ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 731/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 731/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta SC M. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC P.B.R.

SA București, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de

ipotecă autentificat din 16 martie 2008 la B.N.P., F.A.R. și, de asemenea,

radierea ipotecii din C.F. a loc.Chitila, județul Ilfov, precum și obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 616 din 30 ianuarie 2014, Tribunalul

Vâlcea, secția a ll-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC M.

SRL, a constatat nulitatea absolută a contractului de ipotecă autentificat din 2008

la B.N.P., F.A.R.; a dispus radierea ipotecii din C.F. a localității Chitila,

județul Ilfov; a obligat pârâta la plata sumei de 7210,3 lei, cheltuieli de

judecată către reclamant.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut următoarele:

Conform actului constitutiv al firmei SC M. SRL, asociați în

această societate sunt l.M., D.E. și D.E.L., iar administratori sunt l.M. și D.E.

l.M. a contractat pe numele unei alte firme al cărui asociat

este, SC F.C. SRL, un împrumut bancar de 360.000 lei, garantat însă cu bunurile

firmei SC M. SRL, prin încheierea contractului de ipotecă din prezentul

litigiu.

Acest contract este semnat numai de l.M., din partea SC M.

SRL, deși conform actului constitutiv, D.E. și D.E.L. dețin 50% din capitalul

firmei.

Contractul de credit din 16 mai 2008 este de asemenea semnat

numai de l.M. din partea SC M. SRL Budești, județul Vâlcea. în finalul acestui

contract de credit, prin art. 15 lit. f) se menționează că bunurile cu care a

fost garantat împrumutul sunt bunurile proprietatea SC M. SRL.

D.E.L. nu au avut cunoscut de existența contractului de

credit și a celui de ipotecă, ipoteză reținută de tribunal ca reprezentând

fraudă în dauna societății, imputabilă numitului l.M. Pentru perfectarea

contractului de ipotecă și credit încheiate cu pârâta, a invocat o Hotărâre din

9 mai 2009, a A.G.A., SC M. SRL, hotărâre care să-i justifice încheierea

contractelor. în această Hotărâre din 9 mai 2008 (anterioară împrumutului

bancar) erau semnate ca fiind de acord cu acest împrumut și garantarea lui, și

asociatele D.E. și D.E.L. însă în urma expertizei de specialitate, efectuată în

faza de cercetare penală, s-a constatat că acestea nu au executat semnăturile

de pe hotărâre, chiar că, nu le aparțin lor.

Tribunalul a respins excepția inadmisibilității cererii ca

nefondată, reținând că rațiunea textului prevăzută de art. 720

1

C.

proc. civ. a fost degrevarea instanțelor de judecată de soluționarea unor

litigii ce ar putea fi soluționate pe cale amiabilă. Or, în speța de față

litigiile dintre părți nu au putut fi astfel rezolvate (dimpotrivă aceste

litigii au avut natură penală, civilă, etc. și au durat ani de zile). în plus, art.

720

1

C. proc. civ. privește litigiile care au ca obiect sume de

bani. Pârâta nu dovedește vreo vătămare în speță, iar voința sa a fost de

rezolvare a litigiului pe cale judecătorească, iar nu amiabilă.

Împotriva sentinței de mai sus, în termen legal, a

formulat recurs pârâtul SC P.B.R. SA, criticând-o pentru motive încadrate în

dispozițiile art. 304 pct. 3, 7,9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Calea de atac a fost calificată la data de 30 octombrie

2014 ca fiind apel, prin raportare la valoarea obiectului pricinii (360.000

lei) și la prevederile art. 282 C. proc. civ.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor

invocate și în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat

că apelul este fondat, pentru următoarele considerente:

Au fost apreciate nefondate criticile care privesc greșita

soluționare a excepțiilor de necompetență teritorială și inadmisibilitate.

În cauză, fiind vorba de o dispoziție de competență de ordine

privată, excepția trebuia invocată prin întâmpinare, a cărei depunere este

obligatorie potrivit art. 720

4

C. proc. civ. Or, prin întâmpinarea

depusă la dosarul de fond la data de 11 martie 2011 pârâta nu a invocat această

excepție, așa încât invocarea ei ulterioară, la data de 17 octombrie 2013 este

tardivă.

