ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1850/2016

Decizia nr. 1850/2016 Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 3 aprilie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2012, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților B. și C. la restituirea sumei de 200.000 euro, obligarea în solidar a acestora la plata dobânzii legale la suma datorată de la data înregistrării cererii și până la data achitării integrale, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 169 din 18 februarie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 886.900 lei, cu dobânda legală de la data de 3 aprilie 2012 și până la achitarea integrală a debitului, a respins în rest acțiunea și a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 34.246 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, 14.246 lei taxă judiciară de timbru și 20.000 lei onorariu avocațial. În motivarea acestei soluții, tribunalul a reținut că, la data de 15 decembrie 2009, între părțile din proces a intervenit un nou act juridic, prin care cei doi pârâți s-au obligat la plata unei sume de bani de 200.000 euro (suma pretinsă) pentru stingerea litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/300/2008 al Judecătoriei Sectorului 2 București, cu date scadente 30 iunie 2010 și 31 decembrie 2010, obligațiile părților născându-se concomitent cu încheierea acestei tranzacții.

Sub acest aspect, s-a constatat că niciuna din părți nu a negat semnarea efectivă a tranzacției, apărările pârâților vizând alte aspecte decât nerecunoașterea încheierii actului juridic. Tribunalul a reținut că între părți a mai fost încheiat un contract de împrumut, la data de 20 ianuarie 2005, ce avea ca obiect suma de 300.000 euro, în 6 rate. Prin acțiunea dedusă judecății în dosarul nr. x/300/2008 al Judecătoriei Sectorului 2 București s-a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 lei, reprezentând o parte din suma de 300.000 euro. Însă, acest litigiu s-a stins prin renunțarea reclamantului la judecată, la data de 15 ianuarie 2010, iar la data de 15 decembrie 2009 s-a încheiat între părți un nou act juridic, respectiv un contract de tranzacție, în condițiile art. 1704 C. civ., ce avea ca obiect suma de 200.000 euro, fiind incidente dispozițiile art. 969 C. civ.

sub acest aspect. Prima instanță a mai constatat că, în interogatoriul administrat reclamantului, la întrebarea nr. 5, acesta a arătat că doar pentru o parte din sumele achitate de pârâți le-a eliberat acestora chitanță, iar la interogatoriul suplimentar, dispus din oficiu, a arătat că a mai încasat în plus, suma de 2.000 euro, respectiv 8.400 lei, calculați la valoarea euro din august și septembrie 2011 de 4,2. Tribunalul a reținut că s-au făcut mai multe plăți de către pârâți, aceștia afirmând că reprezintă debit achitat, în timp ce reclamantul susține că acestea au fost achitate cu titlu de dobândă. Deși pârâții au arătat că au achitat sume mai mari reclamantului, aproximativ 150.000 euro, după cum afirmă în întâmpinare pârâtul C., tribunalul a constatat că obligația dovedirii plății acestor sume le incumba, în condițiile art. 1169 C. civ.

Tribunalul a reținut sub acest aspect doar plata celor 56.700 lei rezultați din chitanțe și a celor 8.400 lei recunoscuți la interogatoriu. Analizând în ce măsură suma rezultată din chitanțe și interogatoriu reprezintă debit achitat conform obligației contractuale sau dobândă, tribunalul a reținut dispozițiile art. 1587 C. civ., potrivit cărora se pot stipula dobânzi pentru un împrumut de bani și dispozițiile art. 1588 C. civ., conform cărora împrumutatul care a apucat să plătească dobânzi ce nu s-au stipulat, sau mai mari decât s-au stipulat, nu le mai poate repeta sau imputa asupra capitalului. Constatând așadar că s-a făcut dovada că sumele s-au plătit cu titlu de dobânzi, astfel cum rezultă din chitanțele eliberate de reclamant, tribunalul a făcut aplicarea, pentru aceste sume, a dispozițiilor art. 1588 C. civ.

