ÎCCJ, decizie (scj.ro #87073)

Acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de împrumut cu garanție imobiliară. Lipsa discernământului. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute

contract de împrumut cu garanție imobiliară

lipsa discernământului

consimțământ

Codul civil de la 1864, art. 948

Consimțământul, ca element al voinței juridice, semnifică hotărârea de a te obliga juridicește și manifestarea ei exterioară, iar pentru a fi valabil el trebuie să emane de la o persoană având capacitatea de exercițiu și, în orice caz, discernământ, iar dacă această condiție a consimțământului nu există actul juridic este nul absolut.

În cazul în care la momentul încheierii unui act autentic partea contractantă nu a avut capacitatea psihică de apreciere a conținutului și a consecințelor care rezultă din semnarea acestuia, fiind bolnavă psihic, cu diagnosticul de schizofrenie în evoluție, este exclusă orice manifestare de voință din partea acesteia săvârșită cu intenția de a produce efecte juridice, și, ca atare, actul astfel încheiat este nul absolut pentru lipsa discernământului, respectiv a consimțământului.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2472 din 27 iunie 2014

I.

Obiectul cauzei și hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual

Prin acțiunea introductivă înregistrată la 20 noiembrie 2007 pe rolul Judecătoriei Craiova, reclamanta B.D.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul I.M., constatarea nulității absolute a contractului de împrumut cu garanție imobiliară autentificat sub nr. 3277/17 noiembrie 2004 de BNP G.I. și a actelor adiționale autentificate sub nr. 1379/3 iunie 2005, nr. 169/18 ianuarie 2006 și nr. 2011/28 iulie 2006 de același birou notarial.

În motivare, reclamanta a arătat că prin contractul de împrumut cu garanție imobiliară încheiat la 17 noiembrie 2004 a împrumutat de la pârât suma de 2.000 euro și că pârâtul i-a condiționat acordarea împrumutului de înscrierea în contract și a dobânzii, ca sumă împrumutată, astfel că în contract s-a menționat suma de 4.550 euro.  Susține reclamanta că la scadența convenită, 17 mai 2005, nu a reușit să restituie decât o mică parte din debit, că s-au acumulat dobânzi, fiind astfel obligată să semneze și cele trei acte adiționale în care sumele înscrise reprezentau în realitate dobânzi percepute de creditor. Mai arată reclamanta că la data încheierii contractului era bolnavă, fiind încă din anul 2003 în evidența Spitalului de psihiatrie cu diagnosticul „tulburare schizo-afectivă de tip depresiv”, diagnostic care a impus pensionarea sa medicală.

Prin sentința civilă nr. 9174 din 4 iunie 2008, Judecătoria Craiova a admis excepția lipsei calității de reprezentant a Cabinetului de avocatură O.R.G. pentru reclamantă și, în consecință, a anulat acțiunea formulată de reclamantă, reținând că în cauză contractul de asistență juridică nr. 525/2007 este încheiat între societatea de avocatură și, în calitate de client, doamna B.D.N., prin P.R., fără să existe un mandat în baza căruia să se fi încheiat valabil contractul de asistență juridică.

Împotriva acestei sentințe reclamanta a declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 156 din 4 martie 2009 Tribunalul Dolj a admis excepția lipsei calității de reprezentant în declararea apelului a SCPA O.R.G. și a anulat apelul reclamantei.

Împotriva acestei decizii și împotriva sentinței fondului reclamanta a declarat recurs.

Prin decizia nr. 802 din 22 iunie 2009, Curtea de Apel Craiova a admis recursul, a casat decizia civilă nr. 156/2009, a admis apelul reclamantei împotriva sentinței nr. 9174/2008, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond.

Instanța de recurs a constatat că acțiunea introductivă s-a formulat de reclamantă prin apărător, la dosar fiind depusă împuternicire avocațială în care apare reclamanta în calitate de client.

Totodată, la dosar s-a depus și contractul de asistență juridică încheiat cu SCPA pentru reprezentarea în proces a reclamantei, în care s-a înscris mențiunea conform căreia contractul s-a încheiat prin fiica reclamantei, doamna P.R.

