ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1748/2015

Decizia nr. 1748/2015

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina la data de 30 aprilie 2008 sub nr. de Dosar x/204/2008, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., să se constate nulitatea absolută a Protocolului nr. X/8471 din 31 mai 2002, prin care A. a cedat către B. o suprafață de 29.773,30 mp.

Pârâta D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea acțiunii și constatarea nulității absolute a Protocolului nr. X/8471 din 31 mai 2002 încheiat între reclamantă și B., întrucât A. nu avea posibilitatea de a preda pe bază de protocol terenul respectiv, fiind necesar să urmeze procedura stabilită prin H.G. nr. 834/1991, ulterior căreia trebuie să majoreze capitalul social cu valoarea acestui teren și să emită acțiuni suplimentare, ce urmau a fi valorificate potrivit legislației în materia privatizării, respectiv Legea nr. 137/2002.

Pârâții B. și C., au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

După ce a fost stabilită competența de soluționare a acestei cauze în favoarea Tribunalului Prahova, prin Decizia nr. 557 din 27 octombrie 2010 pronunțată de această instanță, definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 237 din 24 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub număr de Dosar nr. x/204/2008/a1*, iar după administrarea probelor cu înscrisuri, prin sentința nr. 450 din 21 decembrie 2012, Tribunalul Prahova, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, a constatat nulitatea absolută parțială a Protocolului nr. X/8471 din 31 mai 2002 încheiat între SC A. SA și B., mai puțin pentru suprafața de teren de 4.800 mp care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 14 iulie 2005 de B.N.P., E. și a obligat pârâtul B. la plata către reclamantă a sumei de 7.722,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta SC A. SA, societate comercială cu capital de stat, înființată în baza H.G. nr. 1264/1990, a încheiat la data de 31 mai 2002 cu B. protocolul nr. 460/8471, prin care i-a cedat din activele sale un teren în suprafață de 29.773,30 mp, situat în C., iar potrivit dispozițiilor H.G. nr. 834/1991, terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității, urmau a se determina de către ministerul de resort, în speță Ministerul Transporturilor, pe baza unor criterii stabilite de Ministerul Economiei și Finanțelor împreună cu Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, eliberând societăților comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate.

Prima instanță a arătat că numai după efectuarea acestei proceduri s-ar fi putut proceda conform art. 4 din H.G. nr. 834/1991 la predarea terenurilor disponibilizate ca urmare a aplicării prevederilor art. 1 din același act normativ, însă predarea terenului prin protocol s-a făcut înainte de efectuarea procedurii speciale reglementate prin H.G.

Totodată, prima instanță a reținut că ulterior încheierii protocolului atacat, B. a înstrăinat o suprafață de 4.734 mp din teren către intervenienta SC F. SA, iar nulitatea nu produce efecte juridice și asupra actului de înstrăinare subsecvent, pe de o parte pentru că odată intrat în circuitul civil acesta la rândul său a produs efecte juridice, iar pe de altă parte pentru că nici nu s-a invocat și dovedit vreo fraudă din partea cocontractantului, cu atât mai mult cu cât actul a fost încheiat cu mult timp înaintea promovării acțiunii.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul B. prin întâmpinare, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, motivat de faptul că pârâtul este parte în actul a cărui nulitate se solicită a fi constatată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A., pârâții C., B. și D. au declarat apel, criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate și netemeinicie, apelantele A. și D. solicitând schimbarea în parte a sentinței nr. 450 din 21 decembrie 2012, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată și constatării nulității absolute integrale a protocolului nr. 460/8471 din 31 mai 2002, iar apelanții C. și B. au solicitat schimbarea în parte a sentinței, în sensul respingerii în tot a acțiunii reclamantei.

