ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 974/2015

Decizia nr. 974/2015

Asupra recursului, constată următoarele:

1.1. Prin acțiunea introductivă înregistrată la 23 septembrie 2011 pe rolul Tribunalului București, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei totale de 284.500 euro reprezentând împrumut nerestituit plus dobânda legală calculată de la scadență și până la plata efectivă.

În motivare, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâtul trei contracte de împrumut, respectiv contractul din 19 decembrie 2008 pentru suma de 115.000 euro cu scadență la 13 iulie 2009; contractul din 01 ianuarie 2009 pentru suma de 115.000 euro cu scadență la 31 mai 2009 și contractul de împrumut din 12 februarie 2009 pentru suma de 54.500 euro cu scadența la 12 mai 2009 și că, deși termenele de restituire a sumelor împrumutate s-au împlinit, pârâtul refuză restituirea lor și a dobânzilor convenite.

În cauză pârâtul s-a apărat susținând că a restituit reclamantului o parte din sumele primite cu titlu de împrumut, respectiv 135.000 euro, în perioada 01 iunie 2009 - 01 februarie 2011, precizând că reclamantul a decis unilateral, conform unei declarații olografe să prelungească scadența tuturor contractelor de împrumut până la 01 decembrie 2009, iar verbal până în 2010.

Astfel învestit, tribunalul a încuviințat la cererea părților probe cu înscrisuri, interogatorii reciproce și expertiză contabilă pentru calculul penalităților de întârziere.

După administrarea probei cu interogatoriu, având în vedere că pârâtul a recunoscut existența celor trei contracte de împrumut, scadenta acestora, menționând că suma datorată este de 130.000 euro, tribunalul, la solicitarea reclamantului, în baza art. 270 C. proc. civ. a pronunțat o hotărâre parțială la data de 31 octombrie 2012 astfel că prin sentința civilă nr. 1937/2012 a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 130.000 euro, reprezentând debit recunoscut.

Continuând judecata pe fond cu privire la celelalte pretenții solicitate de reclamant prin acțiunea, prima instanță, prin sentința civilă nr. 1391 din 25 iunie 2013, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 154.500 euro debit neachitat și la 401.772,24 RON dobândă legală.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în fapt și în drept următoarele:

Între părți au fost încheiate trei contracte de împrumut, reclamantul în calitate de împrumutător, iar pârâtul în calitate de împrumutat, după cum urmează: contractului de împrumut încheiat la data de 19 decembrie 2008 pentru suma de 115.000 euro, termenul de restituire fiind 13 iulie 2009; contractul de împrumut încheiat la data de 01 ianuarie2009 pentru suma de 115.000 euro, termenul de restituire fiind 31 mai 2009; contractul de împrumut încheiat la data de 12 februarie 2009 pentru suma de 54.500 euro, termenul de restituire fiind 12 mai 2009.

Scadența celor trei contracte a fost ulterior prelungită, până la data de 01 decembrie 2009, prelungire recunoscută de reclamant în interogatoriul administrat acestuia, întrebarea nr. 11.

Prin cele trei contracte de împrumut s-a stabilit că împrumutul se face în condițiile art. 1587 și urm C. civ., cu dobândă moratorie legală anuală majorată cu 50% și calculată potrivit art. 3 și 5 din Legea nr. 356/2002, dobândă ce curge de la data scadenței și până la data ultimului act de executare.

Pârâtul a invocat efectuarea unor plăți, respectiv 30.000 euro la data de 1 iunie, 20.000 euro la data de 07 septembrie, 20.000 euro la birou, 30.000 euro prin O.P. bancar, 20.000 euro la data de 14 octombrie, 15.000 euro la data de 01 februarie 2011. Reclamantul a confirmat primirea acestor sume de la pârât, arătând însă că acestea sunt liberatorii pentru alte acte juridice încheiate între părți.

Din dispozițiile art. 1169 C. civ., tribunalul a reținut că dovada plății se face de debitor, deoarece el pretinde stingerea obligației prin plată, iar dovada plătii se face după regulile de drept comun referitoare la proba actelor juridice.

În consecință, constatând că din proba cu înscrisuri administrată de pârât nu rezultă ce anume acte juridice încheiate între părți sting plățile făcute prin acestea, iar reclamantul contestă faptul că ar fi stins obligațiile invocate în acțiune, instanța de fond a apreciat că se impune admiterea acțiunii reclamantului și obligarea pârâtului la restituirea sumelor împrumutate prin cele trei contracte, mai puțin suma de 130.000 euro acordată acestuia prin hotărârea parțială.

