ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1759/2017

Decizia nr. 1759/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, sub nr. x/113/2011, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL spre a fi obligată la plata sumei de 126.432,05 lei reprezentând 97.255,42 lei cu T.V.A., rest al facturii din 06 octombrie 2010 și 29 176,63 lei penalități de întârziere. Totodată a solicitat să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1362 și art. 1073 C. civ., art. 43 C. com., art. 112-1141, art. 720

1

C. proc. civ.

Prin Întâmpinare, pârâta SC B. SRL Constanța, a invocat excepția necompetenței teritoriale și funcționale a Tribunalului Brăila, excepția prematurității acțiunii și excepția prescripției dreptului la acțiune.

Prin Încheierea din 09 martie 2012 din ședința publică instanța a respins ca neîntemeiată excepția de necompetență a Tribunalului Brăila în soluționarea cererii și excepția prematurității, iar prin Încheierea din data de 18 aprilie 2012 a respins excepția prescripției extinctive.

În cauză s-a efectuat o expertiză contabilă pentru a se stabili valoarea lucrărilor efectuate la nava C. conform documentelor financiar - contabile înregistrate în contabilitatea SC A. SRL; pentru a se stabili valoarea penalităților de întârziere conform art. 18 din contract; pentru a se stabili valoarea lucrărilor pe baza actelor acceptate de pârâtă și în mod deosebit a proceselor verbale de recepție lucrări parțiale și finale în baza cărora s-au întocmit devizele (obiectiv solicitat de pârâta SC B. SRL).

Ulterior s-a precizat ca expertul să stabilească dacă valoarea lucrărilor efectuate la nava C. din Devizul din 24 iunie 2010 sunt conform valorii de piață a acestor lucrări, la acel moment, efectuate de către societăți care prestează servicii similare de reparații nave.

Prin sentința civilă nr. 236 din 22 octombrie 2013, Tribunalul Brăila a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL Brăila, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL Constanța, obligând-o pe aceasta la plata sumei de 97.255,42 lei, cu titlu de preț și a sumei de 29.176.63 lei, penalități de întârziere. Totodată, pârâta a fost obligată la plata sumei de 6.273,58 lei cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Prin Contractul de prestări servicii din 14 iunie 2010 reclamanta SC A. SRL, în calitate de prestator s-a obligat să execute repararea navei C. la prețul stabilit în oferta din 11 martie 2010 și în oferta din 26 mai 2010, moneda contractului fiind stabilită în euro, conform cap. V art. 5 din contract.

Față de faptul că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract și a transmis pârâtei antecalculul lucrărilor de reparații, cu o valoare estimativă de 38.182,22 euro, prima instanță a subliniat că nu poate fi primită apărarea pârâtei potrivit căreia acest antecalcul nu este însușit de ea deoarece nu l-a semnat, pe de o parte pentru considerentul că părțile nu au stipulat în contract că pârâta are obligația de a semna antecalculul și, pe de altă parte, pentru motivul că pârâta a procedat la plata prețului în avans; de asemenea, susținerea pârâtei că acest deviz nu i-a fost comunicat a fost apreciată ca necorespunzând realității, deoarece la fila 20 de la dosar există dovada comunicării acestuia.

Tribunalul a reținut că afirmația pârâtei potrivit căreia faptul că reclamanta a predat nava atestă că a plătit integral prețul reparațiilor, este în contradicție cu afirmația potrivit căreia a mai achitat, ulterior predării navei, trei facturi de câte 10.000 lei, fapt dovedit de altfel și cu actele de la dosar și confirmat de raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză.

Cât privește modificarea cotei de T.V.A., prin refacturarea diferenței de preț neachitată, prima instanță a reținut că prin O.U.G. nr. 58/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. și alte măsuri financiar-fiscale, cota standard de T.V.A. a fost majorată de la 19% la 24%, începând cu data de 01 iulie 2010, situație care a impus modificarea și completarea corespunzătoare a normelor metodologice aferente Titlului VI din H.G. nr. 44/2004.

Prima instanță a apreciat că în mod corect reclamanta a emis factura din 06 octombrie 2010 în sumă de 70.400 lei, reprezentând valoarea facturilor emise cu titlu de avans, și achitate de reclamantă și corect a stornat această factură, scăzând astfel suma de 70.400 lei din factura din 06 octombrie 2010, în sumă totală de 167.655,42 lei, cu aplicarea cotei de T.V.A. de 24%, având în vedere că termenul de finalizare a lucrărilor prevăzut în contract era ulterior datei de 01 iulie 2010.