Prin Decizia nr. 62 din 9 septembrie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelurile formulate de reclamanta SC A. SA și D., împotriva sentinței nr. 450 din 21 decembrie 2012 pronunțate de Tribunalul Prahova, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a Protocolului nr. X/8471 din 31 mai 2002, a menținut restul dispozițiilor sentinței și a respins apelul formulat de B. și C., A obligat pârâtul B. la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că nulitatea este sancțiunea ce intervine în cazul în care nu se respectă, la încheierea actului juridic, condițiile de validitate, nulitatea absolută constituie un mijloc de garanție a principiului legalității și intervine în ipoteza nerespectării la încheierea actului juridic a unei norme imperative, independent de existența sau inexistența bunei credințe a părților la momentul încheierii actului.

Instanța de control judiciar a considerat că, în speță, s-a procedat la înstrăinarea unui bun cu încălcarea dispozițiilor H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea terenurilor deținute de societățile comerciale cu capital de stat, nefiind efectuată procedura obligatorie și imperativă, privind emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acesta fiind emis doar la data de 01 iulie 2013, ulterior predării prin protocol a terenului, apreciindu-se că înstrăinarea realizată prin Protocolul nr. X/8471 din 31 mai 2002 nu a respectat dispozițiile legale imperative, context în care a apreciat că sunt incidente prevederile art. 948 C. civ.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, atât pârâții C., prin primar și B., cât și intervenienta SC F. SA.

Prin Decizia nr. 1968 din 30 mai 20914 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de pârâți și de intervenienta, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel Ploiești.

În motivarea deciziei, instanța de recurs a reținut, în esență, că este incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece decizia recurată nu respectă prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât în considerentele acesteia nu au fost indicate argumentele care au format convingerea instanței de prim control judiciar, în sensul înlăturării susținerilor vizând incidența în speță a excepției de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, care vizează cazul subdobânditorului de bună credință și cu titlu oneros al unui imobil, a omis să examineze cauza prin prisma tuturor motivelor de apel și apărărilor invocate, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului.

După trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelurilor, dosarul a fost reînregistrat sub nr. x/42/2013*, nemaifiind administrate alte probe.

Prin Decizia nr. 57 din 27 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de reclamanta SC A. SA și de pârâții C., B. și D., împotriva sentinței nr. 450 din data de 21 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intervenientul forțat SC F. SA.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că reclamanta SC A. SA, societate comercială cu capital de stat, înființată în baza H.G. nr. 1264/1990, a încheiat la data de 31 mai 2002 cu B. protocolul nr. 460/8471, prin care i-a cedat din activele sale, un teren în suprafață de 29.773,30 mp situat în C.

Potrivit dispozițiilor H.G. nr. 834/1991, terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității, urmau a se determina de către ministerul de resort, în speță Ministerul Transporturilor, pe baza unor criterii stabilite de Ministerul Economiei și Finanțelor împreună cu Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, eliberând societăților comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate, după efectuarea acestei proceduri putându-se proceda conform art. 4 din H.G. nr. 834/1991, la predarea terenurilor disponibilizate ca urmare a aplicării prevederilor art. 1 din același act normativ, însă predarea terenului prin protocol s-a făcut înainte de efectuarea procedurii speciale.

S-a constatat că pentru o suprafața de teren de 17.924,76 mp situat în incinta sediului A., reclamanta deține Certificat de atestare a dreptului de proprietate, emis ulterior încheierii Protocolului, ceea ce nu înseamnă că terenul ce face obiectul litigiului era unul disponibilizat, pentru acest imobil nu există dovada efectuării procedurilor prevăzute de art. 1 din H.G. nr. 834/1991, în sensul unui ordin sau alt act cu putere de a dispune al ministerului de resort competent la acea data, care să statueze că terenul nu era necesar desfășurării activității societății conform obiectului de activitate, dobândind calitatea de teren disponibilizat, cu consecința aplicării art. 4 din H.G.

S-a apreciat că la data încheierii Protocolului, A. nu avea decât un drept de administrare asupra terenului, nu putea efectua acte de dispoziție cu privire la acest imobil, operațiunea juridică realizată prin acest act încheiat cu B. este afectată de nulitate absolută, fiind încălcate normele imperative precizate mai sus.

