ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1393/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1393/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 492 din 17 iunie 2011,

Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,

a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC

V.R. SA - Sucursala Ploiești, a admis acțiunea formulată de reclamantele H.E.M.

și H.G. și a constatat nulitatea absolută a clauzelor privind comisionul de

risc, prevăzute în art. 5 lit. a) din condițiile speciale și art. 3.5 din

condițiile generale ale convenției de credit din 1 august 2007, fiind obligată

pârâta să plătească reclamanților suma de 258,3 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că părțile au încheiat convenția de credit

din 1 august 2007, prin care pârâta le-a acordat reclamanților un împrumut cu

garanție imobiliară, în valoare totală de 230.500 CHF, pentru o perioadă de 396

de luni și, potrivit art. 5 lit. a) din condițiile speciale și art. 3.5. din

condițiile generale ale convenției s-a prevăzut aplicarea unui comision de risc

în cuantum de 0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de

scadență, pe toată durata de derulare a convenției de credit.

În ceea ce privește

excepția invocată de către pârâta SC V.R. SA - Sucursala Ploiești, tribunalul a

respins această excepție ca neîntemeiată, întrucât, potrivit dispozițiilor art.

41 alin. (2) C. proc. civ., asociațiile sau societățile care nu au

personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de

conducere, or, contractul a fost încheiat cu această sucursală care are organe

de conducere, plan de cheltuieli și venituri și cont bancar propriu.

În ceea ce privește

fondul cauzei, s-a reținut că pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate

trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor

bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților, iar potrivit dispozițiilor O.G. nr. 50/2010, noțiunea de comision de

risc nu mai este prevăzută, băncile având obligația legală de a le înlătura din

contractele încheiate.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâta SC V.R. SA, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Curtea de Apel

Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin

Decizia nr. 20 din 23 februarie 2012 a respins ca nefondat apelul declarat de

pârâta SC V.R. SA și a reținut în ceea ce privește excepția lipsei calității

procesuale pasive, că pârâta poate sta în instanță cu scopul de a-și apăra

drepturile conferite și obligațiile asumate, în limitele dispozițiilor art. 41

alin. (2) C. proc. civ., și implicit, de a-și exercita drepturile procesuale în

acest scop. Această legitimare procesuală pasivă, rezultă din convenția de

credit din 1 august 2007, fiind aplicată ștampila sucursalei pentru bancă,

organele de conducere ale sucursalei încheind contractul, după cum însăși

apelanta menționează în cererea de apel, iar întâmpinarea depusă la instanța de

fond este formulată prin reprezentant - împuternicitul sucursalei și

administratorul de cont.

S-a reținut că, în

conformitate cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele

abuzive încheiate între comercianți și consumatori, clauza comercială care nu a

fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea

însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul

consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, iar în

condițiile în care apelanta nu justifică în ce măsură există criterii obiective

care stau la baza perceperii acestui comision, nefiind precizat riscul pentru a

cărui acoperire este perceput, se produce un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților contractului sinalagmatic.

Totodată, s-a mai

reținut că, împotriva riscului de neplată, pârâta a constituit garanții reale

mobiliare și imobiliare, asigurându-și mecanisme de protecție împotriva acestui

risc, ceea ce demonstrează, odată în plus, ca acest comision de risc este

abuziv și că apelanta deține încă un instrument de asigurare împotriva riscului

de neplată, prin garanțiile personale aduse de intimații-codebitori, iar art. 4

din condițiile speciale ale contractului stipulează și comisioane de

penalizare, în situația neplății la scadență a ratelor lunare.

Or, toate aceste

garanții pe care le are banca împotriva riscului de neplată duc la concluzia

că, prevederile contractuale ce reglementează comisionul de risc constituie, în

fapt, o clauză contractuală abuzivă, lovită de nulitate absolută, comisionul

fiind perceput de bancă pentru a-și acoperi propriul risc dar impus

intimaților, deși, la rândul lor, reclamanții suportă propriul risc, decurgând

din deteriorarea cursului de schimb valutar și diminuarea veniturilor.