În ceea ce privește suma de 8.700 lei, depusă în cont cu titlu de restituire și suma recunoscută la interogatoriu, pentru care nu s-a făcut dovada că au fost achitate cu acest titlu, tribunalul a constatat că aceasta trebuie imputată asupra debitului principal, urmând a obliga pârâții la plata sumei de 886.900 lei. În temeiul art. 1088 C. civ., tribunalul a obligat pârâții la plata dobânzii legale de la data de 3 aprilie 2012 și până la achitarea integrală a debitului. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții B. și C., care au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 395A din 17 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a apreciat că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâți este neîntemeiată întrucât pretenția reclamantului rezultă din contractul de tranzacție din data de 15 decembrie 2009, încheiat între reclamantul A. și pârâții B. și C., astfel încât s-a constatat că reclamantul este partea care se pretinde titular al dreptului de creanță dedus judecății. Totodată, s-a reținut că nici excepția prescripției dreptului la acțiune nu este întemeiată în raport cu faptul că nu s-a împlinit termenul de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În continuare, instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., din perspectiva neinvocării în speță a vreunei cauzei de nulitate a convenției, pârâții susținând în schimb că au achitat o parte din suma prevăzute în contract.

Sub acest aspect, Curtea constată că interpretarea clauzelor contractului în sensul că deja a fost achitată suma de 125.000 euro reprezintă o susținere a apelanților care însă nu rezultă din clauzele convenției. Astfel, s-a reținut că, potrivit clauzelor contractului, pârâții nu s-au obligat la plata unei diferențe dintre cele două sume, prevăzând expres în contract obligația de a plăti suma pretinsă, al cărei cuantum este de 200.000 euro. Având în vedere această clauză contractuală expresă, din care rezultă obligația de a achita o anumită sumă, s-a constatat că nu sunt relevante susținerile apelanților pârâți privind raporturile juridice anterioare dintre părți și plata, anterior contractului care stabilește obligația menționată, a unor alte sume de bani.

Cu privire la suma achitată cu titlu de dobânzi, instanța de apel a reținut că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 1088 C. civ., raportat la faptul că în chitanțele eliberate de reclamant se menționează că sumele plătite reprezintă dobânda pentru întârzierea la plată, față de prevederile art. 1111 C. civ., conform cărora plata se impută mai întâi asupra dobânzilor. Instanța de apel a găsit nefondată și susținerea pârâților referitoare la neindicarea de către prima instanță a modului în care a stabilit suma de 886.900 lei și care este echivalentul în euro al acesteia, apreciind sub acest aspect că eventualele erori de calcul pot fi invocate din perspectiva dispozițiilor art. 281 - 281 ind.

1 C. proc. civ. În ceea ce privește calificarea juridică a convenției încheiate de părți, Curtea de Apel București a reținut că aceasta nu poate fi încadrată în noțiunea contractului de împrumut, astfel cum este aceasta definită de art. 1576 C. civ., motiv pentru care a apreciat că în mod greșit convenția părților a fost calificată de prima instanță ca fiind un astfel de contract. Totodată, s-a reținut că părțile au convenit ca pârâții să achite reclamantului suma arătată în contractul de tranzacție, pentru a stinge un alt litigiu. În consecință, s-a apreciat că, în speță, convenția părților nu reprezintă un contract de împrumut, dar această împrejurare nu atrage nevalabilitatea convenției, aceasta fiind reglementată de normele juridice aplicabile contractului de tranzacție.

Din această perspectivă, s-a mai reținut că, fiind valabil încheiat, actul juridic a dat naștere la obligațiile prevăzute în cuprinsul său, și anume, obligația pârâților de a plăti reclamantului suma de 300.000 euro. Împotriva Deciziei nr. 395A din 17 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au formulat recurs pârâții B. și C. Recursul pârâtului C. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. În cadrul acestuia, a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului cu consecința respingerii acțiunii reclamantului, din perspectiva criticilor întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru stabilirea deplină a situației de fapt, din perspectiva motivelor de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează faptul că, în mod eronat instanța de apel ar fi reținut în cuprinsul hotărârii greșita calificare a contractului ca fiind unul de împrumut, cu consecința menținerii soluției primei instanței. În opinia pârâtului soluția care se impunea era de admitere a apelului, întrucât instanța s-a pronunțat pe o pretenție care nu a făcut obiectul acțiunii introductive. În plus, a mai arătat recurentul-pârât C. faptul că instanța de apel nu putea să judece stabilind un obiect nou al acțiunii, altul decât cel indicat și motivat în drept de reclamant.