În ceea ce privește inadmisibilitatea, Curtea a reținut

că obligația reclamantei de a încerca soluționarea prealabilă a litigiului

trebuie examinată și din perspectiva celui convocat la conciliere. în cauză,

prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat suspendarea cauzei în fața

instanței de fond până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului penal

în care s-a cercetat falsificarea Hotărârii adunării generale a asociaților din

2008, solicitare încuviințată de instanța de fond. Așadar pârâta, chemată în

judecată, a considerat că dezlegarea cauzei este influențată de soluția din

dosarul penal, cel puțin sub aspectul modalității în care își va face apărările

în cauză; rezultă că voința părților a fost aceea de a rezolva litigiul pe cale

judecătorească, precedat de cercetarea veridicității hotărâri A.G.A. de către

organele de cercetare penală, și nu pe cale amiabilă, astfel încât pârâta se

prevalează de neîndeplinirea prevederilor art. 720

1

C. proc. civ.,

fără a dovedi o vătămare și fără a-și fi manifestat voința de a rezolva

litigiul pe cale amiabilă, astfel încât să paralizeze demersul în justiție al

reclamantei.

Sub aspectul încălcării de către instanța de fond a

prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Curtea a constatat că

instanța de fond a motivat soluția adoptată, raportându-se la motivul de

nulitate invocat de reclamantă, lipsa consimțământului, pe care l-a apreciat ca

fiind fondat, fără a analiza și apărările pârâtei, care a precizat că

reclamanta și-a dat consimțământul prin semnarea contractului de către unul

dintre administratori, în condițiile în care, potrivit legii și actului

constitutiv, nu era necesară hotărârea adunării generale a asociaților ori a

celuilalt administrator.

Curtea, analizând aceste apărări, reiterate pe calea

prezentului apel a constatat că sunt fondate.

Astfel, potrivit art. 70

1

din Legea nr. 31/1990,

actele de dispoziție asupra bunurilor unei societăți comerciale pot fi

încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanților legali ai societății,

după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale

societății adoptate în conformitate cu prevederile prezentei legi și ale

actului constitutiv al societății, nefiind necesară o procură specială și în

formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziție trebuie

încheiate în formă autentică.

Potrivit art. 197 alin. (3) raportat la art. 75 din

aceeași lege, în caz de pluralitate de administratori, dreptul de a reprezenta

societatea aparține fiecărui administrator, afară de stipulație contrară în

actul constitutiv.

Aplicând aceste dispoziții legale la speța de față, se

constată că, potrivit art. 17 din actul constitutiv al societății SC M. SRL,

„administratorii societății sunt l.M. și D.E., care pot lucra atât împreună cât

și separat" (art. 17).

Din coroborarea acestor dispoziții legale și statutare,

a rezultat că, pentru încheierea contractului de ipotecă era necesar și

suficient consimțământul oricăruia dintre cei doi administratori.

Cum, la autentificarea contactului, societatea a fost

reprezentată de către administratorul l.M., iar această reprezentare respectă

dispozițiile menționate din lege și actul constitutiv, rezultă că nu se poate

vorbi de lipsa consimțământului la încheierea contractului, așa cum a susținut

reclamanta.

Faptul că celălalt administrator al societății, și nici

cel de-al treilea asociat, nu și-au dat consimțământul la încheierea

contractului nu împietează asupra valabilității contractului încheiat între

societate - care a fost legal reprezentată - și o terță persoană.

Nici anularea Hotărârii A.G.A., SC M. SRL din 9 mai 2008 nu

are relevanță sub aspectul validității contractului de ipotecă, deoarece

existența unei hotărâri a adunării generale a asociaților nu era necesară

pentru perfectarea contractului, fiind suficient, consimțământul exprimat de

unul din cei doi administratori ai societății garante, l.M.

Faptul că acesta ar fi acționat în frauda societății pe care

a reprezentat-o la încheierea actului nu atrage nulitatea absolută a actului

decât dacă s-ar fi făcut dovada complicității la fraudă a terțului

cocontractant (fraus omnia corrumpit), ceea ce în speță nu s-a relevat.

