ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1850/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1850/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1850/2016

Deliberând asupra recursurilor,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 3 aprilie 2012 pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2012, reclamantul

A. a solicitat obligarea pârâților B. și C. la restituirea sumei de

200.000 euro, obligarea în solidar a acestora la plata dobânzii legale la suma

datorată de la data înregistrării cererii și până la data

achitării integrale, precum și obligarea acestora la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 169

din 18 februarie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâții la plata

către reclamant a sumei de 886.900 lei, cu dobânda legală de la data

de 3 aprilie 2012 și până la achitarea integrală a debitului, a

respins în rest acțiunea și a obligat pârâții la plata

către reclamant a sumei de 34.246 lei cu titlu de cheltuieli de judecată,

14.246 lei taxă judiciară de timbru și 20.000 lei onorariu

avocațial.

În motivarea acestei soluții,

tribunalul a reținut că, la data de 15 decembrie 2009, între

părțile din proces a intervenit un nou act juridic, prin care cei doi

pârâți s-au obligat la plata unei sume de bani de 200.000 euro (suma

pretinsă) pentru stingerea litigiului ce a făcut obiectul dosarului

nr. x/300/2008 al Judecătoriei Sectorului 2 București, cu date

scadente 30 iunie 2010 și 31 decembrie 2010, obligațiile

părților născându-se concomitent cu încheierea acestei

tranzacții.

Sub acest aspect, s-a constatat

că niciuna din părți nu a negat semnarea efectivă a

tranzacției, apărările pârâților vizând alte aspecte decât

nerecunoașterea încheierii actului juridic.

Tribunalul a reținut că

între părți a mai fost încheiat un contract de împrumut, la data de

20 ianuarie 2005, ce avea ca obiect suma de 300.000 euro, în 6 rate. Prin

acțiunea dedusă judecății în dosarul nr. x/300/2008 al

Judecătoriei Sectorului 2 București s-a solicitat obligarea

pârâților la plata sumei de 100.000 lei, reprezentând o parte din suma de

300.000 euro. Însă, acest litigiu s-a stins prin renunțarea

reclamantului la judecată, la data de 15 ianuarie 2010, iar la data de 15

decembrie 2009 s-a încheiat între părți un nou act juridic, respectiv

un contract de tranzacție, în condițiile art. 1704 C. civ., ce avea

ca obiect suma de 200.000 euro, fiind incidente dispozițiile art. 969 C.

civ. sub acest aspect.

Prima instanță a mai

constatat că, în interogatoriul administrat reclamantului, la întrebarea

nr. 5, acesta a arătat că doar pentru o parte din sumele achitate de

pârâți le-a eliberat acestora chitanță, iar la interogatoriul

suplimentar, dispus din oficiu, a arătat că a mai încasat în plus,

suma de 2.000 euro, respectiv 8.400 lei, calculați la valoarea euro din

august și septembrie 2011 de 4,2.

Tribunalul a reținut că s-au

făcut mai multe plăți de către pârâți, aceștia

afirmând că reprezintă debit achitat, în timp ce reclamantul

susține că acestea au fost achitate cu titlu de dobândă.

Deși pârâții au arătat că au achitat sume mai mari

reclamantului, aproximativ 150.000 euro, după cum afirmă în

întâmpinare pârâtul C., tribunalul a constatat că obligația dovedirii

plății acestor sume le incumba, în condițiile art. 1169 C. civ.

Tribunalul a reținut sub acest aspect doar plata celor 56.700 lei

rezultați din chitanțe și a celor 8.400 lei recunoscuți la

interogatoriu.

Analizând în ce măsură suma

rezultată din chitanțe și interogatoriu reprezintă debit

achitat conform obligației contractuale sau dobândă, tribunalul a

reținut dispozițiile art. 1587 C. civ., potrivit cărora se pot

stipula dobânzi pentru un împrumut de bani și dispozițiile art. 1588

C. civ., conform cărora împrumutatul care a apucat să

plătească dobânzi ce nu s-au stipulat, sau mai mari decât s-au

stipulat, nu le mai poate repeta sau imputa asupra capitalului.