Ulterior încheierii acestui protocol, B. a înstrăinat o suprafață de 4.734 mp din teren către intervenienta SC F. SA prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 14 iulie 2005 de B.N.P., E. din Câmpina, iar nulitatea nu produce efecte juridice și asupra actului de înstrăinare subsecvent, întrucât a intrat în circuitul civil, a produs efecte juridice, neinvocându-se și nedovedindu-se vreo fraudă din partea cocontractantului, care este cumpărător de bună credință, cu titlu oneros, în cauză fiind aplicabilă excepția de la principiul resolute iure dantis resolvitur ius accipientis.

S-a apreciat că instanța de fond în mod corect a concluzionat că protocolul încheiat între societatea reclamantă și B. este afectat de nulitate, în condițiile în care la 31 mai 2002 societatea nu avea drept de dispoziție asupra terenului în suprafață de 29 773,30 mp situat în C., pentru care sunt aplicabile dispozițiile speciale ale H.G. nr. 834/1991, procedură ce s-a finalizat prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea societății comerciale cu capital de stat din 1 iulie 2003, pentru o suprafață de 17.924,75 mp, însă această nulitate nu afectează și contractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 2005 între B. și intervenienta SC F. SA, care este cumpărător de bună credință cu titlu oneros.

În ceea ce privește apelul declarat de societatea reclamantă ce vizează încălcarea dispozițiilor H.G. nr. 834/1991, faptul că la momentul încheierii protocolului societatea nu avea dreptul de a dispune de terenul ce a fost predat Consiliului Local Câmpina prezintă relevanță în ceea ce privește nulitatea ce afectează protocolul încheiat la 31 mai 2002 între cele două părți, însă sancționarea cu nulitatea actului subsecvent reprezentat de contractul de vânzare cumpărare autentificat din 2005 încheiat de B. cu SC F. SA nu s-a dispus, dându-se eficiență excepției de la principiul accesoriul urmează soarta principalului, întrucât intervenienta este cumpărător de bună credință cu titlu oneros, iar numai în situația dovedirii relei credințe și a participării frauduloase la încheierea contractului se poate aplica sancțiunea nulității și pentru acest contract, impunându-se doar nulitatea parțială a protocolului.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind nefondată și critica vizând încălcarea dispozițiilor legale privind transferul activelor societății precum și nerespectarea clauzelor contractului de vânzare-cumpărare, fiind dovedită reaua credință a intervenientei, prin neanularea actului subsecvent tribunalul acordând mai mult decât s-a cerut, întrucât nerespectarea normelor ce reglementează transferul activelor societății comerciale afectează valabilitatea unui act juridic încheiat de apelantă, însă nu și a unui act ulterior, pentru care nu s-a făcut dovada relei credințe, o astfel de probă trebuie administrată raportat la momentul încheierii contractului și nu pentru neîndeplinirea unor obligații ce rezultă din executarea unei astfel de convenții, faptul că protocolul din 2002 a fost anulat numai în parte nereprezentând ipoteza în care instanța a dat mai mult decât s-a cerut, în prezenta cauză acțiunea în anulare fiind admisă în parte.

Motivul de apel susținut de apelanta D. potrivit căruia se impune constatarea nulității absolute totale a protocolului încheiat la 31 mai 2002 între reclamantă și B., încălcându-se principiul accesorium secvitur principale prin neanularea contractului de vânzare cumpărare, s-a constatat ca fiind lipsit de fundament, în condițiile în care în cauză este aplicabilă excepția de la principiul evocat, intervenienta fiind cumpărător de bună-credință cu titlu oneros, acest principiu de drept fiind incident atunci când se face proba relei credințe a cumpărătorului precum și frauda acestuia, ceea ce în cauză nu s-a produs.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind lipsită de relevanță și susținerea ce vizează nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 137/2002, ce impun anumite obligații în sarcina unei societăți comerciale după obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, întrucât nulitatea absolută sau relativă a unui act juridic se analizează și poate dispune pentru nerespectarea unor norme imperative ori dispozitive la momentul încheierii acestuia. în prezenta cauză, pentru terenul ce a făcut obiectul Protocolului nr. 460/8471 din 31 mai 2002, A. nu a parcurs procedura reglementată de H.G. nr. 834/1991 care se finalizează prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acestea fiind normele juridice încălcate ce afectează valabilitatea protocolului, cele evocate de D. fiind aplicabile numai după ce în favoarea societății s-ar fi emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate ceea ce s-a realizat în anul 2003, deci după încheierea protocolului afectat de nulitate parțial.