Dimpotrivă, exercitarea abuzivă a dreptului de reprezentare,

în contra intereselor mandantului, nu poate fi opusă cocontractantului care s-a

încrezut cu bună-credință în dreptul de reprezentare izvorât din calitatea de

administrator, coroborată și cu hotărârea adunării asociaților, la a cărei

falsificare nu s-a susținut că ar fi fost părtașă.

În consecință, pentru toate aceste considerente, față de

dispozițiile legale menționate, Curtea a reținut că în cauză nu este incident

motivul de nulitate invocat de către reclamantă.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Pitești, secția a

ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 400/A/C din

6 noiembrie 2014 a admis apelul declarat de pârâtul SC P.B.R. SA, a schimbat în

tot sentința, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantă; a

obligat intimata la plata sumei de 28.069,25 lei, cheltuieli de judecată la

fond și în apel către apelant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC M.

SRL solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurată, în sensul

admiterii apelului și acțiunii astfel cum a fost formulată.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a

reținut în mod eronat situația de fapt, motivarea fiind străină de natura

pricinii.

Precizează că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la

reaua-credință cu care a acționat administratorul l.M. cu ocazia încheierii contractului

de ipotecă, făcând abstracție de faptul că administratorul a garantat cu

bunurile societății împrumutul de 360.000 lei.

O altă critică subsumată acestui motiv de nelegalitate

este reprezentată de faptul că instanța de apel a nesocotit caracterul de

oficialitate, obligativitate și executorialitate al unei hotărâri judecătorești

intrată în puterea lucrului judecat, în ceea ce privește anularea unui act

juridic fals, cu referire la sentința civilă nr. 7979/2013 pronunțată de

Judecătoria Râmnicu-Vâlcea, prin care a fost anulată hotărârea A.G.A. care a

stat la baza încheierii frauduloase a contractului de ipotecă.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat faptul că hotărârea

atacată este lipsită de temei legal fiind dată cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 1770, 1774, 1776, 1788, 970, 975 C. civ. raportat la art. 1533

și următoarele C. civ., raportat la art. 20 din Actul Constitutiv și art. 5, art.

70

1

art. 191, art. 204 din Legea nr. 31/1990.

Recurenta reclamantă susține că instanța de apel a făcut o

greșită interpretare a principiului bunei-credințe și a principiului

validității aparenței în drept, raportat la existența unei hotărâri judecătorești

care a consfințit nulitatea actului principal, care a stat la baza încheierii

actului subsecvent.

Instanța de apel nu a motivat hotărârea pronunțată prin

raportare la principiul bunei credințe a pârâtei la încheierea actului.

În susținerea principiului simetriei actelor juridice civile,

recurenta apreciază că actele de dispoziție cu privire la un teren se încheie

în formă autentică. Aceste dispoziții sunt prevăzute și de art. 5 pct. 6 teza a

ll-a din Legea nr. 31/1990 și art. 204 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

În cauza de fată, administratorul l.M. nu a avut un mandat

special din partea reclamantei de a efectua acte de dispoziție, prezentarea Hotărârii

A.G.A. din 2008 și aceea falsă nu era suficientă pentru încheierea legală a

contractului de ipotecă, iar Banca și notarul trebuiau să acționeze cu bună

credință și să solicite toate aceste acte.

Deși recurenta-reclamantă admite incidența dispozițiilor art.

70

1

din Legea nr. 31/1990, arată că acestea nu se referă la actele

de dispoziție cu privire la terenuri. Din acest punct de vedere sunt greșite

considerentele instanței de apel care au dat eficiență principiului validității

aparenței în drept.

Mai arată recurenta-reclamantă, că instanța de apel a

făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 70

1

din Legea nr. 31/1990,

făcând confuzie între limitele mandatului general de administrare conferit

administratorilor și dreptul de dispoziție asupra patrimoniului societății,

care în lipsă de stipulație expresă în Actul Constitutiv nu aparține administratorilor

decât în baza unui mandat expres acordat de societate.

Recurenta-reclamantă a mai invocat nerespectarea

principiului securității raporturilor juridice, motivat de împrejurarea că atât

Banca cât și notarul care a autentificat contractul de ipotecă, nu au respectat

dispozițiile art. 1770 și 1533 C. civ. Recurenta-reclamantă a făcut trimitere

și la incidența dispozițiilor art. 1173 C. civ., cu privire la neîndeplinirea

obligațiilor cerute de Legea nr. 36/1995 în ceea ce privește notarul public.