Tribunalul a înlăturat și apărarea pârâtei potrivit căreia nu există proces-verbal de recepție a lucrărilor, reținând că aceasta a recunoscut că lucrările au fost efectuate, fapt ce rezultă și din devizul postcalcul al lucrărilor de reparații executate la nava șlep autopropulsat C. înregistrat la SC A. SRL din 24 iunie 2012, cu o zi înaintea plecării unității fluviale din portul Brăila, înscris semnat de ambele părți, precum și din faptul că în raportul de expertiză întocmit în cauză se arată că nu s-au identificat documente din care să rezulte că SC B. SRL a avut obiecțiuni cu privire la calitatea lucrărilor confirmate prin semnarea devizului sus-menționat.

Totodată, notând că pârâta arată că nu este de acord decât cu tariful echivalent al sumelor plătite, ce însumează 70.400 lei, dar nu susține acest punct de vedere printr-o evaluare a lucrărilor de reparații utilizând cantități recepționate și tarife unitare negociate, tribunalul a reținut că prin contract, părțile au convenit să aplice tarifele din cele două oferte de preț complementare, iar ca urmare a verificărilor efectuate, expertiza a concluzionat că suma totală a lucrărilor este de 33.809,46 euro (fără T.V.A.) și este superioară sumei de 31.591,66 euro (fără T.V.A.) ce a stat la baza întocmirii facturii finale nr. 713/2010; astfel, a reținut că suma de 31.591,66 euro pretinsă de reclamantă este justificată.

În privința penalităților de întârziere, tribunalul a reținut că prin raportul de expertiză întocmit în cauză s-a stabilit că pârâta datorează penalități de întârziere, conform clauzei penale inserate la art. 18 din contract, în sumă de 34.039,39 lei, însă cum reclamanta nu și-a majorat pretențiile nici cu privire la preț, nici cu privire la penalități, instanța a admis acțiunea așa cum a fost formulată și, în temeiul art. 1376 C. civ., a obligat pârâta la plata sumei de 97.255,42 lei, cu titlu de preț și a sumei de 29.176,63 lei, reprezentând penalități de întârziere.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuielile de judecată efectuate în cauză.

Împotriva acestei sentințe, SC B. SRL, a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 68/A din 10 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Pentru a se pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că nu poate fi primită critica vizând încălcarea competenței teritoriale și funcționale a primei instanțe, atât timp cât, pe de o parte, părțile au convenit prin contract ca litigiile apărute în derularea acestuia să se soluționeze de către instanțele competente din raza județului Brăila, iar pe de altă parte, natura litigiului este una civilă.

A apreciat instanța de apel că nici critica vizând greșita respingere a excepției prematurității nu poate fi primită, atât timp cât pârâta, așa cum rezultă din documentele existente la dosar, s-a sustras în mod constant de la conciliere; astfel, a reținut că aceasta își invocă practic propria culpă, ceea ce nu este admisibil.

Instanța de prim control judiciar, notând că prin contract s-a stabilit un termen de plată, respectiv data emiterii facturilor, pentru cele emise în avans și cincisprezece zile, pentru cele finale, a apreciat că, față de data emiterii facturilor, în mod corect a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune.

Cât privește critica privind nelegala citare a pârâtei pentru termenul de judecată din 09 octombrie 2013, motivat de schimbarea orei la care s-ar fi strigat cauza, instanța de apel a constatat că din verificările lucrărilor dosarului, inclusiv fotocopia caietului de ședință al grefierului, nu rezultă că susținerile pârâtei cu privire la modificarea orei stabilite inițial pentru strigarea cauzei sunt conforme realității.

Instanța de apel a subliniat că, în cauză, s-a amânat de două ori pronunțarea, tocmai pentru a se da părților posibilitatea să își exprime poziția cu privire la modalitatea de soluționare a obiecțiunilor formulate la concluziile raportului de expertiză contabilă, iar faptul că acestea au fost respinse justificat și argumentat, prin trimiteri ample la normativele aplicabile, nu poate echivala cu nepronunțarea instanței pe aspectele invocate; de altfel, a apreciat că pârâta s-a prevalat de toate subterfugiile apte să justifice refuzul plății lucrărilor suplimentare de reparații, deși din actele existente la dosar rezultă cu certitudine că a fost de acord cu acestea.

Instanța de apel a mai precizat că înlăturarea opiniei expertului contabil nu poate justifica nici critica favorizării reclamantei, prin maniera de reținere a prețurilor lucrărilor, recuzarea expertului fiind tot o încercare de neonorare a celor stipulate expres prin contractul de prestări servicii

.

Împotriva acestei decizii, SC B. SRL a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 și 5 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, precum și motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7,8 și 9 C. proc. civ., în baza cărora a solicitat, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii excepțiilor invocate și respingerii pe fond a acțiunii.

Prin Decizia civilă nr. 81/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul, s-a casat Decizia civilă nr. 68/A/2014 și s-a trimis cauza spre rejudecare reținându-se că excepțiile invocate în cauză au primit o soluție legală cu o motivare corespunzătoare nu și fondul cauzei motiv pentru care a dispus casarea și rejudecarea cauzei de instanța de apel.

După casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați sub nr. x/113/2011*.

În rejudecare s-a dispus completarea expertizei efectuate în primul ciclu procesual prin prisma următoarelor obiecțiuni solicitate de apelantă: refacerea calculelor primei expertize în două variante: a) unul cuprinzând prețurile din oferta din 11 martie 2010 și b) alt calcul cuprinzând prețurile din devizul valoric din 06 octombrie 2010; refacerea calculelor din expertiză în două variante în funcție de: a) actele emise de SC A. SRL și nesemnate de SC B. SRL și b)actele emise de SC A. SRL și semnate de SC B. SRL; refacerea obiectivului 3 al expertizei - să se stabilească valoarea lucrărilor conform actelor semnate de acceptare de către pârâta SC B. SRL, respectiv conform proceselor verbale de recepție lucrări, semnate de SC B. SRL, proces verbal final de recepție lucrări - conform documentelor ce cuprind prețurile acceptate în mod expres de către SC B. SRL;calcularea să cuprindă două variante, unul cu T.V.A. de 19 % și unul cu T.V.A. de 24 %; calculul penalizărilor corespunzător variantelor de calcul diferit de mai sus.

Prin Decizia civilă nr. 102/A din 7 aprilie 2017, instanța de apel a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC B. SRL Constanța, împotriva sentinței civile nr. 236 din 22 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Brăila în Dosarul nr. x/113/2011.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

La data de 14 iunie 2010 între societățile SC A. SRL în calitate contractuală de prestator și S.C. SC B. SRL în calitate contractuală de beneficiar, a fost încheiat contractul comercial de prestări servicii din 14 iunie 2010.

În conformitate cu prevederile contractului semnat de către părți, societatea SC A. SRL în calitate de prestator s-a obligat să efectueze lucrări de reparații la nava C. pentru beneficiarul SC B. SRL, iar potrivit dispozițiilor art. 6 prețul contractului a fost stabilit conform ofertei din 11 martie 2010 și ofertei din 26 mai 2010.

După efectuarea reparațiilor la navă, la data de 24 iunie 2010, a fost încheiat devizul postcalcul cu lucrări de reparații executate la nava C.

În cadrul acestui contract beneficiarul a efectuat plăți cu titlu de avans în valoare totală de 70.400 lei.

La data de 06 octombrie 2010 a fost întocmită factura finală din 06 octombrie 2010 în cuantum de 167.655,42 lei (reprezentând 31.591,66 euro la cursul de 4.2798 lei/euro).

Suma în litigiu este constituită din valoarea rămasă neachitată din factura din 06 octombrie 2010 în cuantum de 97.255,42 lei și penalitățile aferente.

Instanța de apel a reținut că SC A. SRL, la 15 iunie 2010, a întocmit devizul antecalcul cu lucrările necesare a fi efectuate la navă, iar valoarea estimată menționată în deviz a fost de 38.182,22 euro din care T.V.A. 19 % de 6.096,32 euro. Acest deviz a fost transmis prin fax, comunicare convenită de părți conform art. 26 din contract, neexistând obiecțiuni din partea pârâtei apelante.

S-a mai reținut că executarea lucrării a fost începută la 16 iunie 2010 și că, în conformitate cu art. 7.1 din contract, plata lucrărilor s-a convenit să se facă astfel: 30 % avans plătibil la emiterea facturii cu ordin de plată, efectuarea plății acestui avans constituind data de începere a contractului; se vor face plăți parțiale până la 70 % din lucrări până la finalizarea reparațiilor la nave; plata finală a restului de 30 % din devizul postcalcul pentru fiecare navă se va face în termen de 15 zile pe bază de factură finală plătibilă cu fila CEC la 15 zile calendaristice de la data întocmirii procesului verbal de recepție a lucrărilor pentru fiecare navă pe bază de factură și deviz postcalcul aprobat de beneficiar.

Conform art. 7.2. din contract, garantarea efectuării plății finale de către beneficiar se va face prin fila CEC, ce se va înmâna reprezentantului prestatorului înainte de plecarea navelor din șantier.

Lucrările s-au efectuat în perioada 16 iunie 2010-21 iunie 2010.

Instanța de prim control judiciar a reținut că, în fapt, s-au efectuat două plăți parțiale până la finalizarea lucrărilor din care prima de 30.000 lei la 14 iunie 2010 și a doua la 23 iunie 2010 de 10.400 lei nefiind respectate clauzele contractuale cu privire la plată. În 30 iunie 2010, 3 august 2010 și 08 septembrie 2010 s-au făcut alte 3 plăți de câte 10.000 lei, pe fiecare din aceste facturi fiind făcută mențiunea ”contravaloare avans lucrări nava C. contract din 14 iunie 2010”.

