ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1840/2014

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantul T.D.G. prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, a solicitat obligarea

pârâților M.V.A. și L.G.V., la restituirea sumei de 762.620 RON reprezentând

împrumut acordat conform Contractului din 27 noiembrie 2008, precum și

obligarea acestora la plata dobânzii legale pentru neexecutarea la scadență a

obligației asumate.

Prin Sentința civilă

nr. 344 din 14 februarie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis acțiunea precizată, formulată de reclamantul T.D.G., și i-a obligat pe

pârâții M.V.A. și L.G.V. la plata, către reclamant, a sumei de 762.620 RON

reprezentând împrumut nerestituit. Totodată, a luat act de renunțarea

reclamantului la judecarea capătului de cerere privind plata dobânzii legale și

a obligat pârâții la 11.643 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a constatat că în cauză reclamantul a făcut dovada că prin

Contractul de împrumut din 27 noiembrie 2008, semnat de părți la aceeași dată a

împrumutat pârâților echivalentul sumei de 212.172 euro, respectiv suma de

762.620 RON, cu care a fost creditat contul pârâtei L.G.V. deschis la R.B.,

astfel cum rezultă din ordinul de plată depus la dosar.

Întrucât pârâții nu

au înțeles să restituie suma împrumutată până la data menționată în contract,

respectiv 27 mai 2009, tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 1584 C. civ., art. 1073 și 969 C. civ.

Apărările pârâților

în sensul că același contract a fost modificat la data de 13 aprilie 2009

printr-un alt contract purtând același număr au fost apreciate nefondate,

întrucât, din acest din urmă contract semnat efectiv de părți la data de 13

aprilie 2009, rezultă în mod clar existența unui împrumut distinct în sumă de

2.800.000 euro ce nu are nicio legătură cu împrumutul în sumă de 212.172 euro,

în contract nefăcându-se vorbire de vreo modificare a celui inițial încheiat

nici în privința sumei și nici în privința termenului de restituire în

realitate fiind vorba de un raport juridic complet distinct de cel dedus judecății.

De asemenea, instanța

a reținut faptul că ipoteca constituită prin Contractul autentificat la 14 mai

2009 a fost menită să garanteze în mod explicit doar împrumutul de 2.800.000

euro acordat prin al doilea contract (fapt menționat în contractul de ipotecă),

iar nu și pe acela acordat la data de 27 noiembrie 2008, astfel că și sub

aspectul stingerii datoriei ca urmare a punerii în executare a contractului de

ipotecă apărările pârâților au fost înlăturate ca nefondate.

Apelul declarat de

pârâții L.G.V. și M.V.A. împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 253

A din 18 septembrie 2013.

În argumentarea

acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, că nu exista nicio

clauză în contractul semnat la 13 aprilie 2009 din care să rezulte că este un

act ce modifică actul din 27 noiembrie 2008.

S-a mai reținut că

argumentul apelanților potrivit cu care conținutul art. III - 1 din Contractul

din 13 aprilie 2009 ar demonstra că acest al doilea contract este unul

modificat este nefondat, în acest articol arătându-se că s-a predat prima

tranșă la data semnării acestui contract - 13 aprilie 2009 și nu la alte date

anterioare.

Pentru același

argument nu a fost primită nici susținerea că returnarea biletului la ordin

s-ar fi datorat includerii sumei de 212.172 euro în suma de 2.800.000 euro.

Instanța de apel a

reținut că din încheierea pronunțată în Dosarul nr. 5016/94/2011 al

Judecătoriei Buftea rezultă că s-a încuviințat executarea pentru creanța

rezultată din contractul de împrumut autentificat la 23 februarie 2010 la BNP

Asoc. M.I. și Ș.L.A., iar din actul de adjudecare rezultă că s-a executat

garanția imobiliară constituită prin Contractul autentificat la 14 mai 2009, contract

prin care s-a garantat împrumutul din 13 aprilie 2009, contract modificat prin

Actul adițional din 14 mai 2009.

Rezultă deci că la

executarea imobiliară nu s-a avut în vedere creanța de 212.172 euro,

constituită prin Contractul de împrumut semnat la 27 noiembrie 2008.

S-a mai reținut că,

contractul de împrumut sub semnătură privată este un act unilateral în sensul

că a născut doar obligația de restituire a sumei de bani împrumutate. Este

adevărat faptul că înscrisul sub semnătură privată din 27 noiembrie 2008 nu

cuprinde mențiunea "bun și aprobat", dar acest fapt nu înseamnă că nu

a existat operațiunea juridică a împrumutului, ci doar faptul că valoarea

probatorie a fost redusă la cea a unui început de dovadă scrisă care poate fi

completate cu alte probe. Astfel, pe înscrisul numit Contract de împrumut din

27 noiembrie 2008 apar semnăturile apelanților-pârâți, care nu au fost

contestate. În acest înscris se menționează că s-a împrumutat suma de 212.172

euro în RON la cursul BNR al datei începerii contractului. Acest înscris, care

are valoarea probatorie de început de dovadă scrisă se completează cu adresa

R.B. în care se menționează că la 27 noiembrie 2008 s-au încasat 762.620.00 RON

de către apelantul-pârât L.G.V. care au fost virați de T.D.G., conform ordinului

de plată aflat la dosarul de fond și la 18 mai 2009 s-a încasat 209.456.00 RON,

conform adresei de la dosarul de fond, fiind dovedită operațiunea juridică a

împrumutului în baza înscrisului numit Contract de împrumut din 27 noiembrie

2008.