Au fost găsite nefondate și criticile susținute de pârâții C. și B. potrivit cărora terenul ce a făcut obiectual protocolului nu era necesar desfășurării activității reclamantei, conform obiectului de activitate, fiind un teren viran, situație ce există și în prezent, A. întocmind documentația necesară atestării dreptului de proprietate asupra altor terenuri. Aceasta întrucât, terenurile disponibilizate, ce se constituie în fondul special destinat realizării de investiții sau desfășurării unei activități economice, administrat de autoritățile publice locale, se stabilesc numai după ce se finalizează procedura reglementată expres de art. 1 din H.G. nr. 834/1991, în cadrul căreia se determină terenurile necesare desfășurării activității unei societăți comerciale cu capital de stat, conform obiectului său de activitate, pentru care se obține certificat de atestare a dreptului de proprietate, această procedură a fost finalizată în luna iulie 2003 prin emiterea certificatului în favoarea reclamantei, astfel că numai la acest moment se putea stabili calitatea de teren disponibilizat pentru cel ce a făcut obiectul protocolului, iar reclamanta putea să efectueze operațiuni juridice în ceea ce privește acest imobil, inclusiv aceea de a-l prea consiliului local, cum statuează art. 4 din aceeași hotărâre de guvern.

Instanța de apel a reținut că în speță terenul pretins disponibilizat a fost predat înainte de a se stabili această caracteristică și a se emite certificatul de atestare a dreptului de proprietate în favoarea A., astfel că au fost nerespectate dispozițiile H.G. nr. 834/1991, act administrativ cu caracter normativ ce a fost edictat pentru punerea în aplicare a art. 20 din Legea nr. 15/1990, fiind aplicabil societăților comerciale cu capital de stat, cum este și societatea reclamantă, încălcarea acestor norme legale ducând la aplicarea sancțiunii nulității protocolului încheiat în anul 2002, fără ca sancțiunea să afecteze contractul de vânzare cumpărare încheiat de B. cu intervenienta, dându-se eficiență excepției de la principiul accesoriul urmează soarta principalului.

Așa fiind, Curtea de Apel Ploiești a apreciat că în mod corect Tribunalul Prahova a concluzionat că protocolul încheiat la 31 mai 2002 între societatea reclamantă și B. încalcă dispozițiile speciale ale H.G. nr. 834/1991, neputându-se proceda la predarea unui teren pretins disponibilizat, în condițiile în care o astfel de calitate nu se poate stabili după finalizarea procedurii speciale statuate de această hotărâre de guvern, prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ceea ce s-a realizat în iulie 2003, după încheierea protocolului, nulitatea acestui act juridic nu afectează și actul subsecvent reprezentat de contractul de vânzare cumpărare încheiat de B. cu intervenienta SC F. SA, nefăcându-se dovada relei credințe a cumpărătorului și a concursului fraudulos la încheierea convenției.

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, atât reclamanta A., cât pârâții D., C. și B. au declarat recurs.

În motivarea recursului, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., reclamanta A. susține, în esență, că instanța nu a avut în vedere că terenul ce a făcut obiectul protocolului, în totalitate, nu era al societății în momentul predării, societatea neavând dreptul de a dispune de acesta.

În opinia recurentei, Protocolul încheiat a fost făcut cu încălcarea legii, iar instanța nu a reținut corect nulitatea absolută totală a protocolului, reținând o nulitate parțială.

Prevederile H.G. nr. 864 din 14 decembrie 1991 prin care s-a instituit obligativitatea societăților comerciale cu capital de stat, de a obține titlurile de proprietate pentru terenurile aflate în patrimoniul lor le este opozabilă, atât pârâților, cât și intervenientului.