Constatând așadar că s-a

făcut dovada că sumele s-au plătit cu titlu de dobânzi, astfel

cum rezultă din chitanțele eliberate de reclamant, tribunalul a

făcut aplicarea, pentru aceste sume, a dispozițiilor art. 1588 C.

civ. În ceea ce privește suma de 8.700 lei, depusă în cont cu titlu

de restituire și suma recunoscută la interogatoriu, pentru care nu

s-a făcut dovada că au fost achitate cu acest titlu, tribunalul a

constatat că aceasta trebuie imputată asupra debitului principal,

urmând a obliga pârâții la plata sumei de 886.900 lei. În temeiul art.

1088 C. civ., tribunalul a obligat pârâții la plata dobânzii legale de la

data de 3 aprilie 2012 și până la achitarea integrală a

debitului.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel pârâții B. și C., care au fost respinse ca nefondate

prin Decizia nr. 395A din 17 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a apreciat că excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului, invocată de

pârâți este neîntemeiată întrucât pretenția reclamantului

rezultă din contractul de tranzacție din data de 15 decembrie 2009,

încheiat între reclamantul A. și pârâții B. și C., astfel încât

s-a constatat că reclamantul este partea care se pretinde titular al

dreptului de creanță dedus judecății.

Totodată, s-a reținut

că nici excepția prescripției dreptului la acțiune nu este

întemeiată în raport cu faptul că nu s-a împlinit termenul de

prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În continuare, instanța de apel a

reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 969 alin.

(1) C. civ., din perspectiva neinvocării în speță a vreunei cauzei

de nulitate a convenției, pârâții susținând în schimb că au

achitat o parte din suma prevăzute în contract.

Sub acest aspect, Curtea constată

că interpretarea clauzelor contractului în sensul că deja a fost

achitată suma de 125.000 euro reprezintă o susținere a

apelanților care însă nu rezultă din clauzele convenției.

Astfel, s-a reținut că,

potrivit clauzelor contractului, pârâții nu s-au obligat la plata unei

diferențe dintre cele două sume, prevăzând expres în contract

obligația de a plăti suma pretinsă, al cărei cuantum este

de 200.000 euro. Având în vedere această clauză contractuală

expresă, din care rezultă obligația de a achita o anumită

sumă, s-a constatat că nu sunt relevante susținerile

apelanților pârâți privind raporturile juridice anterioare dintre

părți și plata, anterior contractului care stabilește

obligația menționată, a unor alte sume de bani.

Cu privire la suma achitată cu

titlu de dobânzi, instanța de apel a reținut că, în

speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 1088 C. civ., raportat

la faptul că în chitanțele eliberate de reclamant se

menționează că sumele plătite reprezintă dobânda

pentru întârzierea la plată, față de prevederile art. 1111 C.

civ., conform cărora plata se impută mai întâi asupra dobânzilor.

Instanța de apel a găsit nefondată

și susținerea pârâților referitoare la neindicarea de către

prima instanță a modului în care a stabilit suma de 886.900 lei

și care este echivalentul în euro al acesteia, apreciind sub acest aspect

că eventualele erori de calcul pot fi invocate din perspectiva

dispozițiilor art. 281 - 281 ind. 1 C. proc. civ.

În ceea ce privește calificarea

juridică a convenției încheiate de părți, Curtea de Apel

București a reținut că aceasta nu poate fi încadrată în

noțiunea contractului de împrumut, astfel cum este aceasta definită

de art. 1576 C. civ., motiv pentru care a apreciat că în mod greșit

convenția părților a fost calificată de prima

instanță ca fiind un astfel de contract.

Totodată, s-a reținut

că părțile au convenit ca pârâții să achite

reclamantului suma arătată în contractul de tranzacție, pentru a

stinge un alt litigiu. În consecință, s-a apreciat că, în

speță, convenția părților nu reprezintă un

contract de împrumut, dar această împrejurare nu atrage nevalabilitatea

convenției, aceasta fiind reglementată de normele juridice aplicabile

contractului de tranzacție.