O altă critică de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează faptul că, la judecarea apelului nu au fost încuviințate probe pentru a stabili caracterul civil sau comercial al pretențiilor solicitate de reclamant, aspect în raport cu care apreciază că în speță sunt aplicabile dispozițiile speciale ale O.G. nr. 13/2011 și ale O.G. nr. 9/2000. În plus, s-a mai arătat că, în cauză, nu au fost prevăzute dobânzi, motiv pentru care recurentul-pârât apreciază că este nelegală imputația făcută cu privire la dobânzi. Recurentul C. a formulat critici și cu privire la caracterul tranzacției - divizibilă sau indivizibilă - contestând soluția instanței de apel sub acest aspect, respectiv că această chestiune ar putea fi lămurită printr-o cerere întemeiată pe art. 281 și 281 1 C. proc.

civ. Din perspectiva pârâtului C., această problemă comportă stabilirea caracterului pretențiilor dintre părți, lucru nerealizat însă de către instanța de apel. Motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ. vizează interpretarea contractului de tranzacție, susținându-se că instanța de apel nu a ținut seama de voința reală a părților, prin raportare la întregul material probator. Sub acest aspect, recurentul-pârât susține că instanța de control judiciar nu a avut în vedere faptul că din cei 200.000 euro au fost plătiți 125.000 euro, astfel încât, prin obligarea la plata sumei de 200.000 de euro practic s-ar ajunge la o sumă de 325.000 euro, care însă nu rezultă din niciun document.

În privința sumelor plătite reclamantului, pârâtul C. a arătat că a depus la dosar înscrisuri concludente din care rezulta că a achitat acestuia suma de 168.387 lei, practic toate dividendele înregistrate după ce acesta înstrăinase acțiunile sale. Din această perspectivă, susține că aceste sume nu au fost avute în vedere de instanța de apel, deși în opinia sa nu poate fi pusă la îndoială plata lor. Recursul pârâtului B. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului cu consecința respingerii acțiunii reclamantului. Criticile de nelegalitate întemeiate de recurentul B. pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., se referă la faptul că, deși instanța de apel a constatat că nu a existat un contract de împrumut între reclamant și pârâți, aceasta a ignorat prevederile art. 1712 - 1717 C. civ. care impun, din punctul său de vedere, desocotirea tranzacției în cazul unei vădite erori, precum și nulitatea tranzacției în caz de eroare asupra obiectului procesului. Totodată, s-a susținut că instanța de apel a valorificat greșit elementele de fapt și concluziile trase în urma analizării probatoriului. În plus, prin raportare la declarația autentică a reclamantului în sensul în care nu mai avea niciun fel de drepturi sau pretenții față de pârâtul B., instanța a omis să analizeze elementele esențiale ale speței.

Motivele de recurs invocate de recurentul B. și întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la faptul că instanța ar fi aplicat greșit și discreționar dispozițiile legale referitoare la regulile aplicabile convențiilor dintre părți, ignorând prevederile legale specifice tranzacției. Recurentul B. susține că instanța de apel trebuia să acorde prioritate dispozițiilor speciale referitoare la tranzacție și să le dea efect înaintea normelor generale. Sub acest aspect, mai arată că indiferent de existența sau nu a unui motiv de nulitate a convenției pentru nevalabilitatea cauzei, instanța trebuia să observe faptul că părțile au tranzacționat asupra unor drepturi și obligații care nu existau în patrimoniul lor la momentul tranzacției, și anume obligația de restituire a unui împrumut de 300.000 euro.

Intimatul-reclamant A. a depus la dosar întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursurilor ca nefondat și menținerea hotărârii recurate, ca fiind legală și temeinică. Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile recurenților-pârâți sunt fondate pentru următoarele considerente: Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă și necontradictorie, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar. În speță, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel nu îndeplinește aceste cerințe, întrucât nu a fost motivată sub toate aspectele invocate, astfel încât, coroborat cu principiile și regulile de drept substanțial și procesual, să conducă în mod logic la soluția pronunțată și să permită realizarea controlului judiciar. Analizând critica recurentului-pârât C. întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la pronunțarea instanței de apel asupra unei pretenții care nu a făcut obiectul judecății, Înalta Curte apreciază că aceasta este întemeiată.

