ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1852/2016

Decizia nr. 1852/2016

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. x/2013*, urmare a trimiterii spre rejudecare dispusă de Curtea de Apel Ploiești, reclamanții A., B., C., D. și E. au solicitat în contradictoriu cu pârâta F. SA - Sucursala Buzău, constatarea nulității absolute a contractului de credit din 4 ianuarie 2010, cât și a actelor adiționale încheiate, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 2 aprilie 2013, reclamantul A. a depus o cerere precizatoare, completând motivele de nulitate, solicitând a se constata nulitatea absolută a contractului de credit pentru lipsa capacității de folosință a pârâtei, care nu are personalitate juridică proprie. A solicitat, de asemenea, constatarea nulității absolute a contractelor de ipotecă încheiate în baza contractului de credit, pentru lipsa capacității de folosință a sucursalei semnatare și pentru încălcarea principiului specialității.

Reclamanții B., C., D. și E. au depus, la data de 10 mai 2013, cereri prin care au menționat că își însușesc cererea de chemare în judecată.

Prin încheierea din 11 iunie 2013, instanța a respins excepția lipsei calității procesual active invocată de pârâta F. SA - Sucursala Buzău.

După un prim ciclu procesual, Curtea de Apel Ploiești a anulat sentința pronunțată și a dispus rejudecarea cauzei.

În al doilea ciclu procesual SC G. SRL, reprezentată prin lichidator judiciar H., a formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând constatarea nulității absolute a contractului de credit și a actelor sale adiționale pe motivul lipsei capacității de folosință a sucursalei bancare.

Prin încheierea din 11 mai 2015, instanța a admis în principiu cererea de intervenție voluntară.

Instanța a constatat că în primul ciclu procesual nu a fost lămurit cadrul procesual raportat la diversele capete de cerere formulate de reclamanți.

În urma precizărilor depuse la dosar, în rejudecare, instanța a fost învestită cu următoarele capete de cerere:

I. Capete de cerere formulate de reclamantul A.:

1) constatarea nulității absolute a contractului de credit, a actelor adiționale și contractelor de ipotecă pe motivul lipsei capacității de folosință a sucursalei bancare și nerespectării principiului specialității ipotecii.

2) constatarea nulității absolute a contractului de credit, actelor adiționale și contractelor de ipotecă datorită clauzelor abuzive inserate - vizând dobânda și comisioanele, instituirea solidarității între reclamanții garanți și împrumutat.

II. Capete de cerere însușite de reclamanții B., C., D. și E.:

- constatarea nulității absolute a contractului de credit, actelor adiționale și contractelor de ipotecă datorită clauzelor abuzive inserate - vizând dobânda și comisioanele, instituirea solidarității între reclamanții garanți și împrumutat.

III. Cererea de intervenție voluntară principală formulată de SC G. SRL, reprezentată prin lichidator judiciar H., având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de credit și a actelor sale adiționale pe motivul lipsei capacității de folosință a sucursalei bancare.

Prin Sentința nr. 796 pronunțată în data de 11 septembrie 2015, Tribunalul Buzău a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., a admis în parte cererea formulată de reclamanții C., D., E. și B., în contradictoriu cu pârâta F. SA - Sucursala Buzău, a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate în capitolul V pct. 5 teza 1 din contractul de credit din 4 ianuarie 2010 și în art. 1 capitol V pct. 5 teza 1 din actele adiționale din 10 noiembrie 2010 și din 17 februarie 2011, a respins capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al contractului din 4 ianuarie 2010, al clauzelor cuprinse la capitolul VI, VII și X din acest contract, al actelor adiționale nr. 1 și 2 la contract, precum și al contractelor de ipotecă autentificate sub nr. 47, 48 și 49 din 7 ianuarie 2010, a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție în interes propriu formulată de SC G. SRL reprezentată prin lichidator judiciar H. și a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

În motivarea acestei soluții, tribunalul a reținut în esență că, în cadrul contractului de credit și a actelor adiționale, cocontractant a fost unitatea bancară centrală care beneficiază de personalitate juridică, reprezentată la momentul semnării contractului prin sucursală, în calitate de mandatar. De altfel, pentru contractele de ipotecă, pârâta a depus la dosar procură specială de împuternicire a sucursalei pentru a încheia și semna contracte de garanții reale mobiliare și imobiliare.