Din această perspectivă, s-a

mai reținut că, fiind valabil încheiat, actul juridic a dat

naștere la obligațiile prevăzute în cuprinsul său, și

anume, obligația pârâților de a plăti reclamantului suma de

300.000 euro.

Împotriva Deciziei nr. 395A din 17

septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, au formulat recurs pârâții B. și C.

Recursul pârâtului C. a fost întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. În cadrul

acestuia, a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, modificarea

deciziei atacate, în sensul admiterii apelului cu consecința respingerii

acțiunii reclamantului, din perspectiva criticilor întemeiate pe art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și casarea hotărârii atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru stabilirea deplină a

situației de fapt, din perspectiva motivelor de recurs întemeiate pe art.

304 pct. 6 C. proc. civ.

Motivele de recurs întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează faptul că, în

mod eronat instanța de apel ar fi reținut în cuprinsul hotărârii

greșita calificare a contractului ca fiind unul de împrumut, cu

consecința menținerii soluției primei instanței. În opinia

pârâtului soluția care se impunea era de admitere a apelului, întrucât

instanța s-a pronunțat pe o pretenție care nu a făcut

obiectul acțiunii introductive.

În plus, a mai arătat

recurentul-pârât C. faptul că instanța de apel nu putea să

judece stabilind un obiect nou al acțiunii, altul decât cel indicat

și motivat în drept de reclamant.

O altă critică de

nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

vizează faptul că, la judecarea apelului nu au fost încuviințate

probe pentru a stabili caracterul civil sau comercial al pretențiilor

solicitate de reclamant, aspect în raport cu care apreciază că în

speță sunt aplicabile dispozițiile speciale ale O.G. nr. 13/2011

și ale O.G. nr. 9/2000.

În plus, s-a mai arătat că,

în cauză, nu au fost prevăzute dobânzi, motiv pentru care

recurentul-pârât apreciază că este nelegală imputația

făcută cu privire la dobânzi.

Recurentul C. a formulat critici

și cu privire la caracterul tranzacției - divizibilă sau

indivizibilă - contestând soluția instanței de apel sub acest

aspect, respectiv că această chestiune ar putea fi lămurită

printr-o cerere întemeiată pe art. 281 și 281

1

C. proc.

civ.

Din perspectiva pârâtului C.,

această problemă comportă stabilirea caracterului

pretențiilor dintre părți, lucru nerealizat însă de

către instanța de apel.

Motivele de recurs întemeiate pe art.

304 pct. 6 C. proc. civ. vizează interpretarea contractului de

tranzacție, susținându-se că instanța de apel nu a

ținut seama de voința reală a părților, prin raportare

la întregul material probator.

Sub acest aspect, recurentul-pârât

susține că instanța de control judiciar nu a avut în vedere

faptul că din cei 200.000 euro au fost plătiți 125.000 euro,

astfel încât, prin obligarea la plata sumei de 200.000 de euro practic s-ar

ajunge la o sumă de 325.000 euro, care însă nu rezultă din

niciun document.

În privința sumelor plătite

reclamantului, pârâtul C. a arătat că a depus la dosar înscrisuri

concludente din care rezulta că a achitat acestuia suma de 168.387 lei,

practic toate dividendele înregistrate după ce acesta înstrăinase

acțiunile sale. Din această perspectivă, susține că

aceste sume nu au fost avute în vedere de instanța de apel, deși în

opinia sa nu poate fi pusă la îndoială plata lor.

Recursul pârâtului B. a fost întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând

admiterea căii extraordinare de atac, modificarea deciziei atacate, în

sensul admiterii apelului cu consecința respingerii acțiunii

reclamantului.