O ultimă critică a recurentei-reclamantă vizează

nesocotirea puterii de administrare de către instanța de apel, întrucât

administratorul l.M. nu a primit din partea societății un mandat special,

astfel cum prevăd dispozițiile coroborate ale art. 72 din Legea nr. 31/1990, art.

1535, art. 1536, art. 1096 și art. 1115 C. civ.

În finalul recursului, recurenta-reclamantă a solicitat

reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată de

către instanța de apel, apreciind că acestea au fost acordate într-un cuantum

exagerat.

În raport de cererea de recurs, intimata SC P.B.R. SA a

formulat întâmpinare prin care a combătut, punctual, criticile de nelegalitate

invocate și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia recurată în raport de

motivele invocate, de actele dosarului și de dispozițiile legale incidente,

constată că acestea nu sunt de natură să conducă la modificarea sau casarea

hotărârii, în cauză nefiind întrunită niciuna din situațiile prevăzute de

dispozițiile invocate.

Motivul de nelegalitate vizând existența motivelor

contradictorii și străine de natura pricinii este nefondat, întrucât acest

motiv de recurs vizează ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele de fapt

și de drept care au format convingerea instanței și argumentele pentru care au

fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu a

reținut în mod corect situația de fapt, împrejurare care face ca hotărârea să

fie străină de natura pricinii. De asemenea, instanța nu s-a pronunțat cu

privire la reaua-credință cu care a acționat administratorul l.M. cu ocazia

încheierii contractului de ipotecă. Recurenta-reclamantă mai precizează că

instanța nu s-a pronunțat asupra motivului de nulitate a actului juridic, cu

referire la sentința civilă nr. 7979 din 28 octombrie 2013 pronunțată de

Judecătoria Râmnicu-Vâlcea.

Criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate nu pot fi

reținute.

Așadar, instanța de apel a apreciat ca fiind corect reținută

situația de fapt stabilită de către prima instanță, dând o altă interpretare în

ceea ce privește motivul de nulitate invocat de către reclamantă, privind lipsa

consimțământului. Instanța de apel și-a argumentat soluția pronunțată, raportându-se

la faptul că potrivit legii și actului constitutiv, nu era necesară hotărârea

adunării generale a asociaților ori a celuilalt administrator, ceea ce

echivalează cu existența consimțământului la încheierea actului.

În ceea ce privește lipsa considerentelor instanței de apel

cu privire la aspectul privind reaua-credință cu care a acționat

administratorul l.M., cu ocazia încheierii contractului de ipotecă, se constată

că instanța de apel a apreciat că nu poate fi reținută frauda societății

reclamante, reprezentată de administratorul l.M. la încheierea actului, ca și

motiv de nulitate absolută, decât dacă s-ar fi făcut dovada complicității la

fraudă a terțului cocontractant, ceea ce în speță nu s-a demonstrat. în

consecință, nici această critică nu subzistă.

Criticile recurentei-reclamantă privind lipsa considerentelor

instanței de apel cu privire la nesocotirea argumentului prezentat prin

întâmpinare, prin care a invocat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr.

7979/2013 a Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea nu sunt fondate. Instanța de apel

trebuie să răspundă motivelor de apel formulate, având în vedere și apărările

formulate în cauză, însă această operațiune poate fi realizată și prin

considerente comune.

În consecință, se poate afirma că hotărârea instanței de apel

este dată cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ.,

motivarea acesteia este clară, precisă, în concordanță cu probele administrate

în cauză, răspunzând în fapt și în drept la toate pretențiile formulate,

conducând în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. în sensul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei

legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, recurenta-reclamantă

a invocat dispozițiile art. 5 pct. 6, art. 204 alin. (2), art. 70

1

din Legea nr. 31/1990, art. 1533 șj art. 1770 C. civ.

Raționamentul recurentei-reclamantă constă în faptul că

raportat la existența unei hotărâri judecătorești care a consfințit nulitatea

actului juridic reprezentat de Hotărârea AGA nr. 2/2008 se impunea să se dea

eficiență principiului anulării actului subsecvent, în speță contractul de

ipotecă, act care nu poate fi salvat de aparența dreptului.