Din această perspectivă, se constată că, într-adevăr, instanța de apel a subliniat că prima instanță a calificat greșit contractul ca fiind unul de împrumut, dar a considerat că efectuarea plății subzistă în temeiul altui contract, pe care însă nu l-a lămurit. Or, calificarea contractului era importantă, din perspectiva efectelor care leagă părțile. În plus, această distincție și calificare erau necesare în planul cauzei cererii, pe care instanța trebuia să o stabilească. În consecință, s-a constatat prin decizia recurată faptul că, în speță, contractul de tranzacție reprezintă izvorul obligațional, și nu contractul de împrumut, însă analizând considerentele hotărârii atacate se observă că instanța a aplicat regulile din materia împrumutului, astfel încât, în rejudecare, instanța de apel va lămuri aspectele legate de calificarea izvorului juridic obligațional prin raportare la efectele pe care acesta le produce.

O altă critică a recurentului-pârât C. se referă la faptul că instanța de apel nu a interpretat corect clauzele tranzacției, întrucât din analiza acestora rezultă că din suma totală de 200.000 euro s-au achitat deja 125.000 euro. În plus, s-a susținut că nu au fost analizate probe ale dosarului care justificau plăți parțiale. Acesta motiv de recurs a fost încadrat de recurentul-pârât C. la art. 304 pct. 6 C. proc. civ., însă în raport cu aspectele criticate, Înalta Curte apreciază că este incident art. 304 pct. 8 același cod. În acest sens, Înalta Curte observă că, într-adevăr, nu au fost analizate toate actele depuse de parte în susținerea efectuării unor plăți parțiale, nefiind lămurit aspectul dacă cei 125.000 euro s-au achitat dintr-un total datorat în cuantum de 200.000 euro sau a fost avut în vedere suma de 300.000 euro.

În consecință, instanța de apel va lămuri, în rejudecare, aspectele arătate anterior, prin raportare și la faptul că tranzacția a fost determinată de litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/300/2008 al Judecătoriei Sectorului 2 București, urmând a fi avută în vedere și valoarea acestui litigiu. O ultimă critică formulată de recurentul-pârât C., întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează modalitatea în care a fost făcută imputația plății, precum și nelămurirea problemei referitoare la caracterul creanței, dacă este divizibilă sau indivizibilă. Instanța de apel urmează să lămurească și aceste aspecte, cu precizarea că, în urma calificării izvorului obligațional dintre părți, va verifica și dacă a operat o punere în întârziere sau aceasta s-a produs doar odată cu cererea de chemare în judecată.

Totodată, vor fi analizate și regulile referitoare la imputația plății, respectiv dacă acesta putea fi aplicată și în ce modalitate. În continuare, analizând critica recurentului-pârât B. întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. referitoare la contradictorialitatea motivării hotărârii recurate prin nesocotirea apărărilor esențiale aduse de părți, Înalta Curte constată că, în speță, s-au lămurit insuficient aspectele legate de obiectul tranzacției, nefiind totodată analizate nici probele aduse de părți sub acest aspect. De asemenea, instanța de apel, în rejudecare, va verifica și susținerea pârâtului B. referitoare la declarația autentică a reclamantului potrivit căreia nu ar mai avea niciun fel de drepturi sau pretenții față de pârâtul B. și căreia instanța de apel, în opinia pârâtului, nu i-ar fi dat efect.

În ceea ce privește critica întemeiată de recurentul-pârât B. pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căreia instanța de apel a ignorat efectele tranzacției, neanalizând nevalabilitatea acesteia din perspectiva motivelor invocate, susținându-se că s-a tranzacționat asupra unei obligații inexistente: împrumutul, Înalta Curte apreciază că aceste aspecte nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului, având în vedere lipsa de concizie a considerentelor deciziei recurate. Din această perspectivă, se observă că instanța de apel, deși formal s-a pronunțat pe o așa zisă valabilitate a tranzacției, totuși a exprimat niște considerente generale și lipsite de consistență, astfel încât în acest stadiu procesual nu poate fi verificată modalitatea în care s-a făcut aplicarea legii.

În considerarea celor ce preced, constatând că decizia recurată este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate în raport cu textele de lege enunțate, ceea ce face de prisos examinarea celorlalte critici, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 coroborat cu art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursurile declarate de pârâții B. și C. împotriva Deciziei nr. 395A din 17 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanței, care, cu ocazia rejudecării urmează a se preocupa de remedierea deficiențelor arătate cu respectarea dispozițiilor legale menționate, iar cu ocazia rejudecării, va avea în vedere și celelalte susțineri din recurs.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții B. și C. împotriva Deciziei nr. 395A din 17 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2016. Procesat de GGC - CL