Față de cele de mai sus, constatând că suma totală datorată în baza celor trei contracte de împrumut, în condițiile art. 1578 C. civ. este de 284.500 euro, din care pârâtul a fost obligat printr-o hotărâre parțială la plata sumei de 130.000 euro, tribunalul a obligat pârâtul la plata sumei de 154.500 euro debit rămas neachitat.

În ceea ce privește plata dobânzilor, tribunalul a reținut că, potrivit prevederilor contractuale s-a stabilit că împrumutul este purtător de dobândă moratorie legală anuală, majorată cu 50% și calculată potrivit art. 3 și 5 din Legea nr. 356/2002, dobândă ce curge de la data scadenței și până la data ultimului act de executare.

Prin raportul de expertiză contabilă, întocmit de expert C. s-a concluzionat, că prin raportare la dispozițiile O.G. nr. 9/2000, modificată prin Legea nr. 356/2002 și O.G. nr. 13/2011, dobânda datorată pentru cele trei contracte de împrumut nerambursate este de 401.772,27 RON, din care 356.626,23 RON dobândă capitalizată și 45.146,01 RON dobândă aferentă perioadei necapitalizate.

În ceea ce privește susținerea pârâtului, în sensul că în mod greșit au fost avute în vedere prevederile O.G. nr. 13/2011, tribunalul a reținut că părțile au stabilit ca împrumutul să fie purtător de dobânzi în sensul art. 5, indicând modul de calcul al dobânzii legale în sensul art. 3 și 5 din Legea nr. 356/2002. O.G. nr. 9/2000 a fost abrogată de O.G. nr. 13/2011,1a data de 01 septembrie 2011. Atât în O.G. nr. 9/2000, cât și în O.G. nr. 13/2011 s-a prevăzut expres că dobânda contractuală nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an, iar dobânda legală se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, situație față de care tribunalul a apreciat că nu se impunea refacerea raportului de expertiză sub acest aspect, nici dacă s-ar fi primit această apărare.

Pe de altă parte, tribunalul, interpretând contractele dintre părți, a constatat că acestea au înțeles că sumele datorate scadente sunt purtătoare de dobânzi, în sensul maxim legal pentru dobânzile din raporturile civile, înserând în contracte normele legale în vigoare, neputându-se aprecia, că după intrarea în vigoare a O.G. nr. 13/2011 s-ar datora doar dobânzi legale, ca în situația stabilirii dobânzilor fără a se indica rata dobânzii.

Potrivit art. 8 din O.G. nr. 9/2000 „dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate. Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza și pot produce dobânzi în temeiul unei convenții speciale încheiate în acest sens, după scadența lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puțin un an.”

Tribunalul a constatat că în cele trei contracte de împrumut a fost stabilită capitalizarea dobânzilor, în condițiile art. 8 din O.G. nr. 9/2000, condiția convenției speciale fiind, astfel, dovedită. Potrivit art. 9 din O.G. nr. 9/2000 în raporturile civile obligația de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condițiile prezentei ordonanțe este nulă de drept, însă așa cum s-a arătat dobânzile calculate sunt corespunzătoare prevederilor art. 5 și 8 din O.G. nr. 9/2000.

Tribunalul a respins susținerea pârâtului privind necesitatea existenței unei convenții separate, încheiată între părți ulterior scadenței, reținând că prevederile art. 8 trebuie interpretate în sensul că această convenție trebuie să existe, capitalizarea putând a se realiza după scadența dobânzilor datorate pe cel puțin un an, astfel cum s-a și calculat în raportul de expertiză.

În ceea ce privește greșita stabilire a dobânzilor prin raportare la data de 01 decembrie 2009 și nu ziua următoare scadenței, tribunalul a reținut că, deși reală susținerea făcută de pârât în acest sens, sumele datorate nu sunt diferite, având în vedere că în ceea ce privește capitalizarea dobânzilor, aceasta se realizează la 365 zile, indiferent de data de pornire.

Prin decizia civilă nr. 545/A din 08 decembrie 2014 Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul pârâtului.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar analizând sentința fondului, în raport de dispozițiile legale aplicabile, probatoriile administrate și motivele de apel care stabilesc limitele devoluțiunii a reținut următoarele în fapt și în drept.

Astfel, instanța de apel a confirmat existența celor trei contracte de împrumut încheiate de părți, pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, notând că termenele de restituire convenite inițial au fost prelungite până la 01 decembrie 2009, data recunoscută de ambele părți și că în toate contractele s-a stipulat obligația de plată a dobânzilor moratorii legale, majorate cu 50% și calculate potrivit dispozițiilor art. 3 și 5 din Legea nr. 356/2002, dobândă care curge de la data scadenței și până la ultimul act de executare silită, dar și obligația de plată a unei dobânzi capitalizate, în condițiile art. 8 din Legea nr. 356/2002, după trecerea unui an de la scadentă.