S-a mai reținut că la data de 24 iunie 2010 s-a întocmit devizul lucrărilor de reparații efectuate la nava C. (fără valori), deviz semnat de reprezentantul societății SC B. SRL - domnul D. dar fără ștampilă.

S-a mai reținut că semnătura de pe devizul din 24 iunie 2010 aparține lui D. deoarece aceeași semnătură o regăsim pe toate actele emise de societatea apelantă: contract, pe adresa din 21 decembrie 2010 privind solicitarea de reprogramare a concilierii directe, adresa din 13 ianuarie 2011 privind cea de-a doua solicitare de reprogramare a concilierii directe etc.

Apoi, s-a întocmit un nou deviz din 24 iunie 2010 cu prețul corespunzător lucrărilor acceptate de reprezentantul societății pârâtei, deviz neacceptat de SC B. SRL.

Factura finală emisă în baza Devizului din 2010 cu lucrările prinse în acest deviz dar și cu prețurile menționate ulterior în acesta, menționa suma de 167.655,42 lei. Obiectul litigiului este dat de diferența dintre avansul plătit și suma totală calculată (97.255,42 lei cu T.V.A.) și penalitățile aferente.

Instanța de apel a reținut că nu s-a întocmit proces verbal de recepție finală a lucrărilor, tocmai ca urmare a diferendului dintre părți cu privire la suma corespunzătoare lucrărilor efectuate. Însă, devizul din 2010 este documentul care consemnează la încheierea perioadei de reparații inventarul lucrărilor executate la navă, căpătând astfel, sub autoritatea semnăturii reprezentanților celor două societăți, caracteristicile unui document de predare a lucrărilor.

Instanța, potrivit contractului părților și a dispozițiilor art. 969 C. proc. civ. de la 1864 urmează să aibă în vedere ca preț al lucrărilor pe cel pe care îl regăsim în ofertele din 11 martie 2010 și din 26 mai 2010.

În ceea ce privește lucrările efectuate, instanța de apel a constatat că devizul din 24 iunie 2010 (cel fără prețuri) poartă semnătura reprezentantului apelantei, semnătură suficientă în a angaja persoana juridică. Ștampila societății este un element de identificare a societății comerciale și necesară doar pentru a dovedi că cel ce o are e un reprezentant al societății respective. În speță, părțile erau în cunoștință de cauză în ceea ce privește calitatea fiecăreia în raporturile dintre ei astfel că lipsa ștampilei de pe devizul din 2010 nu este în măsură să înfrângă valoarea probatorie a semnăturii reprezentantului societății pârâte de recunoaștere a lucrărilor efectuate de către intimată la nava C.

Instanța de prim control judiciar a mai reținut că expertizele efectuate în cauză au relevat faptul că în devizul 812 există lucrări încadrabile în oferta din 11 martie 2010 și lucrări neîncadrabile în această ofertă, instanța urmând a le lua în calcul pe toate avându-se în vedere că în conformitate cu art. 1 din contract „ obiectul acestuia era de reparare a navei C. conform ofertei din 11 martie 2010” și în art. 9 din contract părțile au menționat expres că lucrările suplimentare cerute de către beneficiar, pe parcursul derulării reparațiilor, vor constitui o listă suplimentară, deviz suplimentar confirmat de către beneficiar, condiție îndeplinită în speță.

Luându-se în calcul datele de mai sus cu privire la lucrări și prețuri, instanța de apel a reținut singura opinie din partea experților ce merge pe aceeași variantă și anume expertul E., opinie ce stabilește suma de 97.255,42 lei ca fiind rămasă de achitat de apelanta pârâtă. Expertul F. desemnată de instanța de apel, luând în calcul elementele reținute de prezenta instanță a ajuns chiar la valori mai mari, valori ce nu pot fi luate în calcul prin prisma principiului disponibilității părților și a neagravării în propria cale de atac.

Instanța de apel a apreciat că opinia expertului Barbarino - expert solicitat de apelantă nu poate fi reținută avându-se în vedere că pleacă de la premisa greșită că devizul din 2010 nu poate fi luat în calcul deoarece nu conține definirea serviciilor efectuate/prestate exprimate cantitativ și valoric. Or, devizul din 2010 s-a luat în calcul doar prin prisma lucrărilor menționate ca fiind efectuate și nimic mai mult. Prin coroborarea cu celelalte acte ale dosarului (contract, oferta din 11 martie 2010 și oferta din 2010) s-a analizat solicitarea reclamantei.

Instanța de apel a mai reținut că în mod corect intimata a majorat cota standard de T.V.A. de la 19% la 24% începând cu 01 iulie 2010 în conformitate cu O.U.G. nr. 58/2010, această ultimă valoare fiind luată în calcul la calcularea restului de plată.