Din acest punct de vedere, apreciază recurenta, se încalcă și principiul de drept potrivit căruia, accesoriu urmează principalul, în speță contractul de vânzare-cumpărare trebuia să urmeze soarta juridică a actului de care este dependent, protocolul. Cu atât mai mult cu cât introducerea în cauză a SC F. SA, nu a fost pentru anularea sau constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, ci pentru opozabilitate. Anularea acestui contract urmând a se discuta eventual pe cale separată, însă instanța, depășindu-și atribuțiile, a acordat mai mult decât s-a cerut, nicio parte neavând capăt de cerere în acest sens.

Critică, totodată, hotărârea recurată sub aspectul nerespectării prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., considerând că nu au fost respectate îndrumările deciziei de casare în sensul de a motiva soluția dată inițial.

Solicită admiterea recursului, în principal casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în parte a deciziei recurate și schimbarea sentinței nr. 450 din 21 decembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/204/2008/a1* al Tribunalului Prahova, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă și constatarea nulității absolute a Protocolului nr. x/8471 din 31 mai 2002, încheiat între SC A. SA și B., pentru întreaga suprafață de teren de 29.773,30 mp.

Recurenta-pârâtă D., solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului D. (fosta D.), schimbării în parte a sentinței nr. 450 din 21 decembrie 2012, admiterii în tot a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. și constatarea nulității absolute a Protocolului nr. 460/8471 din 31 mai 2012 încheiat între A. și B., pentru întreaga suprafață de teren de 29.773,30 mp.

În argumentarea recursului, pârâta D. critică decizia atacată pentru nelegalitate, susținând, în esență, că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din H.G. nr. 834/1991 și ale art. 12 din Legea nr. 137/2002.

Apreciază că instanța de apel, în mod netemeinic și nelegal a respins apelurile părților, prin cererea reclamantei fiind solicitată constatarea nulității absolute a protocolului respectiv, pentru întreaga suprafață de 29.773,30 mp, motivat de existența unui act de înstrăinare subsecvent (contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 14 iulie 2005).

Arată că potrivit dispozițiilor H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991 privind stabilirea și evaluarea terenurilor deținute de societățile comerciale cu capital de stat, terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității, se determină de către ministerul de resort, în speță de către Ministerul Transporturilor, pe baza unor criterii stabilite de Ministerul Finanțelor împreună cu Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, eliberând societăților comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate.

Astfel, numai după efectuarea acestei proceduri prevăzută imperativ de dispozițiile legale menționate s-ar fi putut proceda, conform art. 4 din H.G. nr. 834/1991, la predarea terenurilor indisponibilitate, ca urmare a aplicării art. 1 din același act normativ.

Predarea terenului prin protocol s-a făcut înainte de efectuarea procedurii prevăzute de HG nr. 834/1991 și cu încălcarea Legii nr. 137/2002, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, motiv pentru care, apreciază că trebuia constatată, integral, nulitatea Protocolului nr. 460/847I din 31 mai 2002, încheiat între A. și B.

Având în vedere și prevederile art. 12 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, pe care le redă, recurenta-pârâtă susține că A. nu avea posibilitatea de a preda pe bază de protocol respectivul teren, fiind necesar să fie urmată procedură prevăzută expres de lege cu privire la aceasta situație.

Consideră că instanța de apel a menținut hotărârea din fond, cu încălcarea principiului "accesorium sequitur principale" - în speță contractul accesoriu (din 14 iulie 2005) urmând soarta juridică a bunului sau a contractului de care este dependent (protocolul nr. 460/8471 din 31 mai 2002).