În continuare, Curtea de apel reține cele stabilite prin sentința parțială nr. 1937/2012 astfel cum a fost modificată în recurs în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 115.000 euro în loc de 130.000 euro reprezentând debit recunoscut.

Pentru restul pretențiilor acordate prin sentința nr. 1391/2013 - respectiv suma de 154.500 euro diferența dintre împrumutul total dintre cele trei contracte și suma la care pârâtul a fost obligat prin sentința parțială, instanța analizând susținerea pârâtului potrivit căreia s-a avut în vedere numai recunoașterea reclamantului, inversându-se sarcina probațiunii plății împrumuturilor, constată că tribunalul a făcut trimitere în considerentele sentinței apelate la o astfel de recunoaștere referitor la primirea sumelor de bani menționate în înscrisurile invocate de pârât și nu cu privire la stingerea obligației de plată.

Sub aspectul probațiunii, instanța de apel reține că potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., sarcina dovedirii convențiilor de împrumut revenea reclamantului și a fost făcută prin depunerea celor trei contracte de împrumut.

În ce privește sarcina probei stingerii obligațiilor ce rezultau din cele trei contracte, aceasta revenea pârâtului debitor și putea fi făcută în lipsa unei dispoziții legale exprese, prin orice mijloc de probă.

Or, pârâtul în dovedirea plății a invocat înscrisurile de la dosar fond, care dovedesc plata unor sume de bani către reclamant și către alte persoane, fără să cuprindă nicio referire cu privire la obligațiile stinse prin aceste plăți și fără să administreze în completarea acestor înscrisuri și alte probe pe baza cărora să se poată stabili exact care obligații au fost stinse.

Referitor la critica pârâtului vizând lipsa de rol activ al instanței fondului, care, în opinia sa, trebuia să ordone administrarea de probe suplimentare, instanța de apel notează că, în baza acelorași dispoziții legale art. 129 C. proc. civ., la termenul din 08 decembrie 2014, pârâtul a fost întrebat dacă, în vederea dovedirii susținerilor sale privind stingerea prin plată a obligației de restituire a împrumuturilor, înțelege să administreze și alte probe, iar răspunsul acestuia a fost în sensul că nu au alte dovezi de administrat.

Concluzionând pe acest motiv, instanța de apel, având în vedere și dispozițiile art. 1169 C. civ., constată că pârâtul care a susținut că a restituit reclamantului o mare parte din sumele împrumutate era obligat să dovedească această susținere.

Cu privire la prevederile art. 1110-1113 C. civ. invocate de pârât, care reglementează imputația plății, instanța a reținut că nu au legătură cu soluția fondului, deoarece pârâtul nu a probat stingerea obligațiilor rezultând din raportul juridic dedus judecății și nu ca o consecință a aplicării regulilor privind imputația plății.

Aceeași concluzie o impune instanța și ca referire la aplicarea dispozițiilor art. 1082 C. civ.

În continuare, instanța de apel examinând critica pârâtului potrivit căreia prima instanță a acordat mai mult decât s-a cerut, constată că față de modalitatea în care a fost formulată acțiunea introductivă, în sensul obligării pârâtului și la plata dobânzilor datorate de la scadență și până la plata efectivă și față de prevederile formulate ulterior de reclamant, constată că nu se poate susține că instanța fondului a soluționat acțiunea cu încălcarea principiului disponibilizării și depășirea limitelor învestirii.

Cu privire la dobânzile acordate, instanța de apel, având în vedere și raportul de expertiză dispus de tribunal, apreciază că au fost calculate corect în raport de convențiile de împrumut și de dispozițiile art. 8 din O.G. nr. 9/2000, în care părțile au convenit expres cu privire la obligația de a plăti dobânzi moratorii și cu privire la capitalizarea dobânzilor după trecerea unui an de la scadență.

Totodată, instanța notează că în obligațiile bănești, dobânda nu poate fi cerută decât pentru suma restantă la data introducerii acțiunii, iar raportul de expertiză rezultă că dobânda moratorie datorată de pârât a fost calculată cu luarea în considerare a acestei reguli dar și a celorlalte dispoziții din O.G. nr. 9/2000, Legea nr. 356/2002 și O.G. nr. 13/2011.