A reținut instanța de recurs că excepția invocată de pârât se referă în concret la lipsa mandatului dat de reclamantă fiicei sale în vederea încheierii contractului de asistență juridică, iar potrivit art. 1533 C. civ. mandatul poate fi expres sau tacit.

În consecință, forma scrisă nu este obligatorie, astfel că în mod greșit s-a reținut încheierea contractului de asistență juridică în lipsa mandatului fără a se verifica ipoteza mandatului tacit.

Judecătoria Craiova, în rejudecare, prin sentința civilă nr. 17717 din 25 noiembrie 2009 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reținând că valoarea obiectului pricinii este peste 500.000 lei, astfel cum a fost precizat de reclamantă la termenul din 21 ianuarie 2009 în fața Tribunalului Dolj.

Această sentință a rămas irevocabilă prin decizia nr. 169 din 29 ianuarie 2010 a Tribunalului Dolj, Secția civilă, prin care s-a respins recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței de declinare de competență.

II. Astfel învestit, Tribunalul Dolj, Secția civilă, ca primă instanță, prin sentința civilă nr. 297 din 6 decembrie 2012, a admis acțiunea formulată de reclamantă și, în consecință, a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut cu garanție imobiliară autentificat sub nr. 3277/17 noiembrie 2004 de BNP G.I. și a actelor adiționale autentificate sub nr. 1379/3 iunie 2005, nr. 169/18 ianuarie 2006 și nr. 2011/28 iulie 2006.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în sinteză, următoarele:

Actele medicale pe care reclamanta le-a depus la dosar, precum și cele solicitate de la instituțiile medicale atestă că reclamanta este în evidența instituțiilor medicale din anul 2002 cu diagnosticul tulburare schizofrenică de tip depresiv. Același diagnostic este confirmat și de adeverința medicală din 15 noiembrie 2007, eliberată de Spitalul de Neuropsihiatrie Craiova, precum și de referatul medical nr. 158/2 aprilie 2008, emis de Spitalul Clinic de Psihiatrie Craiova.

A reținut instanța din documentele medicale verificate și faptul că în perioada 2002 – 2011 reclamanta a fost internată în mod repetat în Spitalul de Neuropsihiatrie Craiova cu diagnosticul „tulburare schizoafectivă de tip depresiv”.

Acest diagnostic a fost confirmat și de noul raport de expertiză medico – legală psihiatrică nr. A6/6126/2011 efectuat de Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici”, care a stabilit că reclamanta B.D.N., la datele de 3 iunie 2005, 17 noiembrie 2004, 18 ianuarie 2006 și 28 iulie 2006 era bolnavă psihic, cu diagnosticul schizofrenie în evoluție, cadru psihopatologic ce implică deficit în manifestarea cu liberă voință, concluzia comisiei de expertiză fiind în sensul că reclamanta nu a avut capacitate psihică de apreciere critică asupra conținutului și a consecințelor social-juridice ce pot decurge din semnarea actelor a căror nulitate s-a solicitat a se constata, fiind incompetentă psihic.

Examinând din perspectiva art. 948 C. civ. condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții, respectiv capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții care se obligă, obiectul și cauza licită, instanța a constatat că în ce privește consimțământul, pentru a fi valabil, trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, iar în cauză, potrivit concluziilor raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr. A6/6126/2011, la data încheierii actelor juridice a căror nulitate s-a solicitat reclamanta nu a avut discernământ, ceea ce atrage incapacitatea acesteia de a încheia acte juridice, neavând puterea de a aprecia efectele juridice ale manifestării sale de voință.

Față de concluziile raportului de expertiză, instanța a apreciat totodată ca nepertinente și neconcludente declarațiile martorilor audiați la propunerea pârâtului cu privire la starea psihică, luciditatea și discernământul reclamantei.

Pentru aceste argumente, instanța a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut și a celor trei acte adiționale încheiate de părți.

III.

Apelul. Decizia nr. 38 din 10 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secția I civilă.

Prin decizia sus-menționată, Curtea de Apel Craiova a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul I.M. împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Dolj la 6 decembrie 2012.