Se mai susține că instanța de apel a dat o interpretare

greșită principiului bunei credințe și validității aparenței în drept.

Se mai invocă principiul simetriei actelor juridice, în

susținerea ideii că pentru încheierea valabilă a actului de ipotecă,

administratorul avea nevoie de un mandat special, raportat la faptul că bunul

ipotecat era un teren.

De asemenea, se mai arată că instanța de apel, invocând

dispozițiile art. 70

1

din Legea nr. 31/1990 face confuzie între

mandatul general de administrare conferit administratorilor și dreptul de

dispoziție asupra patrimoniului societății.

În analiza acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte

urmează a porni de la temeiul acțiunii, respectiv constatarea nulității

absolute a contractului de ipotecă autentificat din 16 martie 2008, având în

vedere lipsa consimțământului la încheierea actului, respectiv necesitatea

acordării unui mandat expres acordat de asociații societății.

Considerentele instanței de apel în susținerea

respingerii cererii de chemare în judecată au vizat dispozițiile art. 70

1

din Legea nr. 31/1990 și art. 197 alin. (3) raportat la art. 75 din aceeași

lege, precum și dispozițiile art. 17 din Actul Constitutiv.

În ceea ce privește teoria aparenței în drept invocată de

către recurenta-reclamantă, aceasta se bazează pe existența erorii scuzabile la

terții beneficiari ai actelor încheiate de către titularul aparent al dreptului.

Pentru aplicarea teoriei aparenței este nevoie ca persoana să se afle într-o

eroare legitimă în care ar fi putut să se afle orice persoană rezonabilă.

înalta Curte reține că instanța de apel a făcut aplicarea ideii de bună

credință, apreciind că pârâta s-a încrezut în dreptul de reprezentare izvorât

din calitatea de administrator, coroborat cu hotărârea adunării generale .

Astfel, Banca a verificat Actul Constitutiv al societății, Hotărârea A.G.A. din

2008 și extrasul informativ de la Registrul Comerțului.

Deși hotărârea adunării generale din 9 mai 2008 este

actul de care a uzat administratorul l.M. la încheierea contractului de ipotecă

și de credit, valabilitatea contractului de credit și a celui de ipotecă, nu

depindea de aceasta, întrucât puterea de reprezentare în relațiile cu terții

decurge din lege, respectiv art. 70

1

și art. 75 din Legea nr. 31/1990,

precum și din Actul Constitutiv.

Deși teoria anulării actului subsecvent a fost întemeiată pe

puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 7979 din 28 octombrie 2013, a

Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea prin care a fost anulată Hotărârea A.G.A. din 9 mai

2008, în mod corect nu a fost reținută de către instanța de apel exercitarea

abuzivă a dreptului de reprezentare, în condițiile în care s-a demonstrat

eroarea legitimă în care s-a aflat cocontractantul la încheierea actului, ceea

ce excede diligentele normale.

În continuarea raționamentului, Înalta Curte va analiza dreptul

de dispoziție asupra patrimoniului societății, reglementat de dispozițiile art.

70

1

din Legea nr. 31/1990.

Prin textul legal sus evocat, legiuitorul societar a

înțeles să extindă limitele mandatului administratorilor sociali și să confere

acestuia caracter special, în sensul că pentru actele de dispoziție ce au ca

obiect bunurile unei societăți comerciale, indiferent de forma acesteia, nu

este necesară o procură specială și, mai mult, nu se impune ca procura să îmbrace

forma autentică și nici chiar în acele situații în care, potrivit legii, actele

de dispoziție se încheie în mod obligatoriu în formă autentică.

Cu alte cuvinte, actele de dispoziție asupra bunurilor

societății se încheie de către reprezentanții legali în temeiul puterilor

conferite, după caz, prin lege, sau actul constitutiv sau hotărârile organelor

statutare.

Revenind la speța de față, potrivit art. 17 din actul

constitutiv al SC M. SRL administratorii societății sunt l.M. și D.E., care pot

lucra atât împreună cât și separat.

Potrivit art. 197 alin. (3) raportat la art. 75 din Legea nr.

31/1990, în caz de pluralitate de administratori, dreptul de a reprezenta

societatea aparține fiecărui administrator, afară de stipulație contrară în

actul constitutiv.