În consecință, sub acest aspect, s-a constat că în raport cu dispozițiile art. 7 alin. (1

1

) din O.U.G. nr. 99/2006 coroborat cu art. 4 pct. 17 din Regulamentul CE nr. 575/2013, văzând și Regulamentului CE nr. 575/2013 nu se putea reține nulitatea absolută a contractelor pe motivul lipsei capacității de folosință a sucursalei, câtă vreme aceasta nu a contractat în nume propriu, ci doar a fost mandatată să semneze actul în numele și pentru societatea-mamă.

În ce privește nulitatea absolută a celor trei contracte de ipotecă din cauza nerespectării principiului specialității ipotecii, tribunalul a reținut că prin contractul de credit s-au stabilit atât cuantumul sumei creditate, cât și modalitatea de calcul a tuturor accesoriilor-dobândă, comisioane, iar cheltuielile de executare au un caracter cert și determinabil în momentul prestării lor eventuale. Astfel, s-a apreciat că în orice moment pe parcursul executării contractului sau ulterior desfășurării sale, se puteau stabili cu certitudine care erau sumele datorate de debitorul principal și implicit de codebitorii garanți, așa încât au fost găsite neîntemeiate susținerile vizând nerespectarea principiului specialității ipotecii.

Analizând capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de credit, actelor adiționale și contractelor de ipotecă datorită clauzelor abuzive inserate - vizând dobânda și comisioanele, prima instanță a respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere, deoarece a apreciat că reclamantul, în calitate de administrator al societății, nu avea calitatea de consumator potrivit Legii nr. 193/2000.

Cu privire la capetele de cerere însușite de reclamanții B., C., D. și E., respectiv constatarea nulității absolute a contractului de credit, actelor adiționale și contractelor de ipotecă datorită clauzelor abuzive inserate - vizând dobânda și comisioanele, instituirea solidarității între reclamanții garanți și împrumutat, prima instanță a constatat că reclamanții-garanți nefiind profesioniști implicați în mod obișnuit în raporturi comerciale, au calitatea de consumatori, derivată chiar și dintr-un contract unilateral.

Analizând cererea de a se constata caracterul abuziv al contractului de credit, actelor adiționale și contractelor de ipotecă în ansamblul lor, instanța a constatat că simplul fapt că un contract este de tip preformulat nu conduce la concluzia că acesta este și abuziv, motiv pentru care a respins ca nefondat capătul de cerere vizând constatarea nulității absolute a contractelor în întregul lor ca fiind abuzive.

În continuare, în raport cu dispozițiile art. 9

3

lit. b) din O.G. nr. 21/1992 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanța a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate în capitolul V pct. 5 teza 1 din contractul de credit din 4 ianuarie 2010 și în art. 1 capitol V pct. 5 teza 1 din actele adiționale din 10 noiembrie 2010 și din 17 februarie 2011.

Tribunalul a mai apreciat că formularea clauzelor privind comisioanele este suficient de clară, cuantumul procentual al acestora fiind suficient de redus așa încât, nu se putea reține că prin obligarea la plata lor s-ar fi creat un dezechilibru serios în raport cu obligația reclamanților ca și garanți ai creditatului.

În raport cu dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 a fost respins și capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse la capitolul VI, VII și X din contract.

De asemenea, a fost respinsă și cererea de constatare a caracterului abuziv al contractelor de ipotecă autentificate sub nr. 47, 48 și 49 din 7 ianuarie 2010.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, iar la data de 19 octombrie 2015, pârâta F. SA, în temeiul art. 293 C. proc. civ., a formulat apel incidental.