În ceea ce privește penalitățile prevăzute în art. 18 din contract, instanța de apel a reținut că, aplicând acești coeficienți la restul reținut rezultă următoarele sume: 14.588,31 lei pentru primele 30 de zile (97.255,42 x 0,5 %); 4.862,77 lei pentru intervalul 31-90 zile și 14.588,31 lei pentru intervalul de după a 91-a zi până la 19 iulie 2011.

Având în vedere că reclamanta a solicitat penalități în cuantum de 29.176,63 lei, instanța de apel a menținut soluția pe acest capăt de cerere prin prisma principiului disponibilității.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta SC B. SRL

a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9

C. proc. civ., solicitând,

în principal,

modificarea deciziei atacate,

iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, indicând în acest sens art. 312 alin. (3) C. proc. civ. În cazul în care se va evoca fondul, recurenta-pârâtă a solicitat casarea hotărârii și aplicarea corectă a legii la împrejurările de fapt stabilite, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a analizat fondul cauzei, indicând ca temei de drept art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

În acest context, cu privire la prețul lucrărilor, aspect contestat de pârâtă, în decizie se menționează "Instanța .urmează sa aibă in vedere ca preț al lucrărilor pe cel pe care îl regăsim în ofertele din 11 martie 2010 și din 26 mai 2010", fără să lămurească motivul pentru care "urmează sa aibă in vedere" aceste prețuri, față de motivul de drept pe care pârâta l-a invocat, respectiv că ofertele nu fac parte din contract pentru că nu sunt semnate de pârâtă, fiind emise de reclamanta SC A. SRL.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța nu ia în considerare motivul său de apel și nu îl analizează, nu motivează de ce anume ia în considerare ofertele nesemnate de aceasta, de ce anume înlătură argumentul său juridic. Art. 969, C. proc. civ. de la 1864 face vorbire despre contractul semnat între părți, or în cazul de fata situația este opusă, ofertele nu sunt semnate de părți, prin urmare nu este aplicabil articolul invocat, iar instanța nu explică de ce totuși îl aplică. Fiind semnate de către o singura parte, aceste prețuri pot fi modificate și adăugate în mod arbitrar de către emitent, fără vreun control.

Recurenta-pârâtă a invocat lipsa motivării in privința lucrărilor suplimentare, sens în care a arătat că instanța a reținut faptul că potrivit art. 9 din contract lucrările suplimentare "vor constitui o lista suplimentară", iar în contract se menționează de fapt că lucrările suplimentare vor face obiectul unui act adițional semnat de ambele părți. S-a mai susținut că într-o totală lipsă de motivare, se menționează "condiție îndeplinită în speță", însă această expresie nu constituie o motivare, întrucât nu face trimitere la nici un act în concret, la nici o stare de fapt ce ar fi fost reținută în speță.

Totodată, recurenta-pârâtă a menționat că instanța de apel nu a analizat motivele pe care le-a invocat cu privire la lista de lucrări suplimentare, nu a discutat și nu a înlăturat argumentele sale, nu a stabilit o stare de fapt.

S-a mai arătat că, în conformitate cu art. 9 din contract pentru lucrări suplimentare se întocmește deviz suplimentar confirmat de beneficiar și se semnează un act adițional. Or, în cazul de față, recurenta nu a solicitat lucrări suplimentare, reclamanta a întocmit unilateral liste cu lucrări suplimentare fără ca acestea sa fie realizate în realitate, de asemenea, nu există procese verbale de recepție a acestor "lucrări suplimentare".

Mai mult, aceste liste cu lucrări suplimentare sunt întocmite după plecarea navei din port, sunt scrise de mână și nu poartă semnătura reprezentantului legal și ștampila prestatorului, reclamanta din dosar.

Preturile acestor lucrări suplimentare sunt stabilite unilateral de reclamantă și nu sunt cuprinse nici în ofertele emise de către reclamantă, nici în alte acte semnate de pârâtă. Prin urmare, contravaloarea unor astfel de lucrări nu poate fi cerută de reclamantă pentru că nu sunt sume datorate.

În argumentarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că nemotivarea hotărârii cât privește fondul cauzei nu poate duce decât la concluzia că instanța de apel nu a analizat motivele de apel invocate pe fondul cauzei și nu s-a pronunțat cu privire la acesta. Nesoluționarea fondului cauzei impune casarea hotărârii recurate si trimiterea cauzei pentru judecarea fondului apelului.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanța de apel a făcut vorbire despre devizul din 2010 însă factura cerută de reclamantă nu cuprinde acest deviz, ci devizul postcalcul din 06 octombrie 2010, la care nu se face nici o referire în hotărâre; obiectul litigiului îl constituie factura din 06 octombrie 2010, care este întocmită de reclamantă în baza devizului postcalcul din 06 octombrie 2010, deviz întocmit după plecarea navei din port, după mai multe luni de la efectuarea prestației, iar acesta nu cuprinde semnătura sa și nici lucrările efectuate sau prețurile stabilite de părți.