În sfârșit referitor la capitalizarea dobânzilor instanța constată că în cauză există o convenție specială a părților în acest sens, înserată în fiecare contract de împrumut, convenție în care s-a prevăzut expres faptul că o astfel de dobândă se va aplica după trecerea unui an de la scadență, fiind respectate dispozițiile art. 8 din Legea nr. 356/2002 pentru aprobarea O.G. nr. 9/2000.

Pentru aceste considerente instanța de prim control judiciar a respins ca nefondat apelul declarat de pârât.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul B. solicitând modificarea în tot a hotărârii recurate și, pe fondul cauzei, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată pentru suma de 7014,04 euro (debit) plus dobândă moratorie capitalizată de 120.029,60 RON și dobândă moratorie curentă, necapitalizată de 5.476,31 RON.

Recurentul a invocat în susținerea recursului motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a ll-a C. proc. civ., sub aspectul încălcării și aplicării greșite a legii respectiv a regulilor privind sarcina probei (art. 1169 C. civ.) și dovada plății (art. 1093-1113 C. civ.) prin raportare la prevederile art. 1191 C. civ. și art. 978-983 C. civ.

Potrivit autorului recursului, regula înscrisă în art. 1169 C. civ. trebuie interpretată în sensul că sarcina probei se împarte între reclamant și pârât. Această concluzie întemeiată pe echitate este pe deplin justificată în ipoteza în care reclamantul contestă cele stabilite prin probele produse de pârât, respectiv pretinde un fapt nou, contrar poziției dobândite de adversar, pe care trebuie să îl dovedească în temeiul regulii sus-menționate.

În cauză, susține recurentul, reclamantul a dovedit existența faptului generator al raportului obligational, cu cele trei contracte de împrumut, afirmând neîndeplinirea obligației de restituire.

În ceea ce îl privește, în calitate de pârât, a dovedit faptul juridic al efectuării plății cu înscrisuri opozabile acestuia, recunoscute explicit ca reprezentând plăți efectuate, de aceea, sarcina probei fiind răsturnată, revenea reclamantului obligația de a dovedi că plățile efectuate nu au stins obligațiile existente, dovezi pe care nu Ie-a administrat.

Potrivit recurentului, prima instanță a considerat dovedită existența unor alte raporturi juridice pe baza simplelor afirmații ale reclamantului făcute în cadrul interogatoriului administrat, iar instanța de apel a apreciat că pârâtul debitor trebuie să dovedească nu doar faptul juridic al plății, ci obiectul plății. Acest raționament al instanțelor, în opinia recurentului are consecințe inacceptabile din punct de vedere juridic deoarece plățile efectuate au fost lipsite de orice eficacitate prin simpla afirmație a beneficiarului plătit.

În continuare recurentul arată că dovada plății nu s-a făcut doar prin recunoașterea reclamantului, ci prin chitanța liberatorie recunoscută de acesta.

Referindu-se la considerentele deciziei, recurentul susține că, argumentele din considerente potrivit cărora îi revenea obligația dovedirii obiectului plății, nu doar a remiterii sumelor împrumutate, denotă confuzii nepermise între noțiuni juridice distincte, respectiv obiectul obligațiilor și obiectul plății și totodată o încălcare a regulilor cu privire la dovada efectuării plății, respectiv a faptului efectuării ei.

În sfârșit, sub acest aspect recurentul arată că pe linia raționamentului instanțelor, ar trebui să dovedească, în calitate de pârât, că în afara celor trei contracte de împrumut, nu mai există alte raporturi juridice cu reclamantul, adică un fapt general negativ.

Sub un alt aspect, recurentul arată că în cauză, o plată parțială a fost făcută, și dovedită cu chitanțe și documente bancare, însă prima instanță și reclamantul care a recunoscut efectuarea plății, au reușit să realizeze o inedită imputație a plății, nu doar cu încălcarea art. 1110-1113 C. civ. ci a întregului regim probatoriu, imputând plățile efectuate asupra unor datorii inexistente și nedovedite.

Practic, plecând de la lipsa unor mențiuni explicite în chitanțele liberatorii semnate și recunoscute de reclamant și în baza exclusiv a afirmațiilor reclamantului cu privire la existența unor alte obligații, ambele instanțe ale fondului au încălcat regulile de drept referitoare la efectele juridice ale plății și regulile de drept în materie de probațiune, dar și cele referitoare la convențiile neclare care se interpretează în favoarea celui ce se obligă.

Pentru aceste motive recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său și recunoașterea efectelor juridice ale unor plăți în valoare de 135.000 euro cu consecința admiterii parțiale a acțiunii, respectiv omologarea celei de-a doua variante a raportului de expertiză, pentru un debit de 7.014,04 euro plus dobânda moratorie capitalizată și cea curentă necapitalizată.