Prin Decizia nr. 857 din 9 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția lipsei de interes a formulării apelului incident, invocată de către apelantul-reclamant A..

Totodată, au fost respinse ca nefondate apelul formulat de reclamantul A., precum și apelul incident formulat de pârâta F. SA - Sucursala Buzău.

Prin aceeași decizie, s-au respins ca neîntemeiate cererile apelanților privind cheltuielile de judecată.

În motivarea hotărârii, instanța de apel a reținut în esență că, potrivit art. 7 pct. 31 din O.U.G. nr. 99/2006, sucursala are dreptul de a efectua în mod direct toate sau anumite activități, în calitate de mandatar și nu în nume propriu. Cu alte cuvinte, sucursala a acționat în calitate de reprezentant, fiind aplicabile în cauză regulile de la mandat.

În ceea ce privește criticile referitoare la nevalabilitatea mandatului persoanei cu care societatea a încheiat contractele, instanța de apel a apreciat că nu pot fi reținute întrucât privesc raporturile dintre mandant și mandatar, și că doar persoanele al căror interese au fost vătămate prin nevalabilitatea contractului de mandat justifică un interes legitim în acest sens, respectiv în speță fiind vorba de apelantul incident F. SA, care însă nu a formulat nicio critică pe acest aspect.

În consecință, s-a apreciat că sucursala are dreptul de a semna prin conducătorii săi actele juridice încheiate de unitatea bancară centrală, întrucât nici textul Regulamentului nr. 575/2013 și nici O.U.G. nr. 99/2006 nu impun cerințe de formă în exercitarea dreptului sucursalei de a reprezenta instituția de credit.

În plus, s-a apreciat că, și în ipoteza în care mandatul nu ar fi fost dat în mod valabil, acesta putea fi socotit ca fiind ratificat atâta timp cât societatea reprezentată de apelantul reclamant a beneficiat de un credit care nu putea fi acordat altfel decât cu constituirea unei garanții reale.

Ipoteza susținută de reclamant potrivit căreia contractele trebuiau semnate de către societatea mamă, fără posibilitatea acordării unui mandat de reprezentare conducătorilor sucursalelor, a fost apreciată de instanța de apel ca fiind nefondată și lipsită de suport legal, deoarece acest lucru ar conduce la blocarea activității societății mamă.

În consecință, sub același aspect, s-a mai reținut că sucursala are dreptul de a semna prin conducătorii săi actele juridice încheiate de unitatea bancară centrală, iar lipsa unei procuri scrise pentru încheierea contractului de credit, nu este în măsură să atragă nulitatea contractului de credit, câtă vreme în această materie contractul de mandat a fost consensual, și cu atât mai mult cu cât potrivit art. 1533 și 1546 C. civ. mandatul poate fi tacit sau poate fi ratificat și tacit.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia, instanța de fond, în mod greșit a considerat că nu a fost încălcat principiul specialității contractelor de ipotecă, Curtea a reținut că, în speță, contractele de ipotecă deduse judecății, respectiv contractele autentificate sub nr. 48 din 7 ianuarie 2010, 47 din 7 ianuarie 2010, 49 din 7 ianuarie 2010, semnate între F. SA, apelantul reclamant A. și ceilalți reclamanți B., E., îndeplinesc condițiile subsumate principiului specializării. Astfel, s-a mai reținut că în cuprinsul său se menționează expres că obiectul contractului îl constituie garantarea irevocabilă și fără niciun fel de opoziție, excepție viitoare, a obligației de rambursare a facilității de credit Total IMM în valoare de 705.548 RON acordat de Bancă societății comerciale G. SRL, conform contractului de credit din data de 4 ianuarie 2010 și a tuturor actelor adiționale la acesta, precum și a dobânzilor, comisioanelor, spezelor aferente și a cheltuielilor de orice fel legate de recuperarea sumelor datorate.