Potrivit art. 70 din Legea nr. 31/1990 administratorii

pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului

de activitate al societății, afară de restricțiile arătate în actul

constitutiv.

Așa fiind, trimiterile recurentei-reclamantă cu privire la

dispozițiile dreptului comun în ceea ce privește limitele mandatului de

reprezentare al administratorului nu au suport legal. în scopul realizării

obiectivelor propuse, legiuitorul societar a derogat de la prevederile

dreptului comun sub aspectul actelor juridice încheiate (conservare,

administrare, dispoziție) precum și sub aspectul modului de formare al actelor

juridice (consensuale, solemne, reale).

Din acest punct de vedere, vor fi înlăturate

susținerile recurentei-reclamantă privind aplicarea regulei privind simetria

actelor juridice din punct de vedere al respectării formei mandatului.

Dispozițiile art. 5 pct. 6 teza a ll-a și art. 204 alin. (2) din Legea nr. 31/1990,

precum și art. 1533 C. civ. nu sunt incidente în cauză.

În ceea ce privește principiul asigurării respectării

securității raporturilor juridice civile, Înalta Curte, în considerarea bunei

credințe reținută în favoarea Băncii și a incidenței principiului validității

în drept va reține că menținerea contractului de ipotecă este tocmai expresia

aplicării acestui principiu.

De asemenea, dispozițiile art. 1173 C. civ., care

conferă dovadă deplină, până la înscrierea în fals în privința dispozițiilor și

convențiilor ce constată, nu au incidență în cauză, întrucât până în prezent nu

există nici o rezoluție a unui organ de urmărire penală cu privire la existența

unui fals săvârșit cu prilejul încheierii contractului de ipotecă.

Înalta Curte, examinând criticile formulate de către

recurenta pârâtă prin care a susținut lipsa puterii de reprezentare a

administratorului l.M. reține că sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 20 lit. a) din Actul

Constitutiv, administratorul statutar al societății, l.M., reprezintă

societatea în relațiile cu terții, în fața organelor judecătorești, organelor

administrației publice centrale sau locale de stat, precum și în fața oricăror

instituții legal constituite.

Din interpretarea acestor dispoziții, coroborate cu

cele anterior arătate, se reține că l.M., în calitate de administrator al

societății, putea să semneze contractul de credit și contractul de ipotecă fără

a fi nevoie să fi fost împuternicit în acest sens printr-o hotărâre a adunării

generale a asociaților.

Este de menționat în acest sens că dispozițiile Legii nr.

31/1990 au caracter special în raport de prevederile C. civ., iar astfel cum

s-a arătat, dispozițiile art. 70

1

din Legea nr. 31/1990 derogă de la

regulile stabilite de C. civ. prin art. 1533 și următoarele.

În ceea ce privește critica privind cheltuielile de

judecată acordate de către instanța de apel și solicitarea recurentei-reclamanta

de reducere a acestora, se constată că deși au fost invocate dispozițiile art. 274

raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ., aspectele criticate vizează

aspecte de netemeinicie și de apreciere a probelor, care nu pot face obiect de

analiză în această etapă procesuală.

Operațiunea de stabilire a cheltuielilor de judecată

ocazionate de exercitarea căii de atac a apelului, presupune stabilirea

onorariului inter partes, ținând seama de elementele prevăzute în art. 132 alin.

(3) din Statutul profesiei de avocat, ceea ce cuprinde aspecte care vizează

interpretarea probatoriilor administrate, care nu pot forma obiectul

controlului de legalitate al instanței de recurs.

În ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de

judecată, se constată că aceasta s-a făcut conform art. 274 C. proc. civ.,

potrivit căruia „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată".

Înalta Curte, în ceea ce privește cererea accesorie formulată

de intimata SC P.B.R. SA, privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor

de judecată, urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., și să reducă cuantumul acestora la suma de 4.000 lei.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul

declarat de reclamanta SC M. SRL împotriva Deciziei nr. 400/A/C din 6 noiembrie

2014 a Curții de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC

M. SRL împotriva Deciziei nr. 400/A/C din 6 noiembrie 2014 a Curții de Apel

Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta SC M. SRL la plata sumei de 4.000 lei

reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC P.B.R. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2015.