S-a susținut că prețurile din acest deviz nu au fost stabilite de părți, întrucât ofertele de preț nu sunt semnate de recurentă; mai mult, prețurile din deviz nu sunt cele din ofertele emise de reclamantă, ci sunt prețuri diferite, aspect ce reiese și din expertiza contabilă de la fond, care prezintă în primul tabel o comparație între prețurile din oferte și devizul postcalcul.

În continuare, s-a arătat că instanța de apel nu analizează nici unul din motivele de critică a expertizei contabile (nici cea de la fond, nici cea din apelul în rejudecare), nu stabilește o stare de fapt cu privire la aceasta, nu menționează de ce consideră corectă expertiza efectuată de E. și nu analizează în nici un fel motivele de critică din apel cu privire la expertiza efectuată de aceasta.

Recurenta-pârâtă susține că prețurile stabilite ulterior prin devizul din 24 iunie 2010 nu își găsesc suportul în contractul dintre părți, întrucât, pe de o parte, prețurile din oferte nu sunt agreate prin semnătura de aceasta și, pe de altă parte, în deviz sunt cuprinse alte prestații decât cele din ofertele emise de reclamantă.

Devizul din 24 iunie 2010 cuprinde un T.V.A. de 19%, iar devizul din 06 octombrie 2010 cuprinde un T.V.A. de 24%.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a motivat de ce anume a considerat corect T.V.A.-ul de 24% mulțumindu-se să rețină în hotărâre că "în mod corect intimata a majorat cota standard de T.V.A. de la 19% la 24% începând cu data de 01 iulie 2010". Or, sintagma "în mod corect" nu reprezintă un argument, ci acesta trebuie să se refere la aspecte concrete ale speței analizate.

S-a mai arătat că prin emiterea facturii cu mult peste termenul legal de 15 zile s-au încălcat și prevederile art. 134 alin. (1) din C. fisc. care arată că faptul generator este cel care determină T.V.A.-ul ce se plătește pentru prestație.

Or, prestația a fost terminată la data de 21 iunie 2010 (astfel cum reține ca stare de fapt instanța de apel), prin urmare la data faptului generator era aplicabil un T.V.A. de 19% și nu de 24%, astfel cum este cuprins în factura solicitată de reclamantă.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, arătând, în acest context, că T.V.A.-ul greșit inclus de 24% a fost luat în calcul la stabilirea ulterioară a penalizărilor, rezultând o sumă diferită în plus. A subliniat că ceea ce contează este data finalizării lucrărilor (acesta este faptul generator la care se refera legea), respectiv data de 21 iunie 2010, faptul generator fiind real și determinat.

Recurenta a mai arătat că a plătit în totalitate prestațiile efectuate la nava sa (suma de 70.400 lei) și, în mod nejustificat, reclamanta încearcă să obțină în plus sume de bani necuvenite, aspect care reiese din faptul că factura solicitată a fost întocmită la patru luni după efectuarea prestației și fără acte justificative, cu încălcarea legii contabilității și cu încălcarea contractului.

Recurenta-pârâtă a menționat că factura din 06 octombrie 2010 este întocmită de reclamantă în baza devizului postcalcul din 06 octombrie 2010, deviz care nu cuprinde semnătura sa, iar reclamanta, în lipsa semnăturii sale nu poate folosi acest act pentru întocmirea facturii, întrucât încalcă art. 6 din contract. Potrivit acestuia prestatorul va întocmi factura finală după semnarea procesului verbal de recepție a lucrărilor și în baza facturii și devizului postcalcul semnat de beneficiar. S-a mai arătat că în speță nu există proces verbal de recepție a lucrărilor semnat de recurentă, iar factura ce face obiectul cererii reclamantei, de asemenea, nu este semnată de recurentă, fiind chiar contestată în mod expres. S-a subliniat că sunt încălcate toate cele trei condiții prevăzute de art. 6 din contract, condiții pentru a fi în prezența unei creanțe datorate.

A mai arătat recurenta-pârâtă că factura solicitată de către reclamantă este întocmită în baza unor prețuri nedeterminate și nedeterminabile.

Astfel, s-a menționat că reclamanta susține neîntemeiat faptul că prin art. 6 din contract au fost stabilite prețurile; or art. 6 din contract trimite la prețurile stabilite prin ofertele din 11 martie 2010 și din 26 mai 2010, iar acestea nu poartă semnătura recurentei, astfel că reclamanta nu a făcut dovada că prețurile au fost stabilite de ambele părți.

Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că factura solicitată încalcă art. 7 din contract întrucât este emisă pentru o valoare mai mare de 30% din valoarea prestației, respectiv 97.255,42 lei, iar în speța de față reclamanta nu face proba celor susținute, motiv pentru care se solicită respingerea acțiunii.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța a considerat în mod nejustificat că i s-a comunicat devizul antecalcul din 15 iunie 2010, în condițiile în care pârâta a susținut că nu a primit acest deviz, iar copia xerox depusă de reclamantă nu face dovada comunicării acesteia cum în mod greșit susține instanța, subliniind, totodată, că acest deviz nu este semnat de recurentă și, prin urmare, pentru prețurile stabilite unilateral de către reclamanta nu și-a exprimat acordul.