S-a apreciat că suma pentru care ipoteca a fost constituită era determinată prin contractul de ipotecă, respectându-se astfel principiul specializării ipotecii, consacrat de art. 1776 C. civ. În ceea ce privește dobânda, comisioanele și spezele aferente, s-a constatat că titlul executoriu conține suficiente elemente care să permită stabilirea acestora, astfel încât s-a apreciat că, în cauză, creanța este determinabilă și nu nedeterminată.

În ceea ce privește apelul incident formulat de către pârâta F. SA, Curtea de Apel Ploiești l-a respins ca nefondat.

Împotriva Deciziei nr. 857 din 9 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs recurentul-reclamant A., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, modificarea în parte a hotărârii atacate cu privire la nulitatea pentru lipsa capacității de folosința, a nulității contractelor accesorii, de garanție, ca urmare a constatării nulității contractului de credit precum și a nulității parțiale a acestora ca urmare a încălcării principiului specialității. Pe fondul cauzei, a solicitat admiterea acțiunii, constatarea nulității contractului de credit ca fiind semnat de o persoană fără capacitate de folosință, constatarea nulității contractelor de ipotecă ca urmarea a constatării nulității contractului de credit, precum și a nulității parțiale ca urmare a lipsei caracterului specific al obligației totale garantate.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a susținut că instanța de apel a aplicat greșit legea, respectiv art. 7 pct. 31 din O.U.G. nr. 99/2006 și art. 43 din Legea nr. 31/1990, atunci când a apreciat că sucursala are dreptul de a efectua anumite activități în calitate de mandatar, că mandatul putea fi confirmat de către mandant, precum și că mandatul e tacit sau poate fi confirmat și tacit.

Sub acest aspect, recurentul a mai arătat că, în mod netemeinic și nelegal instanța de fond a considerat că activitățile pe care le poate desfășura sucursala în calitate de mandatar nu sunt numai cele operaționale, considerând totodată că în mod greșit s-a apreciat că sucursala poate desfășura, în calitate de mandatar, și activități care implică premisa existenței capacității de folosința a acesteia.

În consecință, reclamantul a subliniat că sucursala nu putea fi mandatată să semneze actul în numele și pentru societatea mamă, deoarece acest mandat era, în opinia sa, nul absolut pentru lipsa capacității de folosință a sucursalei.

În plus, s-a mai susținut că sucursala, ca mandant al persoanelor fizice, nu putea să confirme sau să ratifice mandatul acestora în condițiile în care această entitate nu avea capacitate, nici ca mandatar, dar nici ca mandant.

În susținerea criticilor de nelegalitate întemeiate pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, în speța contractul de credit, considerând că acesta a fost semnat de persoana fizică, ca mandatar al băncii mamă și nu de persoana fizică, ca mandatar al sucursalei.

Din această perspectivă, susține reclamantul că, în speță, contractul a fost semnat de către o entitate fără personalitate juridică, în calitate de reprezentant al băncii, contractul fiind în opinia sa nul, conform art. 43 din Legea nr. 31/1990 și art. 948 alin. (1) C. civ.

Totodată, mai susține recurentul că, pe planul dreptului material, sucursalele nu au niciodată personalitate juridica, neputând să își asume drepturi și obligații, nici în nume propriu, și nici în numele și pe seama altor persoane, actele încheiate cu nerespectarea acestor prevederi și a capacității de folosință fiind nule absolut.

O altă critică dezvoltată de recurentul A. se referă la faptul că instanța de apel ar fi aplicat greșit prevederile art. 1774 C. civ., considerând în mod netemeinic că nu a fost încălcat principiul specialității contractelor de ipotecă, în condițiile în care caracterul determinat sau determinabil la data semnării contractelor de ipoteca nu se poate stabili prin raportare la variabile ce pot fi cuantificate ulterior semnării contractului.