Criticile de nelegalitate întemeiate

de recurentul B. pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se

referă la faptul că, deși instanța de apel a constatat

că nu a existat un contract de împrumut între reclamant și

pârâți, aceasta a ignorat prevederile art. 1712 - 1717 C. civ. care impun,

din punctul său de vedere, desocotirea tranzacției în cazul unei

vădite erori, precum și nulitatea tranzacției în caz de eroare

asupra obiectului procesului.

Totodată, s-a susținut

că instanța de apel a valorificat greșit elementele de fapt

și concluziile trase în urma analizării probatoriului. În plus, prin

raportare la declarația autentică a reclamantului în sensul în care

nu mai avea niciun fel de drepturi sau pretenții față de pârâtul

B., instanța a omis să analizeze elementele esențiale ale

speței.

Motivele de recurs invocate de

recurentul B. și întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se

referă la faptul că instanța ar fi aplicat greșit și

discreționar dispozițiile legale referitoare la regulile aplicabile

convențiilor dintre părți, ignorând prevederile legale specifice

tranzacției.

Recurentul B. susține că

instanța de apel trebuia să acorde prioritate dispozițiilor

speciale referitoare la tranzacție și să le dea efect înaintea

normelor generale. Sub acest aspect, mai arată că indiferent de

existența sau nu a unui motiv de nulitate a convenției pentru

nevalabilitatea cauzei, instanța trebuia să observe faptul că

părțile au tranzacționat asupra unor drepturi și

obligații care nu existau în patrimoniul lor la momentul tranzacției,

și anume obligația de restituire a unui împrumut de 300.000 euro.

Intimatul-reclamant A. a depus la

dosar întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursurilor ca

nefondat și menținerea hotărârii recurate, ca fiind legală

și temeinică.

Analizând decizia atacată în

raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și

temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile

recurenților-pârâți sunt fondate pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să

cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților.

Un proces civil finalizat prin

hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1

din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre

altele dreptul părților de a fi în mod real ascultate, adică în

mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta

implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la

un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și

elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le

aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația

de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei,

de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de

justiție. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un

silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată,

ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse

de parte, dar nici ignorarea lor, ci la cele fundamentale, care sunt

susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Această concluzie se impune,

deoarece numai printr-o motivare clară, precisă și

necontradictorie, din care să rezulte justețea soluției

pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua

controlul judiciar.

În speță, Înalta Curte

constată că decizia instanței de apel nu îndeplinește

aceste cerințe, întrucât nu a fost motivată sub toate aspectele

invocate, astfel încât, coroborat cu principiile și regulile de drept

substanțial și procesual, să conducă în mod logic la

soluția pronunțată și să permită realizarea

controlului judiciar.

Analizând critica recurentului-pârât

C. întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la

pronunțarea instanței de apel asupra unei pretenții care nu a

făcut obiectul judecății, Înalta Curte apreciază că

aceasta este întemeiată.

Din această perspectivă, se

constată că, într-adevăr, instanța de apel a subliniat

că prima instanță a calificat greșit contractul ca fiind

unul de împrumut, dar a considerat că efectuarea plății

subzistă în temeiul altui contract, pe care însă nu l-a lămurit.

Or, calificarea contractului era importantă, din perspectiva efectelor

care leagă părțile. În plus, această distincție

și calificare erau necesare în planul cauzei cererii, pe care

instanța trebuia să o stabilească.

În consecință, s-a constatat

prin decizia recurată faptul că, în speță, contractul de

tranzacție reprezintă izvorul obligațional, și nu

contractul de împrumut, însă analizând considerentele hotărârii

atacate se observă că instanța a aplicat regulile din materia

împrumutului, astfel încât, în rejudecare, instanța de apel va lămuri

aspectele legate de calificarea izvorului juridic obligațional prin

raportare la efectele pe care acesta le produce.

O altă critică a

recurentului-pârât C. se referă la faptul că instanța de apel nu

a interpretat corect clauzele tranzacției, întrucât din analiza acestora

rezultă că din suma totală de 200.000 euro s-au achitat deja

125.000 euro.