Prin stabilirea în

acest mod a clauzei privind comisionul de risc, instanța de apel consideră că

apelanta a încălcat obligația de transparență ce îi revenea, cu ocazia

încheierii contractului de credit și că în speță, instanța de fond nu a dat mai

mult decât s-a cerut, ci s-a pronunțat asupra obiectului cererii de chemare în

judecată, respectiv asupra clauzelor în mod expres indicate de reclamanți în

cerere.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC V.R. SA București, întemeiat pe

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., art. 969 C. civ., Directiva

nr. 93/13/CEE și dispozițiile Legii nr. 193/2000, solicitând admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei atacate și a sentinței, și pe cale de

consecință, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

O primă critică adusă

deciziei atacate se referă la faptul că, în mod greșit a fost respinsă excepția

lipsei calității procesuale pasive a Sucursalei Ploiești de către instanța de

fond, excepție menținută de către instanța de apel.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenta consideră că, instanțele au nesocotit principiul

rolului activ, consacrat de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în

sensul că, trebuia soluționată problema referitoare la natura juridică a

nulității solicitate, în raport de motivele invocate de reclamant, întrucât

nulitatea a cărei constatare este solicitată prin acțiunea introductivă este

una relativă, iar nu una absolută.

O altă critică se

referă la faptul că decizia atacată este nelegală, fiind dată prin

interpretarea și aplicarea greșită a Legii nr. 193/2000, referitor la caracterul

abuziv al clauzelor contractuale, având în vedere că definiția dată de legea

română clauzei abuzive reprezintă o transpunere a definiției cuprinse în art. 3

alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE și că atât prevederea națională, cât și

cea comunitară stabilesc trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă

caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu

consumatorii, respectiv: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;

să fie contrară bunei-credințe și prin ea însăși, sau împreună cu alte

prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile

și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

În acest context,

recurenta susține că, nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile

contractuale invocate de reclamanți să fie considerate abuzive, astfel că, în

opinia sa, clauza prevăzută la art. 5 lit. a) nu este o clauză abuzivă, în

înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru că acesta face parte din prețul

contractului de credit, neputând face obiectul analizei eventualului caracter

abuziv. Pe de altă parte, în situația în care s-ar accepta că este posibilă o

astfel de analiză, se poate constata ca această clauză a fost negociată și nu

creează un dezechilibru semnificativ sau contrar bunei-credințe între

drepturile și obligațiile părților, iar reclamanții nu au făcut dovada modului

în care se manifestă acest dezechilibru semnificativ.

Mai susține recurenta

că, instanțele au făcut o aplicarea greșită a normelor de drept intern și

european referitoare la faptul că toate costurile unui credit sunt incluse în

DAE, dobânda anuală efectivă, acesta reprezentând prețul serviciului prestat de

către bancă.

Analizând criticile

aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte

constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de pârâta SC

V.R. SA București să fie respins, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte va

examina cu precădere excepția nulității recursului invocată de intimată în

temeiul art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care stabilește

condițiile obligatoriii pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs

printre acestea înscriindu-se motivele de nelegalitate pe care se întemeiază

recursul și dezvoltarea lor.

Obligația de a

respecta condițiile de promovare care țin de forma și conținutul cererii de

recurs înscrisă în acest articol este rezultatul calificării căii de atac a

recursului din cuprinsul prevederilor art. 299 - 316 C. proc. civ. drept cale

extraordinară de atac care poate fi îndreptată împotriva hotărârilor

definitive, în condițiile legii și numai în cazurile expres și limitativ

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Raportând

dispozițiile de mai sus la cererea de recurs se constată că prin recursul

promovat de pârâtă s-au indicat motivele de nelegalitate și a indicat în drept

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., art. 969 C. civ., Directiva

nr. 93/13/CEE și prevederile Legii nr. 193/2000. În ce privește dezvoltarea

motivelor de nelegalitate, se constată din cuprinsul argumentelor aduse în

sprijinul motivelor, că recurenta a expus în fapt greșelile, care în opinia sa,

au dus la pronunțarea unei soluții nelegale.

Aprecierea acestor

argumente și măsura în care se încadrează în cerințele motivelor de

nelegalitate invocate presupune examinarea acestora de către instanța de

recurs, așa încât, în situația dată nu va putea fi reținută excepția invocată

de intimată privind nulitatea recursului în conformitate cu art. 304

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

În acest context, invocarea

de către recurentă a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că acestea nu sunt incidente, având în vedere că, în speța de

față a fost exercitată calea de atac a apelului, iar dezvoltarea motivelor

relevă incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu privire la

respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a SC V.R. SA -

Sucursala Ploiești, se reține că, în mod corect s-a apreciat că excepția este

neîntemeiată, în raport de dispozițiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ., potrivit

cărora, asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta

în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere, iar în cauza de

față, contractul a fost încheiat cu această sucursală, care are organe de

conducere.