De asemenea, nu poate fi reținut ca temeinic și legal raționamentul instanței de fond, menținut de instanța de apel, motivat de faptul că bunul respectiv ar fi intrat în circuitul civil, producând efecte juridice, sau cel referitor la faptul că nu s-ar fi invocat și dovedit vreo fraudă din partea cocontractantului, întrucât acest act - în totalitatea sa - a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Invocând motivele de nelegalitate reglementate de pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenții-pârâți C. și B. solicită admiterea recursului, iar pe fond, modificarea sentinței nr. 450/2012 a Tribunalului Prahova și a Deciziei nr. 57/2015 a Curții de Apel Ploiești, în sensul respingerii în tot a acțiunii reclamantei.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâții susțin, în esență, că, în mod greșit, s-a apreciat că se impune constatarea nulității absolute parțiale a Protocolului, întrucât acesta este perfect valabil, fiind încheiat în temeiul art. 4 din H.G. nr. 834/1991 ale cărui dispoziții imperative prevăd că: „terenurile disponibilizate ca urmare a aplicării prevederilor art. 1 aparțin proprietății private ale unităților administrativ teritoriale si se vor preda pe baza de protocol în termen de 30 de zile de la data eliberării certificatului de atestare al dreptului de proprietate".

Apreciază ca fiind irelevant argumentul potrivit căruia „protocolul nu are la bază nicio hotărâre a ministerului, în sensul disponibilizării", atât timp cât dispozițiile legale nu prevăd că ministerul de resort trebuie să emită vreun act administrativ, în sensul identificării și nominalizării terenurilor disponibilizate.

De asemenea, nu poate fi reținută lipsa unei hotărâri A.G.A. a reclamantei, deoarece prin încheierea protocolului, nu s-a făcut altceva, decât să se pună în aplicare o dispoziție cu caracter imperativ dintr-un act normativ, iar acesta este atributul exclusiv al conducerii executive al societății comerciale și nu trebuia supus aprobării A.G.A.

În susținerea constatării nulității absolute nu poate fi primită ca motiv lipsa titlului de proprietate asupra terenului cedat, în contextul în care H.G. nr. 834/1991 reglementează tocmai modalitățile de atestare a dreptului de proprietate în patrimoniul societăților comerciale, iar conform art. 4 alin. (1) terenurile disponibilizate trec din proprietatea privată a statului și administrarea societăților comerciale, în proprietatea privată a unităților administrativ teritoriale. în consecință, prin întocmirea protocolului de predare a terenurilor disponibilizate, nu se statuează decât data la care unitatea administrativ teritoriala devine proprietara terenului, dreptul de proprietate fiind constituit prin efectul legii.

Un alt argument pentru care consideră Protocolul ca fiind valabil este și acela că în baza acestuia, au încheiat un contract de vânzare-cumpărare autentificat de B.N., E., contract de vânzare-cumpărare perfect valabil, considerat în acest mod și de către instanța de fond, după ce anterior a fost validat atât de către notarul public, cât și de Oficiul de Cadastru, care a consfințit valabilitatea titlului recurenților pârâți, în speță Protocolul nr. 460/8471 din 31 mai 2012

Față de considerentele expuse, apreciază că Protocolul de predare-primire este perfect valabil, decizia recurată fiind nelegală.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte reține caracterul fondat al recursurilor declarate de reclamanta A. și de pârâta D. și caracterul nefondat al recursului declarat de pârâții C. și B., pentru următoarele considerente:

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

De asemenea, nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocată de recurenta-reclamantă și de recurenții-pârâți C. și B., legea sancționând denaturarea sau schimbarea înțelesului unei convenții, clauzele fiind clare și precise, or, în cauză, instanța s-a pronunțat asupra cererii de nulitate absolută a Protocolului nr. 460/8471 din 31 mai 2002 prin care A. a cedat către B. o suprafață de 29.773,30 mp.

De altfel, se constată că indicarea acestui motiv are un caracter pur formal, întrucât în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată fără a argumenta în ce constată nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva textului legal invocat, criticând, în realitate, aplicarea greșită a legii.

Înalta Curte constată caracterul fondat al criticilor recurentei-reclamante A. și al criticilor recurentei-pârâte D. referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor imperative ale H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991 privind stabilirea și evaluarea terenurilor deținute de societățile comerciale cu capital de stat, ceea ce atrage incidența motivului de nelegalitate reglementat de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Este de necontestat că în cauză, reclamanta SC a.  SA, societate comercială cu capital de stat, înființată în baza H.G. nr. 1264/1990, a încheiat la data de 31 mai 2002 cu B. Protocolul nr. 460/8471 (a cărui nulitate absolută o solicită prin prezentul demers judiciar), prin care reclamanta i-a cedat din activele sale, un teren în suprafață de 29.773,30 mp situat în C.