În continuare, a precizat că părțile au stabilit de comun acord verbal - telefonic - un preț pentru lucrările efectuate și că în prezent reclamanta încearcă să modifice acest preț, chiar după efectuarea reparațiilor și după plata acestora.

În drept a invocat prevederile art. 299 și următoarele C. proc. civ., art. 304 pct. 7, 8 și 9 din același cod.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei recurate, iar pentru situația în care motivele de casare nu vor fi găsite întemeiate, a solicitat modificarea deciziei recurate pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 27 septembrie 2017,

intimata-reclamantă SC A. SRL a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și va fi respins în considerarea următoarelor argumente:

Prealabil examinării criticilor invocate, se constată că recurenta-pârâtă a invocat ca fiind motiv de recurs dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., susținând că instanța nu a analizat fondul cauzei, însă Înalta Curte reține că acest text de lege nu se încadrează în aria motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., astfel încât nu poate fi avut în vedere din această perspectivă.

Potrivit art. 304 pct. 7, 8 și 9

C. proc. civ.

, casarea sau modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia sau când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest context, se reține că e

xprimarea clară a raționamentului juridic, fundamentat pe argumentele juridice, și evidențierea logicii interne care a condus la adoptarea soluției constituie elemente obligatorii care definesc actul jurisdicțional și care îi conferă forța de convingere, constituind totodată o garanție împotriva arbitrariului.

Este de menționat că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului de lege anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Criticile recurentei-pârâte potrivit cărora instanța nu a lămurit motivul pentru care urmează să aibă în vedere ca preț al lucrărilor pe cel regăsit în ofertele din 11 martie 2010 și din 26 mai 2010, nu sunt întemeiate. Astfel, din considerentele deciziei recurate rezultă cu evidență că aceste prețuri au fost luate în considerare în virtutea art. 6 din contract și în raport de dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864.

De asemenea, referitor la critica recurentei-pârâte privind lipsa motivării sub aspectul lucrărilor suplimentare, se reține că instanța de apel a arătat de ce le-a luat în calcul. Astfel, a arătat că acestea au fost evidențiate în devizul din 24 iunie 2010 (fără prețuri), semnat de reprezentantul legal al societății, precum și faptul că în acest deviz sunt lucrări ce se încadrează în oferta din 11 martie 2010 și lucrări care nu se încadrează în această ofertă, motiv pentru care având în vedere art. 1 din contractul încheiat între părți instanța le-a luat în calcul pe toate. Așadar, această critică urmează a fi înlăturată.

Cât privește critica recurentei-pârâte potrivit căreia lucrările suplimentare nu au fost solicitate și nici nu există procese-verbale de recepție a acestor lucrări, se reține că nici aceasta nu este fondată, având în vedere că devizul din 24 iunie 2010 a căpătat sub autoritatea semnării reprezentanților celor două societăți caracteristicile unui document de predare a lucrărilor, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Din considerentele deciziei atacate, contrar susținerilor recurentei-pârâte, reiese că instanța de apel a stabilit în concret starea de fapt și a procedat la analizarea fondului cauzei, hotărârea recurată fiind astfel la adăpost de orice critică.

În speță, c

riticile recurentei vizează aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, dar argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, soluția instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Privită ca o garanție a imparțialității instanței și ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară și concisă și să se constituie într-o analiză riguroasă și concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părți.

În aceeași măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă și coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esențiale în cauză și normele incidente.

Instanța de apel a respectat aceste exigențe impuse atât de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât și de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

În cauză n

u poate fi reținută nici incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății.

Și aceasta, întrucât, astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate instanța de prim control judiciar și-a fundamentat hotărârea pornind de la natura contractului existent între părți, reținând în mod legal că între cei doi parteneri contractuali a intervenit

convenția de prestări servicii din 14 iunie 2010, semnată de către părți, în conformitate cu care societatea SC A. SRL în calitate de prestator s-a obligat să efectueze lucrări de reparații la nava C. pentru beneficiarul SC B. SRL, iar potrivit dispozițiilor art. 6 prețul contractului a fost stabilit conform ofertei din 11 martie 2010 și ofertei din 26 mai 2010.

Dispozițiile legale menționate anterior sancționează denaturarea sau schimbarea înțelesului unei convenții, or, sub acest aspect soluția instanței de apel este dată cu respectarea cadrului și limitelor procesuale din perspectiva examinării clauzelor contractuale și a voinței părților exprimate prin acestea.