Sub acest aspect, susține că solicitarea de anulare în parte a contractelor de garanție în limita dobânzii/costurilor majorate de către intimata-pârâta și a costurilor care nu au fost menționate în cuantum determinat sau determinabil prin raportare la documente existente la data semnării contractului de ipoteca era întemeiată, neexistând în opinia sa niciun motiv pentru respingerea acestei cereri.

Intimata-pârâtă F. SA - Sucursala Buzău a depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate, ca fiind legală și temeinică.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant A. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 8 C. proc. civ., în raport de care Înalta Curte reține următoarele:

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurentul-reclamant a invocat aplicarea greșită a art. 7 pct. 31 din O.U.G. nr. 99/2006 și art. 43 din Legea nr. 31/1990.

Cu privire la această critică, se susține că sucursala nu poate fi mandatată să semneze un act în numele și pentru societatea mamă, întrucât acest mandat ar fi nul pentru lipsa capacității de folosință a sucursalei.

Este de observat că recurentul își exprimă nemulțumirea cu privire la aplicarea dispozițiilor legale evocate, susținând că au fost interpretate greșit și că de fapt aceste dispoziții nu conferă personalitate juridică sucursalei, ci definesc această entitate ca fiind o unitate operațională, dependentă din punct de vedere juridic de o instituție de credit.

În speță, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente cauzei în raport cu probatoriul administrat și situația de fapt reținută, interpretând în mod just dispozițiile art. 7 alin. (1) pct. 31 din O.U.G. nr. 99/2006 coroborate cu art. 4 pct. 17 din Regulamentul CE nr. 575/2013, care de asemenea este incident în speță.

Înalta Curte reține că, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, art. 7 pct. 31 din O.U.G. nr. 99/2006 prevedea că sucursala este o unitate operațională dependentă din punct de vedere juridic de o instituție de credit sau de o instituție financiară, care efectuează în mod direct toate sau unele dintre activitățile acesteia.

Coroborând aceste dispoziții legale cu cele ale art. 4 pct. 17 din Regulamentul CE nr. 575/2013 rezultă că sucursala unei instituții bancare este un punct de lucru care are dreptul de a reprezenta banca, prin raportare la dependența sucursalei de unitatea centrală, putând desfășura direct toate sau unele dintre tranzacțiile specifice băncii, inclusiv de a semna prin conducătorii săi actele juridice încheiate de unitatea bancară centrală.

În plus, parcurgând prevederile Regulamentului CE nr. 575/2013, se observă că acesta nu cuprinde dispoziții în sensul că reprezentarea instituției de credit de către sucursală ar trebui să îmbrace o anumită formă juridică, astfel încât, se desprinde concluzia că statele membre au posibilitatea de a reglementa modalitatea juridică de natură a permite sucursalei să încheie acte juridice opozabile entității-mamă și apte de a naște obligații în sarcina acesteia.

Sub acest aspect, Înalta Curte mai observă că sucursala a avut calitatea de mandatar al unității centrale, fiind abilitată să încheie și să semneze contracte de credit în numele acesteia, în speță, mandatul fiind unul consensul, acesta putând fi tacit sau ratificat tacit, potrivit art. 1533 și 1546 C. civ.

În consecință, astfel cum au reținut și instanțele anterioare, sucursala are dreptul de a semna prin conducătorii săi actele juridice încheiate de unitatea bancară centrală, întrucât nici textul Regulamentului nr. 575/2013 și nici O.U.G. nr. 99/2006 nu impun cerințe de formă în exercitarea dreptului sucursalei de a reprezenta instituția de credit și, în plus, din preambulul contractului de credit, al actelor adiționale și al contractelor de ipotecă, rezultă că sucursala a acționat în calitate de reprezentant și nu în nume propriu.