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991: "Terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determina, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea publică județeană", iar potrivit art. 2 „criteriile de stabilire și de evaluare a terenurilor care fac parte din patrimoniul societăților comerciale se aprobă de Ministerul Finanțelor*) împreună cu Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, cu consultarea ministerelor interesate". Conform art. 4 din același act normativ: (1). Terenurile disponibilizate ca urmare a aplicării prevederilor art. 1 aparțin proprietății private a comunelor, orașelor sau județelor și se constituie în "Fond special destinat realizării de investiții sau desfășurării unor activități economice", administrat de autoritățile administrației publice locale. (2) Societățile comerciale prevăzute la art. 1 vor preda terenurile disponibilizate, care nu au făcut obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, consiliilor locale, Consiliului General al Municipiului București sau consiliilor județene, după caz, pe baza de protocol, în termen de 30 de zile de la data eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Prin urmare, contrar susținerilor recurenților-pârâți C. și B., terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității, se determină de către ministerul de resort, în speță Ministerul Transporturilor, pe baza unor criterii stabilite de Ministerul Economiei și Finanțelor împreună cu Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, eliberând societăților comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate.

În mod greșit, recurentii-pârâti C., B. susțin valabilitatea Protocolului motivat de împrejurarea că acesta s-a încheiat în temeiul art. 4 din H.G. nr. 834/1991, întrucât, numai după efectuarea procedurii prevăzută imperativ de dispozițiile legale ale H.G. nr. 834/1991 s-ar fi putut proceda conform art. 4 din H.G. nr. 834/1991 la predarea terenurilor disponibilizate ca urmare a aplicării prevederilor art. 1 din același act normativ.

Cum în mod legal au reținut atât instanța de fond, cât și instanța de apel, reclamanta A., la data încheierii Protocolului, nu avea decât un drept de administrare asupra terenului, astfel că nu putea efectua acte de dispoziție cu privire la terenul ce face obiectul Protocolului contestat, câtă vreme nu există dovada efectuării procedurilor prevăzute de art. 1 din H.G. nr. 834/199, în sensul unui ordin sau alt act cu putere de a dispune, al Ministerului de Transport competent la acea dată, care să statueze că terenul nu era necesar desfășurării activității societății conform obiectului de activitate și, prin urmare, să fi dobândit calitatea de teren disponibilizat, cu consecința aplicării art. 4 din H.G. amintită.

În speță, s-a procedat la înstrăinarea unui bun cu încălcarea dispozițiilor H.G. nr. 834/14 decembrie 1991 privind stabilirea și evaluarea terenurilor deținute de societățile comerciale cu capital de stat, nefiind efectuată procedura obligatorie și imperativă, privind emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, certificatul de atestare a dreptului de proprietate fiind emis abia la data de 01 iulie 2013, ulterior „predării" prin protocol a bunului.

Or, încălcarea dispozițiilor imperative aplicabile, respectiv H.G. nr. 834/14 decembrie 1991 privind stabilirea și evaluarea terenurilor deținute de societățile comerciale cu capital de stat, la încheierea Protocolului în discuție, este evident că atrage nulitatea absolută a acestuia, în integralitatea sa, respectiv, pentru întreaga suprafață de teren.

Este știut că nulitatea absolută constituie un mijloc de garanție a principiului legalității și intervine în ipoteza nerespectării la încheierea actului juridic a unei norme imperative, independent de existența sau inexistența bunei-credințe a părților la momentul încheierii actului.

Prin urmare, susținerile recurenților-pârâți C. și B. vizând împrejurările că reclamanta a predat de bună-voie terenul sau că în intervalul de timp de 2 ani aceasta nu a solicitat anularea, nu poate conferi valabilitate Protocolului încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale imperative.

Totodată, este lipsit de orice fundament juridic „argumentul" pârâților în sensul că un act subsecvent (contractul de vânzare-cumpărare din 14 iulie 2005) validat de către notarul public ar atrage valabilitatea actului principal (Protocolul nr. 460/8471 din 31 mai 2002).