Analizând hotărârea primei instanțe prin prisma criticilor formulate și având în vedere și dispozițiile art. 295 C. proc. civ., instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:

Susținerile pârâtului referitoare la necompetența materială a tribunalului ca primă instanță sunt nefondate, acest aspect fiind dezlegat irevocabil prin decizia nr. 169/29 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței de declinare de competență pronunțate de Judecătoria Craiova.

În ceea ce privește excepția dovezii calității de reprezentant al reclamantei, cu referire în concret la lipsa mandatului fiicei reclamantei de a încheia contractul de asistență juridică, Curtea a constatat că prima instanță, în rejudecare, potrivit deciziei de casare, a desemnat curator special pentru reclamantă pe fiica acesteia P.R.G., care a înțeles să ratifice toate actele procesuale și procedurale întocmite în cauză de apărătorul reclamantei, excepția rămânând fără obiect.

În ceea ce privește calificarea acțiunii, instanța de control reține că lipsa discernământului desemnează situația în care o persoană, deși legal are capacitate de exercițiu, în fapt este în mod pasager ori permanent lipsită de discernământ, astfel că încheie un act juridic care reprezintă o manifestare de voință inconștientă, exprimată pe fondul unei tulburări mentale.

A reținut și că lipsa totală și generală a discernământului la momentul încheierii actului juridic echivalează cu lipsa consimțământului, un act juridic încheiat în asemenea condiții fiind lovit de nulitate absolută, ce poate fi invocată de oricine are interes și care este imprescriptibilă.

Or, în cauză s-a stabilit prin raportul de expertiză medico-legală psihiatrică că reclamanta era incompetentă psihic la data încheierii contractului de împrumut (3 iunie 2005), cât și ulterior, la datele la care au fost încheiate actele adiționale, neavând capacitatea de apreciere asupra conținutului lor.

În acest context, instanța de control a reținut și că buna sau reaua-credință a pârâtului împrumutător și existența actului de adjudecare încheiat ulterior nu prezintă nicio relevanță, esențială fiind absența capacității psihice a reclamantei de apreciere asupra conținutului și a consecințelor social-juridice ce pot decurge din semnarea actelor.

IV.

Recursul. Motivele de recurs.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal pârâtul I.M., solicitând modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței primei instanțe, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei ca nefondate.

Recurentul și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:

Sub un prim aspect, recurentul a invocat greșita aplicare a legii raportat la dispozițiile art. 2 lit. f) și g) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, arătând că acțiunea reclamantei nu a fost timbrată la valoarea pretențiilor, astfel cum au fost precizate, fiind gratificată artificial de plata taxei de timbru datorată, respectiv a diferenței de taxă de timbru și timbru judiciar.

Sub un al doilea aspect, recurentul, raportându-se la dispozițiile art. 294 C. proc. civ. și ale art. 129 alin. (5) și (6) din același cod, a susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii,  fiind rezultatul aplicării greșite a actului dedus judecății, deoarece în apel nu se poate schimba obiectul cauzei.

Potrivit recurentului, acțiunea a fost întemeiată pe art. 948 alin. (1) C. proc. civ. privitor la capacitatea de a contracta, invocându-se o nulitate relativă, iar tribunalul s-a întemeiat pe dispozițiile art. 948 pct. 2 C. proc. civ., care privește consimțământul.

A mai arătat că acțiunea în anulare pentru motive de nulitate relativă este supusă prescripției extinctive, termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 și 9 din Decretul nr. 167/1958 fiind împlinit în ce privește actul de împrumut inițial, față de data promovării acțiunii.

Consideră recurentul că instanța de apel a încălcat și dispozițiile procedurale în materia probei testimoniale, art. 198 C. proc. civ. confirmând înlăturarea nelegală a depozițiilor martorilor audiați la cererea sa.

Potrivit recurentului, trebuia înlăturată expertiza medico-psihiatrică, efectuată în 2011, deoarece în perioada perfectării actelor (anul 2004) martorii au evidențiat că reclamanta se exprima coerent, având un aspect îngrijit și sănătos.