În ceea ce privește invocarea de către reclamant a încălcării legii și prin raportare la art. 43 din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte constată că, în speță, nu s-a reținut că sucursala ar avea personalitate juridică și că ar fi încheiat în nume propriu contractele din litigiu, apreciindu-se sub acest aspect faptul că sucursala a semnat contractele prin conducătorii săi, însă acestea au fost încheiate cu unitatea bancară centrală.

În concluzie, nu se putea reține nulitatea absolută a contractelor pe motivul lipsei capacității de folosință a sucursalei Buzău, având în vedere că aceasta nu a contractat în nume propriu, ci doar a fost mandatată să semneze actul în numele și pentru societatea-mamă.

Analizând motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel ar fi interpretat greșit actul juridic dedus judecății, considerând că acest contract de credit care formează obiectul litigiului a fost semnat de o persoană fizică, în calitate de mandatar al băncii mamă, și nu de persoana fizică ca mandatar al sucursalei, Înalta Curte apreciază că și acesta este nefondat în raport cu argumentele arătate anterior.

În plus, din actele aflate la dosar, rezultă că prin procura autentificată din 13 aprilie 2007, numiții I., J. și K., angajați ai sucursalei, au fost desemnați reprezentanți ai F. SA, în vederea încheierii contractelor de garanții reale mobiliare și imobiliare cu diverși clienți.

Înalta Curtea apreciază că, în speță contractul de credit a fost semnat de persoanele fizice angajate în cadrul sucursalei Buzău, însă acestea au acționat ca reprezentanți ai unității centrale bancare, ca urmare a dependenței sucursalei de banca centrală.

Din această perspectivă, astfel cum s-a mai arătat, reclamantul deși a încheiat contractul de credit cu sucursala Buzău prin reprezentanții acesteia, în drept acesta a contractat cu societatea mamă, efectele producându-se direct în patrimoniul unității centrale întrucât actul încheiat aparține societății mamă, chiar dacă încheierea lui a fost mijlocită prin sucursală.

Prin urmare, astfel cum au reținut și instanțele anterioare, sucursala are dreptul de a semna prin reprezentanții săi actele juridice încheiate de unitatea bancară centrală, nefiind necesară ratificarea actului în acest sens.

O ultimă critică formulată de recurentul-reclamant vizează încălcarea principiului specialității contractelor de ipotecă.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că prin contractul de credit s-au stabilit atât cuantumului sumei creditate, respectiv suma de 705.548 lei, cât și modalitatea de calcul a tuturor accesoriilor, reprezentate de dobândă, comisioane, iar în ceea ce privește cheltuielile de executare, s-a apreciat în mod corect că acestea au un caracter cert și determinabil în momentul prestării lor eventuale.

Mai mult decât atât, Înalta Curte reține că în orice moment pe parcursul executării contractului sau ulterior desfacerii sale, se pot stabili cu certitudine care sunt sumele datorate de debitorul principal și implicit de codebitorii garanți.

În consecință, contractele de ipotecă deduse judecății, respectiv contractele autentificate sub nr. 48 din 7 ianuarie 2010, 47 din 7 ianuarie 2010, 49 din 7 ianuarie 2010, îndeplinesc condițiile subsumate principiului specializării, instanța de apel aplicând în mod corect prevederile art. 1774 și 1776 C. civ. în acest sens.

Înalta Curte, față de considerentele arătate, apreciază că sunt neîntemeiate susținerile recurentului vizând nerespectarea principiului specialității ipotecii, întrucât acest principiu a fost respectat, suma pentru care ipoteca a fost constituită fiind determinată prin contractul de ipotecă, în care se menționează în același timp și cauza creanței garantate. Și cu privire la dobândă, comisioanele și spețele aferente, se constată că titlul executoriu conține suficiente elemente care permit stabilirea acestora, astfel încât creanța este determinabilă și nu nedeterminată.

În consecință, față de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 857 din 9 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2016.

Procesat de GGC - CL