În acest context, în mod judicios, instanța de apel a interpretat clauzele contractului de prestări servicii încheiat între părți, cu referire la obligațiile privind lucrările și prețurile, inserate la art. 1, 6 și 9 din contract.

Astfel, cu respectarea dispozițiilor art. 969 C. civ., ce consacră principiul forței obligatorii a convențiilor legal făcute, instanța a luat în considerare

ca preț al lucrărilor pe cel regăsit în ofertele din 11 martie 2010 și din 26 mai 2010, iar în privința lucrărilor a luat în considerare toate lucrările având în vedere obiectul contractului, respectiv de reparare a navei C., potrivit ofertei.

Contractul, ca și devizul din 24 iunie 2010, a fost semnat de reprezentanții celor două societăți, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel, iar prețurile stabilite au fost luate în considerare în virtutea clauzelor prevăzute la art. 1 și art. 6 din contract prin raportare la art. 969 C. civ. de la 1864, astfel că nu se poate susține cu temei că plata restului din factura din 6 octombrie 2010 și a penalităților aferente nu ar fi datorate.

De altfel, din expertizele efectuate în cauză a reieșit că în devizul există lucrări ce se încadrează în oferta din 11 martie 2010 și lucrări care nu se încadrează în această ofertă, instanța, în mod corect, luând-le în calcul pe toate având în vedere art. 1 și art. 9 din contractul încheiat între părți și reținând, față de aceste lucrări și prețuri, singura opinie din partea experților care merge pe aceeași variantă, respectiv expertul E.

Cu privire la susținerile referitoare la probatoriul administrat, respectiv neanalizarea de către instanța de apel a criticilor aduse expertizei contabile, nestabilirea unei stări de fapt cu privire la aceasta și nelămurirea motivului pentru care consideră corectă expertiza efectuată de expertul E., Înalta Curte reamintește că modalitatea de examinare a probelor nu constituie un argument pentru a susține lipsa de temei legal a deciziei criticate, altfel spus, situația de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate.

Susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia instanța de apel nu motivează de ce a considerat corect T.V.A.-ul de 24%, nu poate fi primită în condițiile în care din considerentele deciziei recurate rezultă cu evidență că instanța a statuat în acest sens prin raportare la dispozițiile O.U.G. nr. 58/2010. Potrivit acestora cota standard de T.V.A. a fost majorată de la 19% la 24%, începând cu data de 1 iulie 2010, iar cum acest procent a fost evidențiat în mod corect, regăsirea lui în stabilirea ulterioară a penalităților este justificată, sens în care și această critică urmează a fi înlăturată.

Cât privește critica recurentei-pârâte privind încălcarea art. 134 alin. (1) din C. fisc. întrucât factura în discuție a fost emisă peste termenul legal de 15 zile, se reține că obligația de emitere a facturii într-un anumit termen are caracter legal și implică un raport de drept public (fiscal) între contribuabil și statul român. Ca atare, în raport cu natura litigiului, determinată de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv plata diferenței dintre avansul plătit de pârâtă și suma totală calculată (97.255,42 lei cu T.V.A., rest din factura din 6 octombrie 2010) și penalitățile aferente, o astfel de critică nu poate fi primită. Emiterea facturii este o obligație de natură fiscală, iar ansamblul consecințelor născute din contractul încheiat între părți nu poate fi afectat de o eventuală întârziere a îndeplinirii unui astfel de document contabil.

Așadar, Înalta Curte reține că hotărârea recurată a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței, instanța de prim control judiciar respectând, aplicând și interpretând corect normele legale incidente în cauză, astfel că n

u se poate reține nici prezența motivului de nelegalitate statuat de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., ce vizează interpretarea sau aplicarea greșită a legii.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale, drept pentru care criticile ce vizează probele și situația de fapt nu se impun a fi analizate întrucât vizează netemeinicia și nu nelegalitatea soluției pronunțată în apel.

Trebuie menționat totuși că alegațiile recurentei-pârâte referitoare la necomunicarea devizului, la întocmirea facturii cu încălcarea art. 6 și 7 din contract, în baza unor prețuri nedeterminate și nedeterminabile, nu pot fi susținute cu temei, în condițiile în care aceasta prin reprezentantul său legal a semnat contractul, însușindu-și ofertele menționate în cuprinsul acestuia, cunoscând valoarea lucrărilor și efectuând plata parțială a contravalorii prestațiilor efectuate, susțineri care oricum vizează netemeinicia și nu pot face obiectul unei examinări în fața instanței de recurs.

Așa fiind, în temeiul efectului devolutiv al apelului, se constată că instanța de prim control judiciar a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor formulate de apelantă, reținând situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de probele cauzei, dar și de particularitățile speței, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea deciziei recurate.

Înalta Curte, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SRL Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SRL Constanța împotriva Deciziei civile nr. 102/A din 7 aprilie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2017.