A arătat recurentul că instanța de apel a ignorat actul de adjudecare a imobilului adus garanție, care, neatacat în justiție conform art. 488 C. proc. civ., relevă noua situație de fapt cu privire la titlul său de proprietate.

Sub un ultim aspect, recurentul a invocat nesocotirea prevederilor art. 1576, 1584, 1587 C. civ. privitor la natura împrumutului și la obligația de a restitui suma împrumutată și penalitățile, precum și a dispozițiilor art. 1075 și 1078 C. civ., coroborate cu art. 1022 și 1023 C. civ., arătând că nu a fost cercetată buna sa credință.

Pentru aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului și pe fond respingerea acțiunii introductive.

Intimata-reclamantă a depus la termenul din 16 mai 2014 concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În esență, intimata a arătat că motivul de nulitate invocat a fost inexistența unui consimțământ valabil în condițiile în care inexistența discernământului a fost probată cu expertizele medicale dispuse în cauză; a susținut intimata că absența discernământului la încheierea unui act juridic constituie motiv de nulitate absolută și nu se confundă cu viciile de consimțământ (eroare, dol, leziune), sancționate cu nulitatea relativă a actului.

Înalta Curte, verificând decizia atacată în raport de motivele invocate, a constatat că recursul este nefondat.

Împotriva modului de stabilire a taxei de timbru în sarcina sa, reclamanta-intimată a formulat în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 cerere de reexaminare, care a fost admisă prin Încheierea irevocabilă din data de 5 martie 2013.

S-a constatat că dispozițiile art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997, în forma în vigoare la 20 noiembrie 2007, când a fost introdusă acțiunea, prevedeau că cererile pentru anularea sau declararea nulității unui act juridic sunt neevaluabile în bani și se taxează cu 12 lei, sumă achitată de reclamantă cu acest titlu.

Dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, conform cărora sunt evaluabile în bani și cererile privind declararea nulității, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui act juridic patrimonial, introduse prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 212/2008, punct modificat prin articol unic I pct. 2 din Legea nr. 276/2009, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece au intervenit după introducerea cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 20 martie 2013, instanța de apel a revenit asupra cuantumului taxei judiciare de timbru stabilit inițial și dispune citarea pârâtului apelant cu o taxă judiciară de timbru fixă de 6 lei, pe care acesta o achită la 2 aprilie 2013.

Așa fiind, criticile recurentului în sensul că reclamanta datorează taxa judiciară de timbru la valoarea pretențiilor sunt vădit nefondate, în condițiile în care printr-o încheiere irevocabilă s-a stabilit incidența dispozițiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, aceste dispoziții aplicându-se deopotrivă și pârâtului în exercitarea căilor de atac, care a timbrat atât apelul, cât și prezentul recurs cu suma de 6 lei, reprezentând ½ din taxa fixă datorată pentru acțiunea soluționată de prima instanță.

extra petita

a instanței de apel.

Distinct de aceasta, Înalta Curte a constatat că decizia atacată respectă întrutotul exigențele impuse de art. 261 C. proc. civ., instanța de apel răspunzând în mod punctual criticilor formulate de apelant, analiză circumscrisă verificării situației de fapt și aplicării dispozițiilor legale incidente.

Sub acest aspect, prima instanță a reținut că între părți s-a încheiat un contract de împrumut cu garanție imobiliară autentificat la 17 noiembrie 2001, prin care pârâtul a împrumutat reclamantei suma de 4.550 Euro, termenul de restituire fiind stabilit la 17 mai 2005, iar prin cele trei acte adiționale s-a mărit cuantumul sumei împrumutate la 23.000 Euro. Instanța de apel, prin soluția adoptată, a confirmat sentința fondului, astfel că afirmația recurentului în sensul interpretării greșite a actului privitor la natura împrumutului și obligația de restituire este nefondată.