În plus, s-a susținut că nu

au fost analizate probe ale dosarului care justificau plăți

parțiale.

Acesta motiv de recurs a fost încadrat

de recurentul-pârât C. la art. 304 pct. 6 C. proc. civ., însă în raport cu

aspectele criticate, Înalta Curte apreciază că este incident art. 304

pct. 8 același cod.

În acest sens, Înalta Curte

observă că, într-adevăr, nu au fost analizate toate actele

depuse de parte în susținerea efectuării unor plăți

parțiale, nefiind lămurit aspectul dacă cei 125.000 euro s-au

achitat dintr-un total datorat în cuantum de 200.000 euro sau a fost avut în

vedere suma de 300.000 euro.

În consecință, instanța

de apel va lămuri, în rejudecare, aspectele arătate anterior, prin

raportare și la faptul că tranzacția a fost determinată de

litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/300/2008 al Judecătoriei

Sectorului 2 București, urmând a fi avută în vedere și valoarea

acestui litigiu.

O ultimă critică

formulată de recurentul-pârât C., întemeiată pe art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., vizează modalitatea în care a fost făcută

imputația plății, precum și nelămurirea problemei

referitoare la caracterul creanței, dacă este divizibilă sau

indivizibilă.

Instanța de apel urmează

să lămurească și aceste aspecte, cu precizarea că, în

urma calificării izvorului obligațional dintre părți, va

verifica și dacă a operat o punere în întârziere sau aceasta s-a

produs doar odată cu cererea de chemare în judecată. Totodată,

vor fi analizate și regulile referitoare la imputația

plății, respectiv dacă acesta putea fi aplicată și în

ce modalitate.

În continuare, analizând critica

recurentului-pârât B. întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

referitoare la contradictorialitatea motivării hotărârii recurate

prin nesocotirea apărărilor esențiale aduse de părți,

Înalta Curte constată că, în speță, s-au lămurit

insuficient aspectele legate de obiectul tranzacției, nefiind

totodată analizate nici probele aduse de părți sub acest aspect.

De asemenea, instanța de apel, în

rejudecare, va verifica și susținerea pârâtului B. referitoare la

declarația autentică a reclamantului potrivit căreia nu ar mai

avea niciun fel de drepturi sau pretenții față de pârâtul B.

și căreia instanța de apel, în opinia pârâtului, nu i-ar fi dat

efect.

În ceea ce privește critica

întemeiată de recurentul-pârât B. pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., potrivit căreia instanța de apel a ignorat efectele

tranzacției, neanalizând nevalabilitatea acesteia din perspectiva

motivelor invocate, susținându-se că s-a tranzacționat asupra

unei obligații inexistente: împrumutul, Înalta Curte apreciază

că aceste aspecte nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac

a recursului, având în vedere lipsa de concizie a considerentelor deciziei

recurate. Din această perspectivă, se observă că

instanța de apel, deși formal s-a pronunțat pe o așa

zisă valabilitate a tranzacției, totuși a exprimat niște

considerente generale și lipsite de consistență, astfel încât în

acest stadiu procesual nu poate fi verificată modalitatea în care s-a

făcut aplicarea legii.

În considerarea celor ce preced,

constatând că decizia recurată este susceptibilă de a fi

cenzurată din perspectiva criticilor formulate în raport cu textele de

lege enunțate, ceea ce face de prisos examinarea celorlalte critici, în

temeiul art. 304 pct. 7 și 9 coroborat cu art. 312 C. proc. civ., Înalta

Curte urmează să admită recursurile declarate de pârâții B.

și C. împotriva Deciziei nr. 395A din 17 septembrie 2015

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanței, care, cu ocazia rejudecării

urmează a se preocupa de remedierea deficiențelor arătate cu

respectarea dispozițiilor legale menționate, iar cu ocazia

rejudecării, va avea în vedere și celelalte susțineri din

recurs.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

pârâții B. și C. împotriva Deciziei nr. 395A din 17 septembrie 2015

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2016.

Procesat

de GGC - CL