Mai mult decât atât,

la dosarul de recurs pârâta SC V.R. SA a depus, la data de 29 martie 2013 un

înscris prin care arată că înțelege să confirme și să-și însușească documentele

semnate de angajații Sucursalei Ploiești, depuse în cauză și că, în acest sens

se acoperă orice eventual viciu privind prezentul dosar.

Critica referitoare

la încălcarea principiului rolului activ, consacrat de dispozițiile art. 129

alin. (5) C. proc. civ., privind natura juridică a nulității solicitate prin

cererea introductivă, se constată că este nefondată, întrucât temeiul de drept

invocat în formularea cererii de chemare în judecată este art. 4 din Legea nr.

193/2000, iar sancțiunea aplicabilă unei clauze abuzive este nulitatea

absolută, în acest sens se reține că stipularea de clauze abuzive în

contractele de consum se asociază ideii de rea-credință, care trebuie să fie

calificată drept cauză ilicită, sancționată cu nulitatea absolută.

Astfel, o obligație

asumată în baza unei clauze abuzive este fondată pe o cauză nelicită, fiind

contrară bunelor moravuri și ordinii publice, iar sancțiunea care intervine

este cea a nulității absolute și nu relative.

Cu privire la

interpretarea și aplicarea greșită a Legii nr. 193/2000, din perspectiva

caracterului abuziv al clauzelor contractuale, se constată că s-a apreciat în

mod corect că această clauza inserată în convenția de credit se circumscrie

clauzelor abuzive, fiind întrunite dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000,

astfel că această critică nu poate fi primită, în condițiile în care instanța

de apel a analizat îndeplinirea condițiilor pentru fiecare dintre clauzele

invocate, în raport de criticile efective ce au făcut obiectul apelului.

În ce privește

noțiunea de "clauză abuzivă", art. 3 din Directiva nr. 93/13 atribuie

acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în

contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract,

în detrimentul consumatorului.

În acest sens se reține

că, în ambele reglementări, atât în dreptul intern, art. 4 alin. (1) din lege,

cât și în legislația comunitară se pot distinge aceleași condiții care imprimă

unei clauze contractuale caracter abuziv.

De asemenea, alin.

(3) al art. 4 din lege instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al

clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard,

preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută

de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale

acestuia.

De altfel, nici legea

națională și nici Directiva nr. 93/13/CEE nu exclud, de principiu,

posibilitatea existenței unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte

ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu

consumatorul, art. 4 alin. (3), teza I.

În acest sens, se

constată că banca nu a probat că a negociat efectiv și direct cu consumatorul

clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incumba, conform

art. 4 alin. (3) din lege, prezumția relativă instituită de lege nu a fost

răsturnată.

În aceste condiții,

în mod corect s-a reținut că contractul de credit este unul preformulat de

bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină,

putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare

corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare.

Același este și

sensul art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE prin care se prevede că se

consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost

redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut

posibilitatea de a influența conținutul cauzei, în special în cazul

contractelor de adeziune așa cum este și contractul de credit din cauză.

În ceea ce privește

critica prin care recurenta consideră că, clauza prin care se reglementează

dreptul băncii de a percepe comisionul de risc nu este abuzivă, se constată că

este nefondată, având în vedere că, atâta timp cât funcția și destinația

comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, orice consumator ar fi

fost într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală

de a negocia acest comision.

În același sens este

și Rezoluția Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, potrivit căreia,

profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator în mod corect și

echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de

consumator cu privire la acest comision nu este de natură a complini această

obligație a băncii și nici de a imprima clauzei un caracter clar și

inteligibil.

Referitor la rațiunea

perceperii comisionului de risc, în mod corect a reținut instanța de apel că,

atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei

garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții stabilite prin

contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea

băncii, este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără

reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între

contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe, situație ce contravine

caracterului sinalagmatic al convenției de credit.

Criticile recurentei

privind greșita aplicare de către instanță a normelor de drept intern și

european referitoare la faptul că toate costurile unui credit sunt incluse în

DAE, dobânda anuală efectivă, se constată că nu este relevantă, întrucât însăși

recurenta a confirmat, în motivele de apel că acest comision - de risc - este

inclus în dobânda anuală efectivă, DAE, deși acest lucru nu a fost menționat în

contract cu titlu de dobândă.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.R. SA București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC V.R. SA București împotriva Deciziei nr. 20 din

23 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 2 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AS