Instanța de apel a

constatat că existența unui termen scadent rezultă din modul de redactare pe un

termen de 6 luni cu începere de la data de 27 noiembrie 2008 până la data de

(27 mai 2009), sumă ce se împrumuta în RON. La pct. IV din înscris

"Termenele și ratele de rambursare a împrumutului" se arată că

împrumutul se rambursează integral până la finele ultimei luni de valabilitate

a contractului de împrumut, adică până la data de 27 mai 2009.

Din interpretarea

acestor clauze din contract rezultă că părțile au stabilit atât un termen de la

care începe contractul, termen ce consacră și obligația de a acorda împrumutul,

cât și un termen de restituire, situație în care în mod corect instanța de fond

a reținut că termenul scadent al împrumutului a fost 27 mai 2009, astfel că nu

era îndeplinit termenul de prescripție la data introducerii acțiunii, 13

decembrie 2011.

Împotriva acestei

decizii pârâții M.V.A. și L.G.V. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea

motivului de recurs indicat pârâții au arătat, în esență, că atât instanța de

fond, cât și instanța de apel nu au lămurit în mod corect și legal situația de

fapt, fiind necesară administrarea de noi probe.

Astfel, susțin

recurenții, tribunalul a respins nemotivat prin Încheierea din 4 octombrie 2012

administrarea probelor pe care recurenții-pârâți le-au propus în dovedirea

intenției reale a părților și a împrejurării că a existat un singur împrumut

acordat în 27 noiembrie 2008.

Recurenții, redând un

fragment din considerentele deciziei referitoare la susținerea că actul din 13

aprilie 2009 ar trebui înțeles ca fiind un act modificator al actului din 27

noiembrie 2008, arată că deși nu există nicio clauză expresă în contractul

semnat la 13 aprilie 2009 din care să rezulte că este un act ce modifică actul

din 27 noiembrie 2008, acest lucru rezultă din probele administrate în fața

instanței de fond. În continuarea motivării recurenții prezintă în detaliu

probele ce au fost administrate.

Recurenții susțin că

așa cum au arătat și în fața instanței de apel că, Contractul de împrumut din

27 noiembrie 2008, semnat la 27 noiembrie 2008, este nul ca înscris, pentru

nerespectarea dispozițiilor art. 1180 C. civ.

În opinia

recurenților scadența obligației de restituire nu a fost asumată de către

reclamanți sub semnătură, astfel că se impune a se constata că obligația de

restituire are un termen de executare stabilit contractual, astfel încât

dreptul la acțiunea în restituirea împrumutului este prescris, în raport de

dispozițiile art. 3 alin. (1) și art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958,

aplicabil speței.

Pentru aceste motive

recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și

trimiterea ei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului

și modificării hotărârii primei instanțe cu consecința respingerii acțiunii

reclamantului și a cererii de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de

judecată, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar intimatul-reclamant T.D.G., răspunzând detaliat motivelor de

recurs, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte,

examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale

incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci

când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Niciuna din cele două

ipoteze nu a fost argumentată corect.

Stabilirea situației

de fapt și administrarea probelor nu constituie argumente suficiente pentru a

susține lipsa de temei legal a deciziei criticate. Modul de redactare al

deciziei și reanalizarea probelor demonstrează preocuparea instanței de a

stabili dacă soluția este fundamentată pe probe și pe dispozițiile legale

aplicabile speței.

Altfel spus, situația

de fapt stabilită de instanța fondului și confirmată de instanța de apel

constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul

controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele

recurentei nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale sus-menționate de

natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate.

Susținerea

recurenților potrivit căreia actul din 13 aprilie 2009 ar trebui înțeles ca

fiind un act modificator al actului din 27 noiembrie 2008 nu poate fi reținută,

întrucât așa cum corect a constatat și instanța de apel nu există nicio clauză

în Contractul semnat la 13 aprilie 2009 din care să rezulte că este un act ce

modifică actul din 27 noiembrie 2008.

Susținerea conform

căreia Contractul de împrumut din 27 noiembrie 2008 este nul ca înscris, pentru

nerespectarea dispozițiilor art. 1180 C. civ., este nefondată.

Într-adevăr, art.

1180 C. civ. prevede că actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă

către alta a-i plăti o sumă de bani trebuie să fie scris în întregime de către

împrumutat sau, cel puțin, acesta să adauge, la finele actului, cuvintele

"bun și aprobat" arătând totdeauna în litere suma și apoi să semneze,

însă instanța de apel a reținut în mod corect că pe înscrisul numit Contract de

împrumut din 27 noiembrie 2008 apar semnăturile apelanților-pârâți, care nu au

fost contestate, înscris care are valoarea probatorie de început de dovadă

scrisă care a fost completată cu adresa R.B. fiind dovedită operațiunea

juridică a împrumutului în baza Contractului de împrumut din 27 noiembrie 2008.

Critica referitoare

la prescrierea dreptului la acțiunea în restituirea împrumutului nu poate fi

reținută. Astfel, se reține că, așa cum corect a apreciat și instanța de apel,

termenul scadent al împrumutului a fost 27 mai 2009, iar în raport de data

introducerii acțiunii, respectiv 13 decembrie 2011, termenul de prescripție nu

era îndeplinit.

Având în vedere

considerente arătate, precum și că instanța de apel a analizat și a răspuns

criticilor formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâții L.G.V. și M.V.A. împotriva Deciziei civile nr. 253

A din 18 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 mai 2014.

Procesat

de GGC - AZ