA, privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., și a redus cuantumul acestora la suma de 4.000 lei.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC M. SRL împotriva deciziei nr. 400/A-C din 6 noiembrie 2014 a Curții de Apel Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.