3.1. Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate constată următoarele:

Construcția juridică pe care recurentul încearcă să o acrediteze întemeiată pe încălcarea regulilor privind sarcina probei pleacă de la o premiză falsă, a deplasării sarcinii probei către reclamant în raport de susținerile sale făcute în cursul judecății, ipoteză care nu este confirmată în cauză, astfel că întregul raționament este lipsit de fundament, chiar dacă unele alegații teoretice cu privire la teoria generală a probelor sunt corecte.

Potrivit principiului înscris în art. 1169 C. civ. cel ce face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească, de unde rezultă că sarcina probei incumbă în primul rând reclamantului, care afirmă un drept pe care se bazează pretenția sa.

În cauză, reclamantul a dovedit cu cele trei contracte de împrumut raportul juridic obligațional, respectiv obligația pârâtului-împrumutat de a restitui sumele primite cu acest titlu la scadență și în condițiile stabilite prin contracte.

Revenea așadar pârâtului sarcina de a dovedi faptul juridic al remiterii sumelor împrumutate, de natură să stingă raportul obligațional.

Or, înscrisurile depuse ca probă în acest sens de către pârât nu sunt apte prin ele însele să facă dovada liberațiunii sale, în condițiile în care nu poartă nicio referire cu privire la sumele împrumutate în baza celor trei contracte, în contul cărora s-ar fi făcut plățile.

Simpla mențiune olografă a unor sume în euro, datată incomplet, de regulă fără an, și fără nicio altă precizare în sensul remiterii lor în contul împrumuturilor, nu le conferă calitatea de chitanțe liberatorii care fac dovada stingerii raportului obligațional, așa cum susține recurentul.

Este adevărat că în interogatoriul administrat în fața primei instanțe, reclamantul a recunoscut că a semnat înscrisul olograf depus de către pârât cu precizarea că sumele consemnate au fost primite în contul altor împrumuturi verbale acordate pârâtului.

Această declarație a reclamantului nu constituie o recunoaștere a faptului juridic pretins de pârât, respectiv a liberațiunii sale prin restituirea în parte a sumei împrumutate în temeiul celor trei contracte, și prin urmare, în virtutea principiului indivizibilității mărturisirii, nu poate fi scindată, ci reținută în integralitatea ei.

De aceea, Înalta Curte constată că în cauză nu operează un transfer al sarcinii probei, așa cum susține recurentul, respectiv o deplasare a sarcinii probei la reclamant cu privire la raporturile noi juridice stinse prin plățile recunoscute de acesta, atâta vreme cât pârâtul nu a făcut dovada remiterii sumelor împrumutate ce fac obiectul pretenției reclamantului așa cum corect s-a reținut în cauză de ambele instanțe.

În alte cuvinte, numai în ipoteza în care reclamantul ar fi recunoscut că sumele plătite de pârât, potrivit înscrisurilor depuse de acesta, au fost în contul împrumuturilor acordate prin cele trei contracte, dar urmare unei alte convenții încheiate cu acesta, distinctă de împrumuturile inițiale, plata nu este liberatorie, sarcina probei se transfera la reclamant, or declarațiile reclamantului nu a fost în acest sens, astfel că toate alegațiile recurentului întemeiat pe recunoașterea reclamantului a plăților parțiale în contul celor trei contracte de împrumut constituie o premisă falsă a întregului său raționament juridic și a concluziei pe care încearcă să o acrediteze.

Se impune a fi subliniat că în cuprinsul deciziei atacate nu există nici un considerent care să impună concluzia criticată de recurent, în sensul că sarcina probei în ce privește inexistența altor raporturi obligationale îi incumbă acestuia, dimpotrivă instanța de apel a apreciat corect că înscrisurile administrate de pârât nu fac dovada remiterii sumelor împrumutate, și că, având valoarea unui început de dovadă scrisă ele trebuiau completate cu alte probe pe care pârâtul nu Ie-a solicitat.

În sfârșit susținerile recurentului cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1110-1113 C. civ. referitoare la imputația plății sunt lipsite de relevanță deoarece ele nu au fost avute în vedere de instanțe în fundamentarea soluțiilor adoptate.

În egală măsură critica recurentului întemeiată pe interpretarea greșită a convențiilor apare ca pur formală deoarece, în afară de cele trei contracte de împrumut încheiate și recunoscute de pârâtul-recurent, alte convenții ale părților nu au fost exhibate pentru a fi analizate.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 545/A din 08 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 martie 2015.