Acest aspect nu este confirmat de actele dosarului, ambele instanțe au examinat cauza prin prisma obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv constatarea nulității absolute a contractului de împrumut și a actelor adiționale pentru lipsa discernământului reclamantei la încheierea actelor și a temeiului de drept indicat prin cerere, respectiv art. 948 C. civ. privitor la condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor. Înalta Curte a constatat, din examinarea cererii introductive de instanță, că intimata-reclamantă a învestit

in terminis

instanțele de judecată cu o cerere de constatare a nulității absolute a contractului și a actelor adiționale întemeiată pe lipsa discernământului, așadar a consimțământului, ceea ce infirmă susținerea recurentului-pârât despre faptul că reclamanta a solicitat anularea actelor, invocând motive de nulitate relativă.

În plus, raportat la petitul cererii și la temeiurile acesteia, Înalta Curte a apreciat ca irelevante criticile referitoare la pretinsa încălcare a dispozițiilor referitoare la natura împrumutului și la obligația împrumutatului de restituire a sumei împrumutate și a penalităților (art. 1576, 1584, 1587 C. civ.).

Consimțământul, ca element al voinței juridice, semnifică hotărârea de a te obliga juridicește și manifestarea ei exterioară, iar pentru a fi valabil el trebuie să emane de la o persoană având capacitatea de exercițiu și în orice caz discernământ, iar dacă această condiție a consimțământului nu există, actul juridic este nul absolut.

În cauză au fost administrate probe de specialitate, respectiv expertize medico – legale psihiatrice, care au stabilit indubitabil că, la momentul încheierii actelor autentice, reclamanta, bolnavă psihic, cu diagnosticul de schizofrenie în evoluție, nu a avut capacitatea psihică de apreciere a conținutului și a consecințelor care rezultă din semnarea actelor, fiind incompetentă psihic, ceea ce exclude orice manifestare de voință săvârșită cu intenția de a produce efecte juridice, voința, și prin urmare, consimțământul în atare situație lipsesc.

Or, sancțiunea care intervine în cazul absenței consimțământului din pricina unei boli psihice este nulitatea absolută, deoarece lipsește un element constitutiv al actului juridic.

O astfel de nulitate nu va putea fi acoperită prin confirmare sau în alt mod, deoarece lipsa discernământului urmare a unei boli psihice prezintă  în general un caracter de permanență, prin pierderea capacității de apreciere critică asupra efectelor juridice ale manifestării sale de voință.

Cu alte cuvinte, inadmisibilitatea confirmării actului lovit de nulitate absolută este necesară pentru a se realiza finalitatea dispoziției legale încălcate la încheierea actului.

Acțiunea în nulitate este imprescriptibilă, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care prevede expres că acțiunea în nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând.

Înalta Curte a constatat, totodată, că argumentele recurentului, întemeiate pe existența actului de adjudecare a imobilului adus drept garanție prin contractul de împrumut și buna sa credință sunt irelevante în ceea ce privește aplicarea sancțiunii nulității actului întocmit cu nerespectarea condițiilor de validitate stabilite de lege  (art. 948 C. civ.).

Astfel spus, chiar dacă actul a fost executat, nulitatea se analizează prin raportare la momentul încheierii actului, iar în cazul nulității absolute, nesusceptibilă de asanare, buna-credință a cocontractantului nu prezintă relevanță.

În sfârșit, Înalta Curte a constatat, referitor la criticile vizând aprecierea probei testimoniale, pe de o parte că acest aspect nu intră în sfera controlului de legalitate pe care instanța de recurs îl exercită în conformitate cu dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

A reținut, pe de altă parte, că înlăturarea declarațiilor martorilor a fost motivată de instanța fondului cu argumente pertinente în raport de ansamblul probatoriu administrat în cauză, în special de rapoartele de expertiză medico-legală, întocmite de persoane anume calificate a se pronunța asupra chestiunii discernământului, de aceea susținerea recurentului în sensul acordării prevalenței probei testimoniale este lipsită de fundament legal.

Motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat ca motiv de ordine publică și vizând încălcarea competenței judecătoriei, ca primă instanță, este de asemenea nefondat, în condițiile în care chestiunea competenței materiale s-a soluționat irevocabil prin decizia nr. 169/29 ianuarie 2010 a Tribunalului Dolj, care a respins recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii de declinare a competenței, pronunțată de Judecătoria Craiova, în raport de valoarea obiectului pricinii, astfel cum a fost precizat de reclamantă, valoare care se încadrează în prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.