Prin urmare, sunt fondate criticile recurentei-reclamante A. și cele ale recurentei-pârâte D. sub aspectul constatării nulității absolute a Protocolului încheiat cu nerespectarea dispozițiile legale imperative, pentru întreaga suprafață de teren de 29.773,30 mp și sunt nefondate criticile recurenților-pârâți C. și B. sub aspectul valabilității acestui protocol.

În plus, se constată ca fiind fondate și criticile recurentei-reclamante în sensul că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut ceea ce atrage și incidența motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. cu referire la art. 306 alin. (3) din același cod.

Acordând mai mult decât s-a cerut, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, în virtutea căruia reclamantul este acela care stabilește limitele judecății prin obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv pretenția concretă formulată.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora instanța este obligată să hotărască numai asupra obiectului dedus judecății, respectiv numai cu privire la ceea ce s-a cerut, prin urmare, neputând da mai mult decât s-a cerut, ultra petita.

Cum în mod legal a susținut recurenta-reclamantă, introducerea în cauză a SC F. SA nu a fost pentru anularea sau constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, ci pentru opozabilitate, anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 14 iulie 2005 de B.N.P., E. (având ca obiect o suprafață de teren de 4.800 mp din suprafața de teren de 29.773,30 mp obiect al Protocolului) urmând a se discuta eventual pe cale separată.

Este de precizat că prin îndrumările deciziei de casare vizând împrejurarea că instanța de prim control judiciar nu a motivat de ce a înlăturat susținerile referitoare la incidența în speță a excepției de la principiul resoluto iure dantis, resovitur ius accipientis, instanța de recurs nu a lărgit cadrul procesual și limitele învestirii instanței, iar în cauză nu a existat un capăt distinct de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 14 iulie 2005 de B.N.P., E.

În acest context, criticile vizând reaua-credință a intervenientei Silcorex, aplicarea sau nu a principiului accesorium sequitur principale, reaua-credință a pârâtului B. la încheierea contractului de vânzare cumpărare autentificat din 14 iulie 2005 etc. nu pot forma obiectul prezentei acțiuni ce vizează constatarea nulității absolute a Protocolului nr. 460/8471 din 31 mai 2002, prin care A. a cedat către B. o suprafață de teren de 29.773,30 mp.

Pentru rațiunile înfățișate, având în vedere încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale arătate, prin raportare la art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține lipsa de temei legal a deciziei recurate, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta D. împotriva Deciziei nr. 57 din 27 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Va modifica în parte decizia recurată și, în consecință, va admite apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâta D. împotriva sentinței nr. 450 din data de 21 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o schimbă în tot. Va admite în tot acțiunea reclamantei A., în sensul că se va constata nulitatea absolută a Protocolului nr. 460/8471 din 31 mai 2002, prin care A. a cedat către B. o suprafață de teren de 29.773,30 mp.

Va respinge recursul declarat de pârâții C. și B. împotriva deciziei nr. 57 din 27 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

Prin admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelurilor declarate de reclamanta A. și de pârâta D. și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii în tot a acțiunii reclamantei A. A, având în vedere solicitarea recurentei-reclamante privind plata cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenților-pârâți C., B. și intimatei-interveniente SC F. SA la plata sumei de 16.098,60 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta D. împotriva Deciziei nr. 57 din 27 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte decizia recurată și, în consecință, admite apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâta D., împotriva sentinței nr. 450 din data de 21 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o schimbă în tot.

Admite în tot acțiunea reclamantei A., în sensul că se constată nulitatea absolută a Protocolului nr. 460/8471 din 31 mai 2002, prin care A. a cedat către B. o suprafață de teren de 29.773,30 mp.

Respinge recursul declarat de pârâții C. și B. împotriva Deciziei nr. 57 din 27 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă pe recurenții-pârâți C. prin primar, B. și pe intimata-intervenientă SC F. SA la plata sumei de 16.098,60 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2015.